„Caligrafia
unei duminici” – de Ottilia Ardeleanu (Editura NEUMA, 2025)
Risipitor cu darurile sale poeta Ottilia
Ardeleanu ajunge la concluzia că, privită prin ochii lui Dumnezeu, poezia poate
schimba lumea, dacă nu pe cea largă, măcar mica lume din sufletele noastre. Prin
aceste „poeme de duminică” și gânduri care îl vor ajuta pe cititor să se
teleporteze mai ușor, cu totul, în lumea „mare de oameni”, care pe treptele
casei „tace în îngânarea serii”, poemele
ei sunt o fereastră prin care un ochi vizionar gravitează
în jurul ideii că ceea ce ne dorim când pășim duminica într-o biserică și se
face cald în noi e „ca atunci când iubești/și nu-ți pasă că frigul încă/tremură
între noi și lumea de afară”, și chiar dacă ceea ce ne dorim nu se împlinește,
înțelegem că înaintarea în vârstă nici nu ne apropie îndeajuns, dar nici nu ne
îndepărtează de visurile noastre. Asta cred că a simțit poeta atunci când a
așternut pe coala de scris „Caligrafia unei duminici” (volum de
poezie apărut la ed, NEUMA/2025). Pentru cel care îi citește poezia cel mai
vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a-i descoperi frumusețea gândului. Într-un
anume fel lumea fiecărui poet, fiind o lume a simțurilor personale, cred că
prin gânduri simțurile noastre se deschid spre toate acele taine pe care
Dumnezeu ni le pune în palme: „de câte ori femeile vin cu pâine la biserică/aprind
lumânări și îngenunchează/cuvintele mele se fac pâini” (pâine și foame). Un poem din acest volum („ritual de duminică”), în care surprinde imaginea unei duminici de
curățire a sufletului în lăcașul Domnului, capătă aura atmosferei de la Înviere și „o nuntire e aerul cu miros
de mirodenii pascale”. Până la urmă tâlcul acestor clişee de viaţă, în
poezie, menite să producă şi puţină
confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului, e
învăluit în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune
nenumărate auto-proiecții la existență: „eu prefer să-L chem acasă/stai Doamne
trage-ți sufletul spune-mi/cum o mai duc ai mei în Împărăție” („mi s-a tot spus du-te la biserică”). Dar
oare viața, câștigând în imagine, adâncimi și iluzii, n-a conspirat și ea la
imaginea unei poete care deține cheia poemului condamnat în irizări secvențiale
cu o variantă de alegere a drumului ei în viață? „Că apa asta vindecă/de
singurătate”, spune poeta în poemul „arșiță”,
iar nouă, deja gândul ne-a fugit la stropul de „apă vie” cu care corbul din
basmul lui Ispirescu îl prăvălea peste trupul voinicului ca să prindă viață.
Volumul se deschide la pag. 28 cu un
poem al cărui titlu îl are și volumul de poezie (Caligrafia unei duminici), poem ce se vrea un fel de auto-proiecție
a locuirii în poezie, dar și posibilitatea unei paralele între concepţia
platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării
(sufletului) ca mişcare către sine, duminicale zbateri browniene ale unei poete
care, luptând împotriva surprizelor vieții și ale existenței, îi rupe vieții
atât cât e necesar „poeziei să i se adreseze unui creion încrezut” ca să
acopere niște răni mai vechi în căutarea unor vise amânate: „vreau să rămân
doar în pielea cuvintelor curate/iar el se aplecă să o sărute de
bună-dimineața/pe pleoapele obosite după o noapte albă/cuvintele i se lipiră de
buze”.
Poeta
Ottilia Ardeleanu („cea cu multe cuvinte fugite de-acasă”, cum spunea într-o
altă carte de poeme), are o abordare novatoare asupra unei poetici cu valențe
estetice inedite și a descoperi „frumuseți noi” în acest filon autobiografic
(vezi poemul „tu Doamne”), ori când
amintirile vechi o aduc pe țărmul mării printre „fluturi și scoici”: „covorul de scoici este de aici și până la
tine/infinită poveste nisipul pe care mereu/am lăsat urme trecătoare”. Numai că
lumea simțurilor cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate
darurile, are mereu de ascuns câte ceva, de aici și nevoia de a se exprima prin
intermediul unor tablouri imaginare, ca rezultantă a unor trăiri interioare, trăiri
poetice inspirate de realități cunoscute pe cale senzorială cu noi conexiuni între puterea magică a gândului
„dezghiocat” de cuvânt. Fiindcă acolo, în singurătatea ei, la masa de scris,
poeta înțelege, ca și noi, că
singurul
arbitru între poet şi lume este Dumnezeu. Un Dumnezeu în care n-am crezut, decât ca
într-o poveste, când eram copii. Iar
acum la maturitate nu avem cum să uităm că
în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar
moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Și important
este modul în care îți „povestești” poemul. Cheia sunt stilul și tot ce ține de
el, pentru că foarte mulți cititori vor fi prinși de acest fel de a epiciza o
trăire. Cum poezia „nu este cultul obsesiilor”,
în poemele prin care întrezărim unele tușe ale unui autoportret cât de
cât fugar, cititorul are tendința de a detecta
elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit, ori chiar, de
ce nu?, una asemănătoare cu a lui. Redăm poemul „câteodată” (de la pag. 54), unde lumea cu care poeta comunică vizionar, nu și-a epuizat toate gândurile și are
mereu de ascuns câte ceva:
„Dumnezeu se așază în colțul/paginii mele goale/privește în lungul ei cu mâna
în barbă/așez un creion la picioarele Sale/dintr-odată hârtia se umple de cuvinte/frumoase/ca
niște flori ca niște copaci/credincioșii Lui”.
Pentru cititorul său poeta Ottilia Ardeleanu este ca un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său
cât de cât epic
(numit „cuvinte albe”), din care tot ea te scoate în cele din urmă pe cărări
neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite: „...și poezia
începe să ningă/cu litere mici pe coala îndată troienită”. Bucuria caligrafiată
atât de convingător în poemele acestui volum, construcția lor, configurată prin
limpezime și transparență sentimentală, degajă delicatețe și suavitate, ambele
surprinse ca într-un joc liric, într-o idealitate fulgurantă și secvențe de
existențialism pur. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă
a unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul
creaţiei. Și nu putem uita, cum cândva, Friedrich Hӧlderlin rostise o frază care cutremurase
lumea poeților: „La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?” După el și
alții pesemne s-au întrebat ce sens mai are poezia într-o lume în care oamenii
s-au înrăit într-atâta încât unele dintre neamuri au pornit războaie împotriva
altor neamuri și violența zguduie lumea cam pretutindeni. Iar bezna
necunoscutului a luat o viteză cu care greu mai ținem pasul. Iar după E.
Cioran creaţia ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu
înlăuntrul fiinţei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât
un biet cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un
cimitir cu suflete moarte. Dar pe poeţi şi scriitori Dumnezeu i-a ales tot
dintre muritorii de rând cu o anumită misiune. Încercați această imaginație: câtă sforţare îi cere Cel-de-Sus poetului, ca nimănui altcuiva
să nu i se adreseze, aflat la masa de scris, decât unei ființe care are nevoie
de mângâiere ca și el, iar orice fir de nisip din clepsidra în care
tot EL
ne cerne timpul e de neînchipuit pe lângă tulburarea autorului,
când gândeşte EL și îi „transmite” ultimele cuvinte ce
trebuiesc scrise în cartea sa. „că poate așa/Doamne/vom înțelege să ne
bucurăm/unii de alții/acum/și pururea” (rugă).
Versul la care recurge poeta e scurt,
concis, iar sugestia secvenței proiectate e constituită din stări sufletești
nedefinite, dar făcute să atragă atenţia și să putem afirma că și lectura cărților ei
viitoare ne va prilejui o incursiune tulburătoare în spațiul intim al poeziei
sale.
Tudor Cicu
