Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava.

 

Cineva te strigă - de Manuela Camelia Sava/ 2025  (ed. editgraph 86 pag)

 

     Manuela Camelia Sava, poeta din Rm-Sărat, îl invită și pe cititor, transformându-l în martorul zbaterilor ei interioare, la o realitate ce încă poate permite o stare așezată a lucrurilor. Lucruri care se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional, ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat, printr-un strigăt eliberator menit să dezlănțuie o nouă stare. Astfel de poeme scurte descriptive îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet „rănit de mărăcinii altor povești trecute”.    

     Titlul plachetei de poezie „Cineva te strigă” ar părea întâmplător dacă n-am interpreta în două moduri (care nu se exclud), diferitele grade de abstractizare al acestui aspect concret - sau mental -  al tuturor lucrurilor întâlnite în viață, care este învelișul cu care am venit și umblăm în lume (pe care îl luăm drept realitatea însăși), cât și acea abordare a poeziei care se întoarce la scara umană și se prozaizează, făcând câțiva pași în direcția autenticismului. În aceste scurte poeme descriptive din această carte, rostirea autoarei devine simplă, firească, lipsită de podoabe și artificii inutile, dar sporește în lirism și țintește o clară deschidere către lume, cu mesajul de a începe să faci ceva, îndeosebi asupra celorlalte ființe și asupra lumii așa cum e ea. Și poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației sale poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care au așteptat minuni, o viață, la capătul lor: „aș vrea să știu dacă lumea întreagă suntem tu și eu/tu și eu” (cotidian). Și asta, nu pentru că ar trebui să ne iubim necondiționat sau pentru că în tratatul de psihologie ni se spunea că privitul în oglindă în fiecare dimineață („mă văd cu sufletul ciopârțit în oglindă”) și vorbele rostite tare „cât de mult ne iubim” ne-ar fi benefice, dar între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv, poeta nu-și dorește să transmită cititorilor stări sau dispoziții, de care nici ea, ca cititor, nu ar dori să fie contaminată: „îți zâmbesc și din iarna noastră străbate la suprafață/gerul” și „în grădină îngerii aprind noapte de noapte/stelele/ca noi să privim spre cer/cu dor” (poeme pentru un muritor. sau poate pentru toți).  Iar dragostea e un fel de experiență miraculoasă, un prilej de jubilație adolescentină: „dragostea mea este scrisă târziu/cu flăcări care te încălzesc/când ți-e frig” (cineva te strigă). Nevoia de poveste, de evadare în realitate e atemporală și integrată în ființa noastră, ea chiar devine în poeme expresia înzestrării naturale, drumul către maturitate: „cuvintele s-au așternut între noi/ca un pod plin cu furnici/harap-alb va deveni matur/dar noi nu vom afla fericirea lui” (personaje din basm). Și, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, oficiind o poezie confesiv-narativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică.

     Drumul acesta care se bifurcă în poezie spre un polisemantism, în firescul observației, ne apare aici ca unul oarecare, parcurs doar să lase cuvintele în libertatea lor, dar e și punctul de pornire al unor detalii ce vin mereu să alterneze registrele unor scenarii așezate în condensări ori rescrieri, fragmantarism și redări în logica post-dramaticului: „această noapte care vine pe furiș/schimbă orele/schimbă moartea cu viața/numai sângele meu se preschimbă în fluturi/se preface în pulbere râzând” (poezie despre tine timp și inimi). Dar „amintirile”, care „au gust de vară”, nu au și ele acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? „Nici un cal alb călare pe un nor negru nu va mai/străbate/sângele meu/atunci voi ara cuvintele/și voi alege unul singur/care să mă mulțumească/în final” (în loc de apocalipsă). Compozițional, poemele se citesc ca într-un balans potrivit între vizualitate și rosturile cuvântului, însă au grația și puritatea spunerii animate de imaginația privitorului pe măsura relatărilor: „scriu sau plâng/râd sau cânt/șterg umbrele verzi dintre cuvinte” (autoportret). Și iată cum poeta acestei plachete rămâne singură la căderea cortinei, un „observator” ajuns la final să trăiască „jumătăți de gânduri”,  pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprins (ca și noi) de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care se vrea auzit: „aș fi vrut să te sărut la plecare/n-am făcut acest gest de frică să nu devin dependentă/de sărut/puteam să-ți mângâi privirea de fugar/am amânat/nu m-am uitat peste umăr să te văd stană de piatră/puteam s-alint albastrul zării/puteam/spre tine mâinile să le întind/am plecat/nu ți-am apărut în vis/nu” (plecare). Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.

 

                                                  Tudor Cicu