Tableta celor care trăiesc ca în mormânt sfârșitul
unei iubiri
1.
Cu fraza: „O
poveste nu are nici început nici sfârşit”…așa îşi începe romanul „Sfârşitul
unei iubiri”, autorul lui, scriitorul Graham Greene. Romanul a fost
apreciat chiar şi de marii autori (Faulkner, de exemplu) iar romanul a
fost ecranizat de două ori pe parcursul a 50 de ani. Sfârşitul unei iubiri
urmăreşte o poveste de dragoste adulterină petrecută în Anglia la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea se desfăşoară în jurul a două
personaje pe care, sigur le veți îndrăgi: scriitorul Maurice Bendrix şi Sarah,
soţia unui important subsecretar de la Ministerul Pensiilor. Chiar
dacă are în centru o intrigă amoroasă, romanul lui Greene conservă în poveste
suficient suspans şi este „mai degrabă o mărturie
a urii decât a iubirii”. Acţiunea începe pin anii 40, în Anglia,
acolo unde Maurice Bendrix, un scriitor popular, se îndrăgosteşte de Sarah
Miles, o femeie care, departe de a fi excepţională sau incredibil de
frumoasă mai este şi căsătorită. Sarah trăieşte o căsnicie plictisitoare
alături de Henry Miles (de altfel, prieten cu Maurice), funcţionar de minister,
un om slab, şters, absent chiar şi din propriul mariaj. De partea cealaltă,
Maurice este un impulsiv, un amant focos pentru care iubirea se măsoară prin
intensitatea geloziei manifestate. „O uram (spune el) pentru că doream
să cred că nu mă iubeşte: voiam s-o scot din gândurile şi inima mea”. Când
totul părea dat uitării, cei doi (Maurice şi Miles) se întâlnesc şi plănuiesc
punerea unui detectiv pe urmele lui Sarah, pentru a dezlega enigma ieşirilor
nocturne ale acesteia, deoarece spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial,
Sarah îl părăseşte pe Maurice fără explicaţie. Sau cel puţin aşa crede Bendrix,
deşi ziua în care cei doi se despart, după o zi de dragoste în intimitatea
apartamentului său şi are loc un bombardament ce-l va trimite în lumea „umbrelor” (a se vedea versiunea Sarah din
partea a doua), Jurnalul intim a lui Sarah, sustras de detectiv, ar putea
explica totul. „Când nu mai ai nici o speranţă, a spus ea, poţi să te rogi
pentru miracole. Ele se întâmplă celor necăjiţi, nu-i aşa, şi eu eram necăjită”
– spune Sarah, destănuindu-i-se lui Maurice despre ceea ce se întâmplase în
clipa bombardamentului şi când îl crezuse mort. Maurice rămâne intrigat şi
neconsolat (după propriile mărturisiri) abia după doi ani de la despărţirea de
Sarah, în urma unei întâlniri cu Henry cel care doar atunci îşi
suspecta soţia de adulter. „Ura este foarte asemănătoare cu iubirea fizică: are
momente de criză şi apoi perioade de acalmie” - scrie autorul. Angajarea
detectivului e făcută de iubitul femeii, nu de soţul ei, convins fiind că Sarah
şi-a găsit un alt amant. Cei doi „amici” încep să se întâlnească la
Miles acasă, unde Maurice o reîntâlneşte pe Sarah, tocmai venită de pe
afară, pe o vreme mizerabilă şi ar face totul să reînnoade idila lor veche.
Fraza rostită, atunci, de Miles, soţul acesteia, va conduce şi la un
deznodământ nedorit, de cititor. „Eşti udă leoarcă, Sarah. Într-o zi ai să
răceşti de moarte”. Aparent, rapoartele detectivului par să îi confirme teoria
lui Maurice: Sarah vizitează periodic domiciliul unui străin. Când scriitorul
va intra însă în posesia jurnalului fostei amante, lumea îi va fi dată peste
cap: Sarah a continuat să îl iubească pe Maurice, chiar dacă l-a părăsit. Şi
atunci cum de l-a părăsit? Cartea răspunde şi la o altă întrebare pe care
cititorul şi-o pune încă de la început: Când şi cum se sfârşeşte o iubire care a început promiţător? Sau poate
întrebarea mai corectă ar fi: se sfârşeşte vreodată o iubire? Dar cum oamenii
tânjesc după un mesaj de speranţă, cititorul va dori un final fericit. O primă
şansă la ruga intensă a femeii Sarah (fără o credinţă anume în divinitate), îi
este acordată de mesagerul divin: Maurice este scos din ghearele morţii
aparente de după bombardamentul ce a avut loc la subsolul clădirii unde au
făcut dragoste, dar o a doua şansă?
Și gândul m-a și dus
la Edmond Dantès, eroul lui Al. Dumas din romanul său „Contele de Monte Cristo”. Cum se sfârșește oare o iubire? Cu cele
ce aveau să urmeze în poveste ca o
mărturie a iubirii? Sau asta și trebuia să li se întâmple celor ce-l trimiseseră în lumea umbrelor? Și
răspunsul părea să-l fi găsit în fraza rostită de armatorul Morrel, spusă lui
Edmond, la sosirea navei Faraonul în port, fără căpitanul ei, adusă acasă de
tânărul marinar de 18-20 de ani: „...Edmond, doar există un Dumnezeu în cer
pentru oamenii cumsecade”. Povestea tânărului Edmond, un băiat înalt, zvelt, cu
ochi negri frumoși și ai frumoasei catalane Mercedes, ce pare desprinsă din „O
mie și una de nopți”, începe prin 1815, când vasul Faraonul ce venea de la
Smirna, Triest și Neapole fusese adusă acasă de tânărul Edmond Dantès, întrucât
căpitanul ei decedase pe drumul de întoarcere. Armatorul îi acordă un mic
concediu tânărului pentru a-și vedea logodnica și a se căsători cu ea, nu
înainte de a-i promite funcția de căpitan al vasului Faraonul, veste ce avea
să-i stârnească invidia contabilului șef al navei, unul Danglars, care se și
gândește la un plan de răzbunare. Și chiar își va pune planul în aplicare
alături de un alt pretendent al frumoasei Mercedes, catalanul Fernand și
Caderousse (un vecin pizmaș de palier, în casa unde locuia cu chirie și tatăl
lui Edmond). Toți trei concep la o masă, într-o terasă a unui han, o scrisoare
defăimătoare împotriva lui Edmond, scrisoare adresată procurorului șef al
Republicii, cum că Edmond ar fi primit o scrisoare compromițătoare regelui
Ludovic al XVIII-lea, pe care trebuia să o ducă în secret comitetului
bonapartist din Paris. Scrisoarea îi fusese încredințată în insula Elba (unde
fusese exilat Napoleon) și trebuia încredințată unui anume domn Noirtier.
Scrisoarea este dusă de Fernand lui Villefort, care era, pe atunci, un
substitut al procurorului regal. Edomnd este arestat chiat în timpul mesei de
logodnă și procurorul Villefort după ce citește scrisoarea adusă de Edmond din
insula Elba se prăbușește în fotoliu, bolborosind cuvintele : „...dacă știe ce
conține scrisoarea și dacă află vreodată că Noirtier este tatăl lui Villefort,
sunt pierdut, pentru totdeauna”. Așa că obține de la tânăr promisiunea să nu
amintească nimănui de scrisoare, o arde în foc și îi promite că va fi liber
după ce se va consulta cu judecătorul de instrucție. Doar că, în ascuns, va
ordona trimiterea acestuia pe o insulă la cea mai vestită pușcărie numită
„Castelul If”. Aici va fi tratat foarte dur, deși Edmond va cere insistent o
întrevedere cu guvernatorul pușcăriei pentru lămuriri, dar în loc de toate
acestea va fi aruncat într-o celulă salubră de la subsolul pășcăriei. Între
timp armatorul Morrel (la rugămintea tatălui lui Edmond) merge în audiență la
procurorul Villefort cu o cerere de eliberare adresată lui Napoleon însuși, cel
care între timp fugise din Elba și cucerise din nou Parisul. Domnia lui
Napoleon avea însă să dureze doar 100 de zile, deoarece după bătălia de la
Waterloo, Ludovic al XVIII-lea va reveni pe tron. Bineînțeles că Villefort
ascunde scrisoarea, căci dacă i-ar fi dus-o lui Napoleon, Edmond ar fi fost
liber. Paginile de roman în care Edmond rezistă 14 ani în celula „Castelului
If” sunt parcă desprinse din celebra carte a poveștilor lumii „O mie și una de
nopți”. Ele refac atmosfera poveștilor nemaipomenite din aceste povești spuse
de Șeherezada. După vreo șase-șapte ani de temniță grea, când gândul lui Edmond
era doar la sinucidere, aude zgomote și săpături, pe dedesupt, dincolo de zidul
celulei sale. Un fost pușcăriaș, un anume abate Faria, dorind să evadeze din
celula aflată la cca. 50 de pași de a lui Edmond, săpase un tunel, dar greșise
calculele și nimerise în dreptul celulei lui Edmond. Urmează încă 5-6 ani de
celulă pentru cei doi, însă anii nu trec degeaba: abatele, un tip foarte
învățat și cult, îl va instrui zi de zi pe mai tânărul tovarăș de suferință,
începând cu scrierea, învățarea limbilor străine, a cunoștințelor de
matematică, fizică, istorie etc. Tot abatele Faria este cel care va desluși
până la cele mai mici detalii enigma arestării lui Edmond. Spre finalul celor
14 ani de detenție, abatele îi va dezvălui
și taina comorii din insula Monte Cristo, acolo unde cardinalul Spada,
un apropiat al Papei ascunsese, înainte de a fi otrăvit, o comoară fabuloasă.
Dezvăluirea abatelui vine tocmai în momentele de criză ale acestuia, când
simțea că i se apropie sfârșitul. Iar acesta chiar vine într-o bună zi, iar
Edmond, de la gura tunelului află, de la gardienii constatatori ai decesului,
cum și când va fi dus la groapă. Atunci, Edmond realizează că a sosit momentul
să evadeze din pușcărie: îl scoate pe abate din sacul în care fusese băgat, îl
cară în celula sa și el ia locul abatelui în sac, pregătit cu un cuțit și alte
unelte pentru a se elibera când va sosi momentul. Gardienii, sosesc într-o
noapte, ridică sacul pe targă și îl duc la stâncile ce străjuia marea...
„Dantès, fusese aruncat în mare, cu o ghiulea legată de picioare care îl trăgea
la fund”. Așadar, Marea era cimitirul Castelului If. În timp ce era atras la fundul
mării, Edmond spintecă sacul cu cuțitul, taie frânghia de care era legată
ghiuleaua și iese la suprafață. Cu ultimele eforturi se îndreaptă spre una
dintre insulițele apropiate, pe care le știa de când era marinar pe vasul
Faraonul. Trecuseră 14 ani de când fusese arestat, intrase în „Castelul If” la
19 ani, ieșea la 33. A doua zi, în zori, zărește o ambarcațiune pe mare, înoată
spre ea și este în cele din urmă salvat. Marea, fiind mult agitată, era cât
pe-aci să le facă probleme contrabandiștilor de pe ambracațiune, dar măiestria
de marinar a lui Edmond îi va conduce spre primul port apropiat.
Contrabandiștii îl vor angaja temporar pe ambarcațiune și prin drumurile ce le
vor face, Edmond va găsi un prilej favorabil să rămână singur pe insula Monte
Cristo, unde va găsi calea spre grota comorii, calea de intrare în grotă și, în
final, va descoperi fabuloasa comoară. Luând la el câteva diamante, va părăsi
ambarcațiunea contrabandiștilor, motivând că tocmai a moștenit averea unor
rude. Își va comanda o ambarcațiune specială (cu ascunzători greu de aflat) și
va încărca o parte din fabuloasa comoară de pe insulă pentru propriile planuri
de răzbunare, gândite încă de la aflarea motivelor de arestare deslușite în
celulă de abatele Faria. Primul lucru pe care-l făcu, a fost să cumpere casa
unde fusese chiriaș tatăl său și murise de foame. Află adresa hanului unde era
patron fostul lor vecin, Caderousse, și sub numele unui abate care „asistase”
(chipurile) la ultima spovedanie a pușcăriașului Edmond, îl determină în
schimbul unui diamant valoros să-i spună povestea arestării „defunctului”
Edmond și s-o probeze cu cea descifrată de abatele Faria. Așa află că armatorul
Morrel făcuse 20 de drumuri la procurorul Villefort pentru a cere eliberarea
lui Edmond, că bătrânul său murise de foame, iar cei doi, cu care Caderousse puseseră
totul la cale, ajunseseră bine. Danglars slujise la un bancher spaniol, se
căsătorise cu fiica aceluia, iar după moartea soției se căsătorise cu o văduvă,
fiica unui șambelan ale regelui și ajunsese milionar. Fernand se înrolase în
armată, ceruse să plece în Grecia, când tocmai pornise războiul cu turcii.
Acolo ceva se întâmplase de a ajuns conte de Morcerf, revenise în Franța, se
căsătorise cu Mercedes și aveau împreună un fiu, pe Albert. Iar fostul
substitut de procuror Villefort, era și el bogat și trăia la Paris. După cele
aflate, Edmond (deghizat în hainele unui lord) ajunge la inspectorul
închisorilor, cere date despre tânărul întemnițat la Castelui If în urmă cu 14
ani, în schimbul unei sume i se dau registrele și găsește scrisoarea întocmită
de Danglars pe care Fernand o dusese procurorului Villefort și o băgă în
propriul buzunar. Sub numele de Sindbad Marinarul sosește la timp în casa armatorului
Morrel și îl salvează de la sinucidere: amatorul fusese lovit rău financiar
după scufundarea vasului Faraonul, de presiunea unor datorii neachitate etc. După
ce Morrel își vede chitanțele cu plățile datoriilor făcute, apariția vasului
„fantomă” Faraonul acostat recent în port (de fapt un alt vas identic comandat
de Edmond), el chiar crede că Dumnezeu
i-a pus mâna în cap. După toate cele întreprinse aici, în Franța, Edmond urcă
pe iahtul său și va pleca în Italia pentru lucruri, de noi, deocamdată)
tăinuite.
Ne
oprim, deocamdată aici, cu povestirea noastră, și mai aruncăm în urmă, din
turnul, unde ne-am suit, o ultimă privire. La urma urmelor, de la o fereastră a
Turnului ( ca și cea) din Babilon, privesc şi eu, ca și tine cititorule, toată
această manifestare a celor ce se întâmplă pe pământ! Impresia unora e că mi-aş
fi luat o prăjină peste măsură de lungă în mâini şi mă sugestionez cum că aş
putea sări cu ea foarte... foarte sus. Ce bună
ar fi acum o teleportare! Am ateriza direct pe urmele lui Edmond în
Italia, ca în povestea lui Jack şi a vrejului de fasole cu gândul la vacile
cele grase de pe lună; ori gonind prin stepa nebună „furat de lumina stelelor
rătăcitoare” după stafia călăreţului fără cap. Se prea poate să găsim și pe
acolo niscaiva povești care să ne stârnească interesul. Cum scrie în Biblie:
„Iată că Domnul va pune mâna pe el, îi va năpusti puterea în mare, și el însuș
va fi ars cu foc”. Și mă gândesc că fiecare scriitor va arde, în scris, pentru
dragostea lui. (Zaharia 9-4)
2.
Privită din turn, povestea lăsată în urmă
seamănă cu cele din „O mie și una de nopți”, fără îndoială, dar ceea ce va
urma, mergând pe firul poveștii, pare că am trecut demult de tărâmul unde ne-au
uimit poveștile Șeherezadei și intrăm tot mai mult în lumea victorioaselor
lupte date de mușchetarii de la curtea regilor, a urzelilor și intrigilor de la
curtea reginei Margot, tehnici de povestire bine stăpânite de Al. Dumas. Și cum
îți rămăsesem dator cititorule cu dezvăluirea celei de-a doua şansă la ruga intensă a femeii Sarah (din romanul lui Graham
Greene: Sfârșitul unei iubiri), nu
ți-am spus că prima i-a fost tocmai satisfăcută respectând dorinţa femeii: „o
să renunţ la el pentru totdeauna, dacă Tu îl readuci la viaţă. Am să fac orice,
numai lasă-i şansa să trăiască”. Să vedem ce mai cere femeia Dumnezeului în
care nu crede: „Am să-l fac fericit, acesta e este cel de-al doilea jurământ al
meu, Doamne, opreşte-mă dacă poţi, opreşte-mă, dacă poţi”. Și o a doua şansă,
nu i se mai dă celui cu furia îndreptată către cer. Romanul lui Greene, mai
mult cunoscut ca autor de romane polițiste, este o incursiune fascinantă în
teritoriul dintre iubirea divină şi iubirea umană. El este însă şi o
poveste despre egoismul adânc al unor personaje pentru care
sacrificiul de sine e străin, care pun mai presus amorul propriu. Greene nu ne
reţine doar în mrejele unei poveşti convenţionale despre o iubire obişnuită, ci
construieşte un templu cauzal în care intriga nu e complicată doar de numărul
protagoniştilor ci şi de natura iubirilor implicate. După lectura romanului
nici cititorul nu va desluşi dacă cel de-al treilea jurământ al lui Sarah
(cerşind divinităţii pacea pentru iubitul ei), a fost îndeplinit de Dumnezeul
în care n-a crezut, dar căruia i s-a rugat pentru alţii, jertfindu-se pe ea.
Pentru că, romanul ascunde în spatele unei banale poveşti de iubire adulterină
concepţiile asupra literaturii, asupra Creatorului și a universului uman. Iar
iubirea şi ura, loialitatea şi trădarea, speranţa şi disperarea, amintirile chinuitoare
ori clipele fericite, sunt praguri din viaţa şi destinul fiecăruia, moartea
fiind ultima staţie. Trecând acum la firul poveștii începute despre acel Edmond
Dantès, din acest turn nu-i putem urmări toate cele petrecute pe tărâmul
Italiei, dar presupunem că cei șase ani petrecuți acolo până la a înnoda noi firul
poveștii, Edmond și i-a petrecut pentru instruire, strângere de date și
informații despre vechii lui dușmani și intrarea în lumea nobililor sub diverse
înfățișări, pentru a reveni în Franța sub numele de contele de Monte Cristo. Și
nu întâmplător și oricum, ci chiar invitat de Albert de Morcef fiul lui
Mercedes și al lui Fernand, ca salvator și protector al tânărului salvat din
mâna unei bande care-l răpiseră pentru o răscumpărare uriașă. De aici încolo,
intrigile, urzelile, capcanele întinse de Edmond dușmanilor săi sunt demne doar
de pana adevăratului autor de romane istorice captivante, Al. Dumas. Acum, tot
ceea ce li se întâmplă li se par acestora, că doar pedeapsa lui Dumnezeu o văd
în spatele nenorocirilor care se vor abate asupra capetelor lor. Dar contele de
Monte Cristo nu vine singur în Franța, ci însoțit de frumoasa și tânăra
grecoaică Haydèe, nimeni alta decât fiica unei căpetenii din Grecia și vândut
turcilor de însuși Fernand pe vremea când era înrolat în armată, și fata fusese
scoasă din sclavia unde fusese târâtă, de chiar contele Monte Cristo. Ca
urmarea a intervenției pe bursa vremii a contelui, ca primă victimă îi căzu
chiar baronul Danglars. Pentru a-l aduce pe Villefort în pragul nebuniei, se
pune la cale, în grădina casei cumpărată de conte, sceneta petrecută cu mulți
ani în urmă, când Villefort îngropase copilul abia născut al doamnei Danglars (și
care se va numi Benedetto). Villefort fusese atacat cu cuțitul, dar va trăi,
iar copilul fusese dezgropat de Bertuccio (ajuns servitor în casa contelui),
apoi readus la viață și avea să fie folosit în intrigile contelui, care îl va
aduce la pragul nebuniei pe fostul substitut al procurorului regal, dar îi va
folosi și eliminarea hainului Caderousse. Așadar, cu ajutorul lui Benedetto
(copilul îngropat după naștere în casa de la Auteuil cumpărată de conte),
Edmond Dantès va prinde în laț doi iepuri: pe Caderousse îl va ademeni în
capacana unui furt în casa Auteuil și acesta va fi ucis, nu înainte de a fi
demascat pentru uciderea bijutierului căruia îi vânduse diamantul primit de la
conte, cu prima lui vizită, dar se va folosi de Villefort pentru aducerea lui
Benedetto în justiție, acolo unde procurorul va afla că acela era tocmai copilul
îngropat de el în grădina casei de la Auteuil. Cum evenimentele prea se
precipită, Albert va afla că cel care punea la cale toate intrigile și urzelile
din jurul familiei sale. I se dezvăluie implicarea tatălui său în afacerea
Ali-Pașa din Grecia, când tatăl său îi luase toată averea grecului prin
uneltiri mârșave, iar cel care aduce informația nu era nimeni altul decât
contele de Monte Cristo. Pentru asta, Albert îl provoacă la duel pe conte, dar
intervine Mercedes (care bănuise de la început cine se ascundea în spatele
numelui de Monte Cristo) și i se destăinuie fiului, povestindu-i cu amănuntul
vinovăția soțului ei în afacerea Edmond Dantes și duelul e anulat. Cei doi vor
pleca din casa Morcerf cu destinația unei țări străine, cât mai departe de Franța
și Paris. Fernand, cel căruia i se dezvăluise trecutul mizer, îl va căuta pe
contele de Monte Cristo să-l provoace și el la duel, dar Edmond își va dezvălui
identitatea și la aflarea numelui celui din fața lui, înnebunește, apoi fuge
spre casă și zărește cupeul lui Mercedes și al fiului Albert părăsind casa și
în cele din urmă își trage un glonț în cap. În casa lui Villefort au loc o
serie de crime prin otrăvire, Villefort, însuși, înnebunit după ședința de la
justiție unde află totul despre copilul Benedetto, primește vizita lui Edmond,
află cine se ascundea sub numele de Monte Cristo și înnebunește de-a binelea. În
fine, ultimul căzut în cursă va fi Danglars, cel care aleargă la Roma pentru
a-și salva banii din bancă, dar cade pe mâinile banditului Lugi Vampa (același
bandit care îl sechestrase și pe Albert de Morcerf)... însă în locul
răscumpărării apare contele Monte Cristo i se dezvăluie și lui, iar lui
Danglars, la vederea „stafiei” aflate în persoana acelui vechi camarad de
marinărie de pe Faraonul, îi albește părul subit și ajunge aruncat pe drumuri.
Așadar, cititorule, iată-ne ajunși și la
acel moment când îmi puneam întrebarea: „Când
şi cum se sfârşeşte o iubire care a
început promiţător? Sau poate întrebarea mai corectă ar fi: se sfârşeşte
vreodată o iubire?” Poate așa trebuia să se sfârșească, sau poate că așa cum
oamenii tânjesc după un mesaj de speranţă, cititorul va dori și el un final
fericit. Da! Există un final fericit și aici: tânărul Maximilian Morrel
(distrus moral după „moartea” iubitei Valentine) va fi invitat de contele Monte
Cristo în insula lui și acolo va afla adevărul despre numele de Monte Cristo și
însemnătatea familiei Morrel în viața lui, de averea rămasă în grota din insulă
care-i va reveni lui Maximilian... dar și iubitei Valentine, salvată din cavou
de contele de Monte Cristo și readusă la viață pentru tânăr. Iar contele va
pleca în Italia pe iahtul său alături de frumoasa grecoaică Haydèe.
După cum vezi și
tu, cel care mă citești acum, precum cei doi autori, care n-au epuizat lumea în
zbaterile lor lăuntrice, ascultând şi eu când eram copil, de sfatul bunicii, de
a mă ruga la Dumnezeu, ca leac pentru o eventuală mântuire, gândul mă trimite
acum la rostirea filosofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din
lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Aflat mult
mai târziu pe Delphi, mă gândeam, că Alexandru Macedon (cel care dormea cu
Iliada sub pernă), era cel care spusese ceea ce, muritorii, de după el, aveau
să-i interpreteze cuvintele, în diverse moduri. De fapt, ce spusese? Ţinuse în
palmă, una dintre monedele cu care îşi plătise ostaşii şi, nedumerit, făcuse
următoarea remarcă: „Ai îmbătrânit generale! Aceasta e moneda pe care ai
bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela şi erai chiar Alexandu
Macedon”. Stau şi mă întreb... Dar, dacă tot stau şi mă întreb, trece ziua. Şi
atunci ce va zice cititorul meu? Să dai, astfel, încredere în ochii celor
ursiţi încă de la naştere a aduce voia bună în jur şi lacrimi în ochii celor
care simt că, numai astfel, se vor uşura de toxinele răului pricinuit lor de
mulţi alţii, iată ţinta la care am jinduit în aceste tablete. În ce mă
priveşte, îţi reamintesc cititorule, că firimitură cu firimitură s-a constituit
cândva „Livada de vişini” (a lui Cehov), iar sunetul toporului, ce
prinde a muşca sub ochii spectatorului, din lemnul însângerat al vişinilor,
cutremură şi azi lumea. O lume, creată de scriitor, cu ajutorul cuvintelor. O
lume, care tinde spre cea a lui Dumnezeu, fără să o atingă vreodată. Și
totuși, oamenii pierd binecuvântarea și se simt mai nenorociți, și părăsiți
înainte de a o fi primit. Și ne întrebăm: oare de ce? Poate unde deseori
oamenii consideră că Dumnezeu se poartă aspru cu ei, că a întors fața de la ei,
deși se roagă în biserica Lui. Ei nu văd că greșeala este a lor. Despărțindu-se
de Iisus (uneori chiar își pierd definitiv nădejdea), ei îndepărtează lumina
prezenței Sale. Uită adesea cuvintele Lui: „Eu sunt LUMINA LUMII; cine mă Mă
urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan
8,12). N-au înțeles când El a spus: „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi
să faceți cum am făcut Eu” (Ioan 13,25). Dacă vrem ca să fim mântuiți
(înțelegem printre rândurile scrise de apostoli în Sfânta Evanghelie), atunci
trebuie să învățăm lecția răbdării și umilinței la piciorul crucii. Cum oare să
fi uitat oamenii vorbele Lui?, acelea prin care ne asigura că Dumnezeu și-a
jertfit fiul pentru oameni: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârșitul veacului” (Matei 28,20). Evanghelia, spuneau ai mei, trebuie să fie
vestită tuturor, nu ca o teorie lipsită de viață, ci ca o putere vie care
schimbă viața. Că se vor trezi, sau nu se vor trezi oamenii citind și recitind
aceaste cărți despre care v-am tot vorbit, îndemnul meu e asemeni cu cel al
tatălui din pilda „Fiului Risipitor”, adică: „...să
ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a
înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Luca 15-32). Încercați să vă întoarceți
la lectură și în credință să cereți binecuvântarea, și ea va veni.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu