Tableta celor care au trecut prin infern
Deunăzi am fost în vizită la un prieten
scriitor. Discuția a atins și condiția de a fi scriitor. Concluzia a fost că,
azi, până și cel mai simplu om de pe stradă spun că aceștia sunt niște
„ciudați”, ființe de neînțeles, greu de a fi încadrați în normalitățile de zi
cu zi. I-am dat dreptate: mai devreme sau mai târziu, toate cărțile mor. Mi-a
arătat Biblia în care făcuse paragraf, după paragraf, diverse însemnări. Am
înțeles ce voia să spună: Biblia e cartea care nu va pieri niciodată și
întotdeauna se va găsi cineva să-i descifreze tainele și să dea un nou semn că
lumea se îndreaptă spre nimicirea planetei în care locuim prin bunăvoința lui
Dumnezeu. Măsura în care „toate” se vor năpusti într-o zi asupra bunului ei
mers, prin univers, îi aparține omului, trăgeam eu concluzia.
Protogoras, pe vremea când Atena devenea
centrul culturii greceşti, prin afirmaţia că: „Omul este măsura tuturor
lucrurilor”, voia să sugereze, veacurilor următoare, că esenţială, pentru o
democraţie tânără, viitoare, de orice culoare politică ar fi ea, este, deci,
„existenţa” unui popor luminat. Ţara, din care ne vorbea Protogoras, era ţara
unde se născuse democraţia. Cultul eroului a fost, la greci, mai mult decât
cultul sfinţeniei. Pe noi, ca români, Proto(gorașii) noștri, din fruntea
cetăţii, ne vor proşti. Ei nu au ureche muzicală, decât pentru păduchii lor cu
trâmbiță, hăhăiala, rânjetul și aroganța cu care se înalţă de acolo unde au
fost cocoțați și îi sfidează pe toți: „bă şi eu am fost corigent, am sărit n
etape peste studii, ori mi-am fabricat și cumpărat diplome de licență ca să vă
arăt, hă-hă-hă, unde am ajuns!” Când intelectualitatea, elita acestei naţii, ne
surprinde cu imaginea unora, care au îmbrăcat caftanele fanariote, astfel
încât, fie iarnă sau vară, iar acești lupi flămânzi nu mai îşi dau jos pieile
de oaie de pe ei, noi zicem că, iată,
nu mai e nimic de făcut. Raţiunea merge, de acum, spre viitorul ei luminos „ca
boul la apă”. Noi, masele, ne facem datoria strigându-ne în stradă durerile și
păsurile, cam în zadar, în timp ce sus de tot (bunăoară şi prin mass media) se
lăfăiesc, bine remuneraţi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), ai lor, deși
unii nici nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează
şi mâţele lui Creangă a mirare. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi
speranţă, mereu spre anul care ne aşteaptă, am înţeles că nu mai trebuie să fac
şi eu previziuni. Să stăm liniştiţi: fac ei şi pentru noi. Cum şi de-a lungul
veacurilor s-au tot făcut. S-o spunem răspicat: da, iubim bocetele înăbuşite
ale Mioriţei noastre (fie şi resemnate), iubim cutezanţa meşterului Manole şi
blestemele din finalul „Doinei”
eminesciene şi ne înfioară resemnarea, gemetele, jelaniile consumate sub
acoperişul locuinţelor, adică rostite undeva la adăpostul oferit de cei patru
pereţi protectori. Nu mă miră, că până şi vocile marilor bărbaţi ai lumii au
eşuat lamentabil, că cel care vedea în om „o trestie gânditoare” era pe bună
dreptate ceva mai sceptic la afirmaţia lui Protogoras. Observ, că cei de la
putere ies la rampa televizoarelor şi ne dau, încă, fără nicio jenă, lecţii
despre cum ar trebui să gândim. Dar, până şi autorul ilustrei teorii a
relativităţii s-a înşelat în 1932, când a afirmat că : „Nu există nici urmă de
indiciu că energia nucleară va putea fi obţinută vreodată. Ar însemna ca atomul
să fie divizat după bunul nostru plac”. Şi atunci, daţi-mi voie şi mie să mă
înşel, chiar atunci când vecinul din drepta, sau stânga mea, afirmă, tot mai
tare, că Proto(gorașii) ăștia din fruntea cetăţii nu ne vor proşti şi că au
intenţii bune! Că ne pregătesc existenţa noastră ca popor luminat, dar noi încă
nu vedem. Dar noi vedem: cum îşi trimit odraslele la studii în străinătate să
înveţe, cum doar mimează că ne vor binele pe la toate porţile, însă, cum naiba,
vorba lui Coşbuc, pe zi ce trece suntem tot mai
„flămânzi şi goi făr-adăpost”. Pentru a ne lumina precum Protogoras al
Atenei antice, care la rându-i fusese luminat de orbul Homer, oare vom înțelege
că doar jertfa eroului homerian
O astfel de carte document e și „Crucea reeducării” a domnului profesor
Constantin I. Stan. Carte ce caută a
demonstra cititorului stările cu adevărat mari ale suferinței noastre (ca
popor), atrăgând atenția la acei ani apocaliptici pentru neamul acesta. Cartea
e o proiecție în încâlcitul vis al unui regim aflat în derapaj. Am reţinut, din
bibliografia ei, peste 179 titluri de cărţi şi documente analizate şi peste 138
de autori de cărţi şi memorii, însemnând probabil zeci de mii de pagini
parcurse de trudnicul autor, astfel încât să realizezi fără tăgadă, că acest
mare volum de muncă, a făcut din distinsul profesor, un excelent cunoscător al
literaturii de detenţie, dar şi al documentelor de arhivă ce stau mărturie
despre originile şi avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit
„reeducare”, al cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti”
(1949-1951). Ni se vorbește despre începuturile odiseii din noaptea de 14/15
mai 1948, când în toată ţara s-au făcut arestări fără întrerupere în cursul
nopţii, cu precădere, care au continuat şi după aceea (după procedee
necunoscute până atunci), până la „reeducarea” din 1960-1964, când fenomenul nu
a mai căpătat un caracter violent, folosindu-se în general metode paşnice. Să
ne reamintim câteva:
În zona Moldovei, puternicul val de
arestări a început cu toamna anului 1948, cei vizaţi fiind studenţii de la
facultăţile de Drept, Medicină, Litere, Agronomie şi Universităţii din Iaşi.
Mai toţi tinerii arestaţi erau duşi la închisoarea din Suceava iar tratamentul
aplicat deţinuţilor era foarte dur. „Vaietele şi ţipetele celor torturaţi aveau
scopul de a intimida pe cei reţinuţi”. Metodele utilizate erau diverse: tortura
fizică şi psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. În
penitenciarul din Suceava s-a înfiinţat cu acordul conducerii Organizaţia
Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, condusă de faimosul Eugen Ţurcanu,
torţionarul fără pereche şi egal (de mai târziu) de la închisoarea Piteşti.
Metodele faimosului ODDC era ca prin cele mai diabolice mijloace să-i
învrăjbească pe unii împotriva altora. Încă de la primele mărturii (folosite în
carte) ale lui Gheorghe Bâgu, Ioan Ianolide, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Dumitru
Bordeianu, preotului Dumitru Bejan, Constantin Ticu Dumitrescu etc... reiese că
satanicul experiment se născuse din căpăţâna unei brute degradate, a unui nebun
ca Eugen Ţurcanu, care-şi scrijelase pe ciomagul cu care practica tortura,
cuvintele: „Calea adevărului”. Acesta a părăsit penitenciarul din Suceava,
îndreptându-se spre Piteşti, unde după cum vom vedea, zelul său torţionar
atinge culmi apocaliptice, pe care o minte cât de cât normală, nu şi le-ar fi
închipuit.
PĂRINTELE profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa îşi aminteşte, că începând
cu 1941, mareşalul Antonescu a transformat penitenciarul, într-unul politic
destinat legionarilor, ca după alţi cinci ani noile autorităţi să aducă aici
foşti membri marcanţi ai naţional-ţărăniştilor, liberalilor, anticomunişti,
victime ale terorii din acea perioadă. Aici s-a urmărit sistematic „destrămarea
psihică a deţinuţilor” şi ea (închisoarea) a fost o lucrare satanică. Citind
mărturiile unor deţinuţi (selectate de autor din diverse documente) precum:
Valeriu Gafencu, părintele Gheorghe Calciu, Dan Brătianu, Banu Rădulescu, Ioan
Ioanid, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Nistor Chioreanu, Ioan Ianolide, Gheorghe
Bîgu, Viorel Gheorghiţă, Dumitru Bordeianu etc... constaţi că „reeducarea”
dezlănţuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ. Doar o singură
frază să amintim din jurnalul lui Ioan Ianolide: „Nici iadul n-a fost imaginat
atât de bestial şi crud cum a fost reeducarea din Piteşti. Literatura lumii
trebuie să ia act acum de o pagină nouă în analele alienării umane”. Pregătirea
demascării deţinuţilor începea prin înfometare, la care se aplica drept
„supliment”: bătăile atroce la tălpi şi peste testicole, smulgerea părului din
cap, răstignirile cu capul în jos, adunarea în „stiva” formată din deţinuţi şi
dansul torţionarilor cu bocancii şi bâtele deasupra lor, bătăile impuse între
deţinuţii prieteni, hărţuirea prin interogatoriu a celor care nu erau lăsaţi să
doarmă zile întregi etc... EXPORTUL metodelor la Gherla s-a făcut prin
detaşarea lui Ţurcanu şi a adjunctului acestuia Popa Ţanu, de la închisoarea
din Piteşti, care au încercat să utilizeze şi aici aceleaşi metode inumane,
criminale, barbare, ca la penitenciarul Piteşti. Reeducarea a început la Aiud
ceva mai târziu (faţă de Gherla) iar eşecul reeducării s-a datorat opoziţiei
ferme şi vehemente a unui număr însemnat de deţinuţi politici.
Ultima „reeducare” s-a întins pe perioada anilor 1960-1964, iar primele
semne ale unei îmblânziri ale obsedantului deceniu, vin odată cu şedinţa
plenară a CC a PMR din dec. 1961 de la Bucureşti, considerată „începutul
dezgheţului, o a doua destalinizare”. Au loc şi primele graţieri: Nichifor
Crainic, Păstorel Teodoreanu, Vasile Voiculescu (nume mari în literatură, cu
memoriile şi cărţile scrise „tolerate”), dar şi unele îmbunătăţiri ce au loc chiar
în interiorul închisorilor - cum ne lasă scris în memoriile lor, mult mai
târziu, opozanţi ca: Gheorghe Calciu, Valeriu Anania, Dumitru Bordeianu,
Gheorghe Mazilu, Petre Ţuţea, Nistor Chioreanu, învăţătorul politic Nicolae
Pîrvu din Smîrdioasa şi alţii. Regimurile care au venit au închis ochii, astfel
că „nici alţi torţionari, foşti colonei şi generali, nu au fost chemaţi în faţa
nici unei instanţe, ca să fie traşi la răspundere. Se bucură în continuare de o
bătrâneţe liniştită şi prosperă, cu pensii
speciale, consistente, de 4-5 ori mai mari decât cele ale celor pe care
i-au anchetat şi torturat...
Acolo vrem să ne întoarcem? Opoziția de azi, zilnic în Parlament, ar
trebui să avertizeze ca să luăm aminte la anii „satanicului experiment”
petrecut pe pământul românesc, şi să facem (fiecare dintre noi) TOTUL, pentru
ca asemenea orori să nu mai ajungă să se repete VREODATĂ.
Și totuși: cunosc foarte mulți care aprobă și întorc pe masă „cărțile de
joc” ale unui miliardar al planetei care a spus limpede că nu crede în
Dumnezeu, că acesta e doar invenția unor minți bolnave ale oamenilor. Adepții
acestuia au spus clar că religia trebuie desființată, bisericile dărâmate și
trebuie chiar interzisă orice tradiție cu chemare către biserică. Torționarul Eugen
Țurcanu, de care aminteam, nu credea nici el în Dumnezeu. După o bătaie cruntă
cu ciomagul și „joaca de-a călușarii” pe spinarea unui duhovnic al bisericii,
întemnițat la Pitești, i-ar fi spus: „Acum de ce nu-l chemi pe Dumnezeu al tău,
să te apere, popă? Dacă ar exista, acum ți-ar fi sărit în ajutor!” Aici vor
unii să ne întoarcem? V-ați imagina oare, cum vor arăta copiii voștri care vor
încăpea pe mâinile unui nou Țurcanu? Sigur că nu! Dar prin ceea ce susțineți,
unii dintre voi, pe cei fără de Dumnezeu, doar pentru acei „30 de arginți”
luați ca mită, asta veți primi. Proba de foc a aleșilor noștri va fi
întotdeauna, prezentarea lor dinaintea și în mijlocul mulțimii poporului.
Adică: după cum sunt priviți și întâmpinați, cu urale sau huiduieli. Mai e necesar
să reamintesc în finalul acestor însemnări pilda care răzbate din basmul acela
nordic cu împăratul ce trecea despuiat prin mulțimea care-l aplauda frenetic?
Așa că nu e cazul? Fiindcă, oricât ne va aburi sfetnicii și consilierii lui, că
„alesul” lor poartă cele mai strălucitoare haine
(puneți în garderoba asta : intențiile, caracterul și tot ce ascunde în spatele
vorbelor frumoase), până la urmă se va găsi, ca în basmul acela, cineva, din
acea mulțime, care să strige cât îl ține gura: „Împăratul e gol!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu