Tableta celor care au văzut minunile
Un amic mi se confesa, pe blogul
dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul cu nume
necunoscut. Vorbea Saharei, fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza
vreunui dialog. I-am spus: „Vă înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea
într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, amară-i
pâinea pe ţarina unde neamul acesta şi-a îngropat fiii, iar urmaşii acestora
vor trebui să le dea glas prin cele scrise. Altfel vom merge prin viață, mai
departe, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea
argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?” Sau, de aici încolo, începe mâna
lui Dumnezeu să ne arate drumul? În curând totul o să se lămurească, ca în
noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi
„oaspetele de taină”, Zinovie. Tot mai înmormântată ţărâna neamului acesta au
vrut-o ei, cei care, odată aleși de popor încep să ne privească ca pe niște
cerșetori la cap de pod, cum zicea Creangă că Dumnezeu și Sfântul Petru îl
întâlnise pe Ivan Turbincă; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelei
morți naive, captivă într-o turbincă. Cu atât mai mult, celui care vede şi
scrie despre toate acestea, adică Omului-care-scrie. Când iubim cu adevărat
viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea
de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său.
Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici.
Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din
iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don
Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente
asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se
naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din
somnul materiei. Și totuși, de unde începe atunci lumea posibilului și a
imposibilului?
Pe vremuri, când îl citeam şi eu liniştit pe E. V.
Däniken, despre care îmi atrăgea cineva atenţia: Nostradamus, făcea cimilituri
din profeţiile sale, dar dacă încă nu l-ai citit, cititorule, ia aminte! E cel
mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi ce am găsit (vă spun şi vouă): „Adam a
văzut limpede cum „ieşea fum dintre roţi”, când împreună cu Eva priveau
înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu. Îşi
argumentează spusele, prin faptul că „aşa este înregistrată întâmplarea în
Manuscrisele de la Marea
Moartă”. Cred, mai curând, în faptul că astfel de însemnări
le-a găsit în epopeile unor popoare (care, nota bene!, fabulau frumos) şi, furat
de măreţia descoperirii, le-a pus pe seama unor vechi înscrisuri (şi aici, va
trebui să fim mult mai atenţi!): „Este secolul nostru, cu descoperirile sale,
care pătrund atât de adânc şi de tulburător în viitor, într-adevăr aşa de
cutremurător?” ... Totul este de domeniul posibilului, atâta timp cât nu poate
fi demonstrat. Aşa e d-le Däniken: nu e vina noastră, dacă vechile izvoare
scrise, precum şi legendele omenirii, prezintă atâtea fantasmagorii. Datoria
noastră (acum) e să le privim cu adâncă seriozitate. Ceea ce şi facem. Ovidiu,
în „Metamorfozele”, scria următoarele: „Alţii spun că păstorii lovind piatra de
piatră ajuns-au/Până la urmă că-n mâini le scăpărară scântei:/Una-n cădere s-a
stins, iar a doua ajunse pe paie;/Iată pricina ce dau flăcări la Palilii”. Ce nu ne-a spus
Ovidiu, despre cea dintâi bănuială a cugetului, se găsesc poeţii azi să ne
spună, dând cu presupusul, ori îndeplinind sfatul zeiţei Tetis: „Împlinit e din
partea lui Zeus/Tot ce-ai gândit înainte, când braţe-ai înălţat şi fierbinte/tu
l-ai rugat”. (Homer: Iliada). Când Andersen, prinţul poveştilor, scria despre
faimoasele cariere de piatră de la
Carrara, făcea şi următoarea precizare: „Acesta este pentru
mine muntele fermecat, unde zeii şi zeiţle antichităţii, ferecaţi în blocurile
de piatră aşteaptă un vrăjitor puternic, un Thorvaldsen sau Canova, pentru a-i
elibera şi a-i readuce la viaţă”. Ion Gheorghe, poetul buzoian, crede că lui
i-a fost hărăzit, de zei, să trâmbiţeze vestea aceasta. Să-i lăsăm o parte a
monezii, aruncate de zei, cu care să se bucure, şi, când, mai mult, o şi face
magistral în cele versuri ale sale. Şi noi să luăm aminte: „Mărturisindu-le în
viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală,/Este mai bine a le consemna în
versuri” (Ion Gheorghe). Măcar aşa, nu le pricepe mai nimeni. „Dar omul nu-i
făcut să fie înfrânt (grăia bătrânul lui Hemingway). Atâta timp cât el nu e
singur în lupta lui. Sau, are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe. Pietrele
Doamnei? l-aș fi întrebat, atunci când i-am făcut o vizită la Sărățeanca,
acasă. Poftim întrebare! Pietre şi gata! „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la
pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Piatră de
piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu:Epistola I-a). Și dacă
ar fi fost în picioare, cine, înaintea lui Heinrich Schliemann, ar fi avut
norocul să descifreze istoria scrisă între acele pietre? Până acolo, acest
popor al nostru cu ce este vinovat de și-a întors Dumnezeu fața de la noi? Parcă ne urmăresc (pe
toţi) vorbele lui Cioran: „Acesta este nenorocul românesc: un popor care n-a
câştigat niciodată, în istorie, vocaţia lui este să piardă”. După Cioran, mai
putem să încheiem într-un mod optimist? Poate doar dacă ne vom apleca asupra
celor rostite de Eugen Simion, într-un interviu: „Am crezut şi eu că sabia
spiritului va învinge în timp şi am visat mai multă îngăduinţă în lume. Optez
şi azi pentru o nouă îngăduinţă”. Întrebat de ce crede astfel, E. Simion a
răspuns exemplar: „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche”. Dar,
oare, sunt pregătiți scriitorii, azi, să răspundă la întrebarea pusă de o multitudine de
gânditori și scriitori de-a lungul istoriei, de la filosofi antici (Platon,
Aristotel) la autorii moderni (Kafka, Dostoievski, Huxley, Camus, Cioran,
etc.), reflectând căutarea constantă a sensului existenței umane: „Ce e omul?” Iar eu încerc
să caut un răspuns la întrebare, ascultându-i pe precursorii acestora mai sus
menționați. Mai
interesantă decît discuţia în jurul precursorilor îmi pare a fi concluzia lui
Borges: „Fapt este că fiecare autor îşi creează precursorii“!
Iar în În lumina parabolelor kafkiene, îi citim, azi, într-o altă cheie pe
autorii care l‑au precedat pe Kafka. Ori ce ar fi să căutăm
împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din
proza propusă de Mircea Eliade, cum e cea din „Ivan” (un alt Ivan decât cel din
povestea lui Creangă). Iar la Eliade e vorba de un vis ce cred eu că s-a
petrecut în mintea lui Darie. Și parcă îi aud strigătul lui Darie înainte de a
trece podul salvator spre casă și îl asurzise o explozie sonoră nefiresc
alcătuită: „Nu mă trezi, Laura! Mai lasă-mă să-i văd. Să-i văd trecând podul”.
Au și visele tâlcul lor, ori o serie de evidenţe mutual contradictorii?
Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne
vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea
Ivan (alias filosoful Darie), cerul, ca pe o binecuvântare, încât nici lumina
acelei după-amiezi de august nu-i tulbura ochii. Era vădit tulburat de acea morişcă din cap,
putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei, ori chiar trăgea să moară când îl
găsise cei trei dezertori: Zamfira, Darie și Iliescu. Și parcă pe Zamfira o
auzise: „Binecuvântează-ne Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori
pe marginea drumului”. Fiindcă știa ea o vorbă, cam cum se spunea acasă, în
popor: dacă te binecuvântează cineva când trage să moară, îți aduce noroc”. Și
pe Ivan îl purtară pe carabine până când aveau să-i constate moartea și se și
„vedeau” săpându-i groapa. „Ori visez,
ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie, din povestirea lui Eliade. Şi acolo,
era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de
lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face cu o serie de evidenţe mutual contradictorii.
Acum, prozatorul aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i
descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”,
scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)... visuri. Cine
poate să le dea un rost?” Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi
moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Ori noi ne găsim la graniţa
dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde, încă, nu-l bănuim? Ivan, cel
îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel
prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Și atunci, Darie își aminti: „Nu
i-am binecuvântat”. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate,
se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar, câtă e realitate,
aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni, cu umbrela evidenţelor, ceva mai
târziu. „...dar când? când? în ce viață?”
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu