Tableta celor care văd
prea târziu prăpastia în care sunt împinși
Într-o discuție, la o bere, cu Marin
Ifrim, acesta mi-a mărturisit că știa o poveste în care un ins și-a lepădat
vederea și a început, într-o bună zi, să orbecăie prin cetate în căutarea unui
sens dat vieții. Nu-și mai amintea în detaliu povestea, dar făcea trimitere la
parabola orbilor din tabloul lui Bruegel cel Bătrân, unde orbii se înșirau în
spatele celui pe care îl credeau salvatorul lor, până când aveau să se izbească
cu toții de lespezile zidului apărut în cale. I-am povestit cum citisem ceva
asemănător undeva, că în Upanișade izbăvirea oamenilor era asemănată cu o
trezire ca dintr-un vis, ca și cum orbii lui Bruegel ar fi trecut dintr-odată
de la starea de orbire la starea de vedere, ca în cazul copilului care joacă
baba-oarba și, odată ce pune mâna pe câte unul prins în joc, năframa cu care i
s-au acoperit ochii îi este dată la o parte. Atunci Marin Ifrim a spus o frază
pe care nu aveam cum să n-o rețin: „Uneori îmi închipui și eu că, în plină
lumină a zilei, există un bec negru care ține să-și răspândească întunericul
cât mai departe, ca un fel de semafor al celor nenăscuți, care în pântecele
mamelor au tot rătăcit printre lumini și umbre, și îmi imaginez acel loc, și că
odată și odată îl vom găsi în cale, și trebuie să deschizi ochii mari ca să nu
te lovești de necunoscutul din tine. Și asta e ca și cum, îmi spunea, îmi
imaginez că omul e precum acel gândac intrat în aparatul de radio de-ți toarnă
la ureche vrute și nevrute, însă când deschizi cutia nu dai de niciun gândac”.
Când m-am trezit dinaintea unei coli de
hârtie, acasă, m-am gândit la spusele amicului meu și, cu gândul la nevăstuica
oarbă din fabula lui La Fontaine, am scris următoarea parodie:
„Se zice (na!) că tot ne dă târcoale
O nevăstuică turnătoare-n șanț
De-ajunse... printr-o întâmplare
Într-un hambar plin de bucate rare
Tocmai zvonac prin difuzoare.
Și zvonerii se țin de-atunci, în lanț!
Că până peste hăt... tarlale,
Ajunse și pe presă cea mai tare.
Dar într-o zi guzganul președinte
Își cam găsi zvonacul sub un dinte
Și vru s-o dea pe ușă... huș, afară!
Dar dolofana... nu se urnea de-a dracu’
nici să o pici cu ceară.
Ori cum s-o dai cu sila,
Ori din cale-afară?
Că deveni problema națională!
„Unde-am greșit?” La curte toți se-ntreabă!
„Ciudată treabă!”... Dau și ei, dulăii,
Dintr-o labă!
„Păi, când te puseră șef peste hambar
Ai tras, mărite guzgan, pahar după pahar...
Și n-ai luat în seamă
Al nației amar,
(zise un șoricel isteț)
Acuma strigi: afară, afară, cu orice preț,
Când nevăstuica-i cât purceaua din coteț?...
Trebuia să te întrebi când încă mai lătra cățeaua,
Dar tu, cu toți străinii, jucai în draci maneaua”.
De fapt, vrând să-i schițez portretul
omului-gândac din povestea lui Marin Ifrim, am privit și eu, uneori, lumea așa:
mă vedeam și eu, pe mine, cel pornit la drum să-și găsească norocul în lume,
având drept țintă, și mereu în față, planând ca o pasăre cernită, viața. Veți
spune că sună ca o provocare la cele spuse de amicul meu, că de fapt caut lumea
din cărțile citite în încercarea de a răzbi singura poartă deschisă a
destinului. Și cum n-aș fi găsit drumul, nici n-am mers mai departe. Vreau să
cred ca și tine, cititorule, că viața nu-și abandonează soldații pe câmpul de
luptă și, aflat în fața zidului, ca în tabloul lui Bruegel, am văzut cum a
împins cineva poarta și, odată larg deschisă, au intrat toți orbii. Apoi cred
că am auzit cum unul dintre ei a strigat de departe: l-am găsit! Era ca și cum
cineva îmi aducea vestea că eu eram cel ales să-i scot din întuneric și să le
arăt drumul izbăvirii, precum o făcuse Danko cu poporul său, acel erou care-și
smulsese inima din piept și luminase cu ea, precum cu o torță, drumul. E vorba
de acel Danko din povestirea lui Gorki. Dar îmi sunau și alte vorbe ale lui
Marin Ifrim la ureche: „Cine face ceva bun în țara asta este huiduit ca unul
care a făcut o faptă rușinoasă”. Printre alte metode de a învinge un popor a
fost și discuția avută cu el, care deja hotărâse să renunțe a mai scrie poezie,
deși pledoaria mea pentru a continua să trăiești în poezie nu l-a convins. Nu
l-a convins, deși în urechi îmi sunau vorbele lui Ismail Kadare din finalul
romanului „Umbra”: „Cel în viață nu poate ști nicicând durerea celui din
neviață”. Pe scurt, un suflet mare întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul
său în căutarea adevărului: „Dilema e aceeași / A fi sau a nu fi: / de-o parte
e lumina, / de alta, bezna și...” (Vasile Tărățeanu, Hamlet). Tot citindu-i pe
unii și pe alții încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări
ale binelui sau răului. „Numai iubind / numai urlând viața”, spunea Nichita,
poți arăta celor din preajma ta că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip
s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credeau în ecuația Timpului, în care o
simplă lespede pe un mormânt, vă puteți imagina?, a acoperit una dintre marile
enigme ale omenirii. Ca și cum, după sugestia poetului Maiakovski, Dumnezeu, cu
o minunată lingură de argint, scormonește în „urechea astrală”. Și atunci? La
ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă e un palat
al amintirilor, asta o spunea tot un poet, nu? Închid și eu ușa răstălmăcirilor
de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul când își strigă mierlele, seara,
puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la hahalerele mărginașe, ai
crede că această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre aceste
adevăruri e securea ridicată în fața căreia cititorii mei au rămas din acea
clipă în genunchi, cu ochii țintă către cer. Viteza viperei cu corn, care m-a
pândit o vreme printre rândurile mele scrise, este cu mult mai mare decât
viteza verbului meu în mișcare. E ca și cum cititorul, ajuns la acel pasaj, ca
și în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate
constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei,
rostește: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se
agață eroul lui Dostoievski și începe să spere, aruncând din toată puterea
acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minți: „Cât de ticălos e omul!”.
Băiat visător ce sunt, după sugestia domnișoarei Estella din „Marile speranțe”,
i-am zis și eu lui Marin Ifrim: „N-o să ne înțelegem niciodată”. Cred că
drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând
astfel mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea
ce descriu aici. Iar motivul a ceea ce mă apasă în spusele eroului lui
Dostoievski se ascunde, pesemne, în prezentul dureros al țării noastre, aflată,
fiindcă asta e și percepția omului de pe stradă cu care mă întâlnesc, la
granița cu infernul descris de George Orwell în romanul său „Ferma animalelor”,
de altfel o fabulă politică scrisă prin 1945. Deși această fabulă politică a
fost scrisă înainte de a veni la noi sovieticii pe tancuri să instaleze
comunismul, Orwell parcă văzuse evoluția poporului și țării noastre după
instaurarea comunismului și continuată, sub forma „socialismului de cumetrie”,
după revoluția din 1989. Acolo animalele se sculaseră împotriva fermierului de
la ferma „Conacul” și, odată revoluția câștigată, începuseră să construiască,
cu mare elan, democrația erei animalelor. Și, ca în orice democrație adevărată,
animalele de la ferma „Conacul” afișaseră, ca punct de plecare în democrație,
cele 7 precepte la vedere peste tot: clădiri, ziduri, străzi, frontispicii de
case etc. Precepte care sunau așa:
1. Orice merge pe două picioare e dușman.
2. Orice merge pe patru picioare sau are aripi e prieten.
3. Niciun animal nu va purta haine.
4. Niciun animal nu va dormi într-un pat.
5. Niciun animal nu va bea alcool.
6. Niciun animal nu va ucide un alt animal.
7. Toate animalele sunt egale.
Și ce s-a ales, în timp, tot înaintând în
democrația lor? În final a rămas la vedere doar ultimul precept, al șaptelea:
„Toate animalele sunt egale între ele”, așa era conceput preceptul democratic
la început, dar acum, în final, el suna așa: „Toate animalele sunt egale, dar
unele sunt mai egale decât altele”. Și de aici, firesc, nedumerirea măgarului
Benjamin și a iepei Clover când priveau pe geam la porcii care chefuiau cu
vecinii lor fermieri: priveau de la porc la om, de la om la porc și din nou de
la porc la om, DEJA ERA IMPOSIBIL SĂ MAI SPUI CARE ERA CARE. Dar să facem și
noi, împreună cu autorul romanului, această călătorie spre rădăcinile răului și
să redescoperim acea lume în care fiecare ar trebui să ia aminte, ori să se
simtă responsabil și pentru cele relatate și trăite de personajele sale, și
pentru cele imaginate și netrăite, tema vinovăției omului pentru ticăloșia sa
fiind aceeași și într-o situație, și în alta. La ferma „Conacul” a domnului
Jones, într-o zi, circulase zvonul că bătrânul Senior, porcul Major, avusese un
vis ciudat și voia să-l comunice și celorlalte animale. Imediat ce se stinsese
lumina din dormitorul domnului Jones, animalele, câinii, porcii, găinile,
rațele, oile și vacile, caii de tracțiune, caprele și bătrânul măgar Benjamin,
se strânseră în hambarul cel mare la adunarea secretă. În cuvântarea porcului
Senior, cu privire la toate răutățile și nemulțumirile lor, se găsi un singur
vinovat: „Omul este singurul nostru dușman adevărat”. Concluzia: „Numai dacă
scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparțină!”, iar
calea spre acest vis era REVOLUȚIA. Porcul Senior încheie punctând că, dacă vor
învinge, viciile omului nu trebuie adoptate, fiindcă toate obiceiurile Omului sunt
rele. Trei nopți mai târziu bătrânul Senior muri liniștit în somn și munca de
a-i organiza pe ceilalți le reveni porcilor Snowball și Napoleon. Revoluția
fusese înfăptuită cu succes, Jones fusese alungat de la ferma „Conacul”, iar
ferma le aparținea de-acum animalelor. Sloganul „Patru picioare bine, două
picioare rău” începu să circule printre animale. Nici Jones, fermierul, nu avea
să stea cu mâinile în sân. Acesta mobiliză oameni de la fermele vecine și,
înarmați cu arme și bâte, porni spre fermă pentru a o recuceri. Lupta fu
teribilă și animalele îi puseră pe oameni pe fugă, apoi înălțară drapelul și
intonară cântecul victoriei „Animalele din Anglia”. Porcul Snowball se puse pe
treabă și făcu planurile unei mori de vânt care să le aducă multe foloase.
