sâmbătă, 31 ianuarie 2026

Tableta celor care au trecut prin infern (10)

 


       Tableta celor care au trecut prin infern 

     Deunăzi am fost în vizită la un prieten scriitor. Discuția a atins și condiția de a fi scriitor. Concluzia a fost că, azi, până și cel mai simplu om de pe stradă spun că aceștia sunt niște „ciudați”, ființe de neînțeles, greu de a fi încadrați în normalitățile de zi cu zi. I-am dat dreptate: mai devreme sau mai târziu, toate cărțile mor. Mi-a arătat Biblia în care făcuse paragraf, după paragraf, diverse însemnări. Am înțeles ce voia să spună: Biblia e cartea care nu va pieri niciodată și întotdeauna se va găsi cineva să-i descifreze tainele și să dea un nou semn că lumea se îndreaptă spre nimicirea planetei în care locuim prin bunăvoința lui Dumnezeu. Măsura în care „toate” se vor năpusti într-o zi asupra bunului ei mers, prin univers, îi aparține omului, trăgeam eu concluzia.     

     Protogoras, pe vremea când Atena devenea centrul culturii greceşti, prin afirmaţia că: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, voia să sugereze, veacurilor următoare, că esenţială, pentru o democraţie tânără, viitoare, de orice culoare politică ar fi ea, este, deci, „existenţa” unui popor luminat. Ţara, din care ne vorbea Protogoras, era ţara unde se născuse democraţia. Cultul eroului a fost, la greci, mai mult decât cultul sfinţeniei. Pe noi, ca români, Proto(gorașii) noștri, din fruntea cetăţii, ne vor proşti. Ei nu au ureche muzicală, decât pentru păduchii lor cu trâmbiță, hăhăiala, rânjetul și aroganța cu care se înalţă de acolo unde au fost cocoțați și îi sfidează pe toți: „bă şi eu am fost corigent, am sărit n etape peste studii, ori mi-am fabricat și cumpărat diplome de licență ca să vă arăt, hă-hă-hă, unde am ajuns!” Când intelectualitatea, elita acestei naţii, ne surprinde cu imaginea unora, care au îmbrăcat caftanele fanariote, astfel încât, fie iarnă sau vară, iar acești lupi flămânzi nu mai îşi dau jos pieile de oaie de pe ei, noi zicem că, iată, nu mai e nimic de făcut. Raţiunea merge, de acum, spre viitorul ei luminos „ca boul la apă”. Noi, masele, ne facem datoria strigându-ne în stradă durerile și păsurile, cam în zadar, în timp ce sus de tot (bunăoară şi prin mass media) se lăfăiesc, bine remuneraţi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), ai lor, deși unii nici nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţă, mereu spre anul care ne aşteaptă, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Să stăm liniştiţi: fac ei şi pentru noi. Cum şi de-a lungul veacurilor s-au tot făcut. S-o spunem răspicat: da, iubim bocetele înăbuşite ale Mioriţei noastre (fie şi resemnate), iubim cutezanţa meşterului Manole şi blestemele din finalul „Doinei” eminesciene şi ne înfioară resemnarea, gemetele, jelaniile consumate sub acoperişul locuinţelor, adică rostite undeva la adăpostul oferit de cei patru pereţi protectori. Nu mă miră, că până şi vocile marilor bărbaţi ai lumii au eşuat lamentabil, că cel care vedea în om „o trestie gânditoare” era pe bună dreptate ceva mai sceptic la afirmaţia lui Protogoras. Observ, că cei de la putere ies la rampa televizoarelor şi ne dau, încă, fără nicio jenă, lecţii despre cum ar trebui să gândim. Dar, până şi autorul ilustrei teorii a relativităţii s-a înşelat în 1932, când a afirmat că : „Nu există nici urmă de indiciu că energia nucleară va putea fi obţinută vreodată. Ar însemna ca atomul să fie divizat după bunul nostru plac”. Şi atunci, daţi-mi voie şi mie să mă înşel, chiar atunci când vecinul din drepta, sau stânga mea, afirmă, tot mai tare, că Proto(gorașii) ăștia din fruntea cetăţii nu ne vor proşti şi că au intenţii bune! Că ne pregătesc existenţa noastră ca popor luminat, dar noi încă nu vedem. Dar noi vedem: cum îşi trimit odraslele la studii în străinătate să înveţe, cum doar mimează că ne vor binele pe la toate porţile, însă, cum naiba, vorba lui Coşbuc, pe zi ce trece suntem tot mai  „flămânzi şi goi făr-adăpost”. Pentru a ne lumina precum Protogoras al Atenei antice, care la rându-i fusese luminat de orbul Homer, oare vom înțelege că doar jertfa eroului homerian la Troia a fost sensul celorlalţi? Sensul mulţimii care iese în stradă, acum, are un astfel de ţel? Fiindcă scopul celor aflaţi la putere este să ne pună la infinit ochelarii de cal fiecăruia şi să ne toarne cucuta în ureche, cum că nici un om cu mintea la cap şi cu dragoste pentru cetate, nu ar lăsa pe mâna „huliganilor” ieșiți în stradă, soarta mai marilor cetăţii unşi prin voia poporului. Oare până când le va cânta unii în strună și se va trezi odată și poporul acesta să-i înrămeze, cum li se şi cuvine? Și între pereţii hrubelor insalubre în care ne-au întemniţat ei, să le „închinâm” scuipatul obrăzniciei noastre prea luminate cu îndemnul desprins de prin Ion Băieşu și Balanța lui : „Huo, la muncă (şi) cu voi bă enoriaşilor!”. Ce se întâmplă cu acest popor? Se vrea a ne întoarce la acele vremuri când o gașcă infimă de comuniști au pus cu forța mâinile pe puterea din România și, odată ajunși acolo au început represaliile împotriva celor care nu gândeau ca ei? Să ne aducem aminte de acei ani de coșmar, așa cum stă scris în toate cărțile document lăsate de înaintași.

     O astfel de carte document e și „Crucea reeducării” a domnului profesor Constantin I. Stan.  Carte ce caută a demonstra cititorului stările cu adevărat mari ale suferinței noastre (ca popor), atrăgând atenția la acei ani apocaliptici pentru neamul acesta. Cartea e o proiecție în încâlcitul vis al unui regim aflat în derapaj. Am reţinut, din bibliografia ei, peste 179 titluri de cărţi şi documente analizate şi peste 138 de autori de cărţi şi memorii, însemnând probabil zeci de mii de pagini parcurse de trudnicul autor, astfel încât să realizezi fără tăgadă, că acest mare volum de muncă, a făcut din distinsul profesor, un excelent cunoscător al literaturii de detenţie, dar şi al documentelor de arhivă ce stau mărturie despre originile şi avatarurile cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951). Ni se vorbește despre începuturile odiseii din noaptea de 14/15 mai 1948, când în toată ţara s-au făcut arestări fără întrerupere în cursul nopţii, cu precădere, care au continuat şi după aceea (după procedee necunoscute până atunci), până la „reeducarea” din 1960-1964, când fenomenul nu a mai căpătat un caracter violent, folosindu-se în general metode paşnice. Să ne reamintim câteva:

     În zona Moldovei, puternicul val de arestări a început cu toamna anului 1948, cei vizaţi fiind studenţii de la facultăţile de Drept, Medicină, Litere, Agronomie şi Universităţii din Iaşi. Mai toţi tinerii arestaţi erau duşi la închisoarea din Suceava iar tratamentul aplicat deţinuţilor era foarte dur. „Vaietele şi ţipetele celor torturaţi aveau scopul de a intimida pe cei reţinuţi”. Metodele utilizate erau diverse: tortura fizică şi psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. În penitenciarul din Suceava s-a înfiinţat cu acordul conducerii Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, condusă de faimosul Eugen Ţurcanu, torţionarul fără pereche şi egal (de mai târziu) de la închisoarea Piteşti. Metodele faimosului ODDC era ca prin cele mai diabolice mijloace să-i învrăjbească pe unii împotriva altora. Încă de la primele mărturii (folosite în carte) ale lui Gheorghe Bâgu, Ioan Ianolide, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Dumitru Bordeianu, preotului Dumitru Bejan, Constantin Ticu Dumitrescu etc... reiese că satanicul experiment se născuse din căpăţâna unei brute degradate, a unui nebun ca Eugen Ţurcanu, care-şi scrijelase pe ciomagul cu care practica tortura, cuvintele: „Calea adevărului”. Acesta a părăsit penitenciarul din Suceava, îndreptându-se spre Piteşti, unde după cum vom vedea, zelul său torţionar atinge culmi apocaliptice, pe care o minte cât de cât normală, nu şi le-ar fi închipuit.

    PĂRINTELE profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa îşi aminteşte, că începând cu 1941, mareşalul Antonescu a transformat penitenciarul, într-unul politic destinat legionarilor, ca după alţi cinci ani noile autorităţi să aducă aici foşti membri marcanţi ai naţional-ţărăniştilor, liberalilor, anticomunişti, victime ale terorii din acea perioadă. Aici s-a urmărit sistematic „destrămarea psihică a deţinuţilor” şi ea (închisoarea) a fost o lucrare satanică. Citind mărturiile unor deţinuţi (selectate de autor din diverse documente) precum: Valeriu Gafencu, părintele Gheorghe Calciu, Dan Brătianu, Banu Rădulescu, Ioan Ioanid, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Nistor Chioreanu, Ioan Ianolide, Gheorghe Bîgu, Viorel Gheorghiţă, Dumitru Bordeianu etc... constaţi că „reeducarea” dezlănţuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ. Doar o singură frază să amintim din jurnalul lui Ioan Ianolide: „Nici iadul n-a fost imaginat atât de bestial şi crud cum a fost reeducarea din Piteşti. Literatura lumii trebuie să ia act acum de o pagină nouă în analele alienării umane”. Pregătirea demascării deţinuţilor începea prin înfometare, la care se aplica drept „supliment”: bătăile atroce la tălpi şi peste testicole, smulgerea părului din cap, răstignirile cu capul în jos, adunarea în „stiva” formată din deţinuţi şi dansul torţionarilor cu bocancii şi bâtele deasupra lor, bătăile impuse între deţinuţii prieteni, hărţuirea prin interogatoriu a celor care nu erau lăsaţi să doarmă zile întregi etc... EXPORTUL metodelor la Gherla s-a făcut prin detaşarea lui Ţurcanu şi a adjunctului acestuia Popa Ţanu, de la închisoarea din Piteşti, care au încercat să utilizeze şi aici aceleaşi metode inumane, criminale, barbare, ca la penitenciarul Piteşti. Reeducarea a început la Aiud ceva mai târziu (faţă de Gherla) iar eşecul reeducării s-a datorat opoziţiei ferme şi vehemente a unui număr însemnat de deţinuţi politici.

     Ultima „reeducare” s-a întins pe perioada anilor 1960-1964, iar primele semne ale unei îmblânziri ale obsedantului deceniu, vin odată cu şedinţa plenară a CC a PMR din dec. 1961 de la Bucureşti, considerată „începutul dezgheţului, o a doua destalinizare”. Au loc şi primele graţieri: Nichifor Crainic, Păstorel Teodoreanu, Vasile Voiculescu (nume mari în literatură, cu memoriile şi cărţile scrise „tolerate”), dar şi unele îmbunătăţiri ce au loc chiar în interiorul închisorilor - cum ne lasă scris în memoriile lor, mult mai târziu, opozanţi ca: Gheorghe Calciu, Valeriu Anania, Dumitru Bordeianu, Gheorghe Mazilu, Petre Ţuţea, Nistor Chioreanu, învăţătorul politic Nicolae Pîrvu din Smîrdioasa şi alţii. Regimurile care au venit au închis ochii, astfel că „nici alţi torţionari, foşti colonei şi generali, nu au fost chemaţi în faţa nici unei instanţe, ca să fie traşi la răspundere. Se bucură în continuare de o bătrâneţe liniştită şi prosperă, cu pensii speciale, consistente, de 4-5 ori mai mari decât cele ale celor pe care i-au anchetat şi torturat...

     Acolo vrem să ne întoarcem? Opoziția de azi, zilnic în Parlament, ar trebui să avertizeze ca să luăm aminte la anii „satanicului experiment” petrecut pe pământul românesc, şi să facem (fiecare dintre noi) TOTUL, pentru ca asemenea orori să nu mai ajungă să se repete VREODATĂ.   

     Și totuși: cunosc foarte mulți care aprobă și întorc pe masă „cărțile de joc” ale unui miliardar al planetei care a spus limpede că nu crede în Dumnezeu, că acesta e doar invenția unor minți bolnave ale oamenilor. Adepții acestuia au spus clar că religia trebuie desființată, bisericile dărâmate și trebuie chiar interzisă orice tradiție cu chemare către biserică. Torționarul Eugen Țurcanu, de care aminteam, nu credea nici el în Dumnezeu. După o bătaie cruntă cu ciomagul și „joaca de-a călușarii” pe spinarea unui duhovnic al bisericii, întemnițat la Pitești, i-ar fi spus: „Acum de ce nu-l chemi pe Dumnezeu al tău, să te apere, popă? Dacă ar exista, acum ți-ar fi sărit în ajutor!” Aici vor unii să ne întoarcem? V-ați imagina oare, cum vor arăta copiii voștri care vor încăpea pe mâinile unui nou Țurcanu? Sigur că nu! Dar prin ceea ce susțineți, unii dintre voi, pe cei fără de Dumnezeu, doar pentru acei „30 de arginți” luați ca mită, asta veți primi. Proba de foc a aleșilor noștri va fi întotdeauna, prezentarea lor dinaintea și în mijlocul mulțimii poporului. Adică: după cum sunt priviți și întâmpinați, cu urale sau huiduieli. Mai e necesar să reamintesc în finalul acestor însemnări pilda care răzbate din basmul acela nordic cu împăratul ce trecea despuiat prin mulțimea care-l aplauda frenetic? Așa că nu e cazul? Fiindcă, oricât ne va aburi sfetnicii și consilierii lui, că „alesul” lor poartă cele mai strălucitoare haine (puneți în garderoba asta : intențiile, caracterul și tot ce ascunde în spatele vorbelor frumoase), până la urmă se va găsi, ca în basmul acela, cineva, din acea mulțime, care să strige cât îl ține gura: „Împăratul e gol!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu