cât gol e acum în mine

 

cât gol e acum în mine

 

era dimineață cred

dimineața când am uitat

cheia de la lada unde am închis amintirile

deși, ți-aduci aminte, îți spuneam

că voi scrie totul despre noi

dar a rămas un singur cântec să-ți scriu

când  lunei, printre brazi

îi zăream amândoi, chipul

cum ne făcea cu mâna.

vezi, gândul meu, acum, e învăluit de iubiri noi

îmi face și el cu mâna, șovăitor

ca zborul unei păsări.

dar toate aceste minuni dau și ele semn

c-ar fi trebuit să beau și ultimul pahar la masa ta

deși prietenii îți tot vorbesc:

„chiar să fi iubit și el marea?”

păi, unde aș fi încercat eu să mă mint

de la o vreme încoace?

uite, chiar nu voi vorbi mai nimic,

deși știu cât gol e acum în mine

însă azi, o zi să fi fost poetul...

nu cel căruia din ficare rană îi curgeau cuvinte

ci simplu așa, stând în drum

să-mi fi spus: „e târziu și nu e nimeni

să ne unească strigătul...”

acum nu mi-ar fi vorbit despre tine, doar frunzele.