Acest lucru atrase dușmănia lui Napoleon și cât pe-aci ura lor să împartă
animalele în două fracțiuni. În cele din urmă, cu ajutorul unor intrigi abile,
Napoleon reuși să-i pună anatema de spion și trădător lui Snowball, iar acesta
să fie alungat de la fermă. Din când în când avea să i se mai fluture fantoma
pe dinaintea animalelor, cu scopul de a le întreține ordinea și disciplina
necesară scopului ascuns, bine pus la cale de către Napoleon. Acesta hotărî ca
toate problemele legate de munca de la fermă să fie deliberate cu ușile închise
de un comitet al porcilor, urmând ca ele să fie aduse la cunoștință celorlalte
animale de un purtător de cuvânt. Napoleon le comunică animalelor că, pentru
construirea morii de vânt, trebuia să intre în afaceri cu vecinii fermieri și,
pentru asta, își mută reședința în casa fostului fermier Jones și își luă drept
gardă de corp nouă câini special crescuți și instruiți de el. Primele care au
făcut o rebeliune, pentru că li se confiscau ouăle în scopul afacerii lui
Napoleon, au fost găinile. Dar rebeliunea a fost înfrântă cu ajutorul câinilor
apărători ai „democrației”, democrația doar trebuia apărată și, pentru
menținerea ordinii, unele găini au fost măcelărite, deși preceptul cu nr. 6
spunea altceva. Încetul cu încetul, luxul propovăduit cândva de Snowball, apoi
săptămâna de lucru de trei zile legiferată la revoluție, toate astea fuseseră
uitate. Dar începuse să se vadă la fermă și obiceiuri noi: porcii făceau
chefuri cu alcool, se îmbrăcau cu hainele fermierului Jones și toți porcii din
casă începuseră să meargă în două picioare, adică pe picioarele dinapoi. Și, în
afară de acel unic precept, al șaptelea, modificat cum am arătat mai sus, pe
ziduri, case, străzi, nu mai scria nimic altceva. Vecinii fermieri începuseră
să se arate uimiți de ordinea și disciplina instaurată în ferma „Conacul” și
între ferme începură să curgă vizitele, apoi întrunirile în schimb de
experiență. Așa ne explicăm ochii tulburi ai lui Clover și privirile uimite ale
bătrânului măgar Benjamin privind pe fereastră, într-o seară, când cheful și
larma din casa fostului lor stăpân, fermierul Jones, era în toi.
Vă mărturisesc că, după lectura romanului,
în unele nopți auzeam ca prin vis lătrături de câini care se tot apropiau de
mine atunci când, din curiozitate, încercam și eu să-mi arunc ochii prin
fereastra la care priveau Clover și Benjamin. Și mi se părea că acea fereastră
înghițise tot întunericul de afară, dar că există, așa cum spunea Marin Ifrim,
un bec negru care ține să-și răspândească întunericul cât mai departe și, cu el
în mână, îl zăream pe acel ins ieșit să orbecăie prin cetate în căutarea unui
sens dat vieții. Nu-ți spun, cititorule, că insul acela parcă încerca să-i
întoarcă din drum pe cei ce se înșirau ca orbii în spatele celui pe care îl credeau
salvatorul lor, de aveam să strig, sărind din somn, când tocmai aveau să se
izbească cu toții de lespezile zidului apărut în cale. Iar voi credeți că am
niscaiva năzăriri, că în demersurile mele nu încerc să vă trag și pe voi de
mânecă, nu de alta, dar niciodată nu poți lupta de unul singur cu asemenea
himere. Doar că, în parabola lui Orwell, himera celor povestite părea o ieșire,
în timp ce acum pare o nouă plecare spre acele grozăvii. De ce îți spun acum
toate astea, te întrebi? Fiindcă mi-e teamă pur și simplu că nu o să reușesc să
fac totul singur. Și asta încercam să-i spun și lui Marin Ifrim: că uneori ceva
greu de făcut, cum ar fi să schimbi ceva în societate, în condiții obișnuite,
îți reușește mai lesne pe hârtie. De aceea nu trebuie să renunțăm, noi cei care
am stat mereu în linia întâi, la visul nostru. Iată de ce cred eu că drumurile
îmi sunt întemeiate, ca și cele ale lui Jim Hawkins, eroul lui Robert Louis
Stevenson, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns în neasemuită luptă cu
cuvintele e toată această pledoarie, posibil zadarnică, pentru cele două bucăți
ale unui întreg care n-a fost dezvăluit niciodată până la capăt.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu