O povestire din satul natal.

 

Gamze

         

            În capătul uliței noastre din „mahalaua colibelor”, cum i se spunea acelei părți sudice a satului, era o căsuță mititică, bine îngrijită, în care locuia mătușa Zeino. Fiind copil mă minunau ochii verzi trişti, la fel de verzi-tulburi, până la căinţă, ai fetei lu’ Zeyno, o văduvă de arnăut nu se ştie cum pripăşită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din lume. Pe Gamze nu prea o văzusem ieşind pe uliţă. O zăream destul de rar, când mai ieşea dintre pereţii casei şi se plimba prin curte, dincolo de porţile mari mai tot timpul ferecate. Era atât de straniu, pe atunci, să-mi închipui o viaţă veşnic petrecută în singurătate. În prima vineri înainte de paştele creştin noi copiii ne duceam seara în mahalaua turcească din partea nordică a satului să vedem, aprinse, mari focuri denumite la ei „tonkal”. Era un obicei care încă se mai păstra. Fiecare familie sare de tonkal peste foc. În timp ce sare, pronunţă cuvintele: hastalâklar, kârgân lâklar… ateşlemek (adică ceva în genul: bolile şi necazurile mele să ardă în acest foc). Se dansează la lumina torţelor şi se aruncă în focuri nişte seminţe care, plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur, asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea de tonkal, întrucât uliţele erau luminate de torţe. Fiecare gospodar bătea în faţa casei ţăruşi pentru legat vitele (se credea că lucrul acesta aduce belşug, noroc, vite multe). Fetele ţineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în cealaltă o legătură de şapte chei, postându-se pe după garduri şi pândind o vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe, primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii, căsătorii sau necazuri, după cum cuvintele auzite erau bune sau nu. Cum aceste sărbători veneau după o iarnă grea, oamenii se așteptau și la vești, și lucruri mai bune. Iar o iarnă grea, aici în câmpia dobrogeană, se defineşte doar cu un ger afurisit și năprasnic. Fie iarnă, zăpadă, ploaie, vremea ţine cu tătarul! Peste o lună-două avea să fie Bayramul, casele să fie scuturate, văruite şi, pentru a scăpa de mizeria iernii, oamenii de prin locurile astea se vor da și peste cap pentru a primi sfinţenia Bayramului...

       Când a început povestea frumoasei Gamze, atât cât am înțeles-o de la bunica mea, era prin decembrie 195... Casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor) dispăruseră sub zăpadă; doar fumul ce se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Arnăuta Zeyno abia băuse cafeaua de dimineaţă, cu caimac, iar în clipa când își făcea prima rugăciune, înainte de răsăritul soarelui, a fost surprinsă de zgomotul unei căruţe care s-a oprit la poarta ei. Înainte de a se îndrepta spre uşă femeia se uită pe geam după cum îi era obiceiul, însă n-a deslușit după fețele acelor oameni care au coborât din căruță cam cine ar fi putut fi străinii opriți la poartă. „Oricine ar fi, este un musafir care a venit la mine” îşi zise ea. Oamenii băteau deja în stâlpii de lemn. În persoana celui care bătea îl recunoscu pe Raym-bey, hagiul din mahalaua Sărt Malle situată în partea nordică a satului. „Doamna de lângă dumnealui, pesemne că e consoarta lui” gândi femeia, sărind să tragă zăvorul.

–  Vai! Dar ce s-a întâmplat Raym-bey?! Apoi, scuzându-se că venise în papuci înaintea lor, zise: poftiţi, poftiţi în casă!

     Bărbatul nu dădu semne că ar dori să intre în curte. Femeia de lângă el se grăbi să spună:

–  Eyvah, hanăm! (Vai doamnă!) Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu, azi! Eu sunt Șerife... se recomandă ea. Îi întinse o mână, în timp ce cu cealaltă își trăgea feregeaua peste bărbie. Iar el este soțul! mai adăugă.

      Hagiul Raym se înclină adânc în fața femeii și glăsui:

– Astak firullah! (Mulțumire lui Allah!) Căci voi, mătușile, sunteți mângâierile sufletelor noastre. Dar noi, venind direct din Deluruj de la niște rude ale noastre, ne-am abătut pe aici să aducem o veste. Nu intrăm, deocamdată, dar iată pe scurt care e dorința noastră. Într-o săptămână poate, nu mai mult, am dori să venim cu fiul nostru Cetin și mătușile lui în pețit pentru Gamze. Copiii se plac, e rugămintea fiului nostru să vă spunem asta și poate îi și logodim.

     Zeyno își duse mâna la gură spre a-și opri un icnet de uimire. Auzise niște vorbe de la Lina, vecina de peste drum, cum că Gamze se strecura uneori serile din casă și se întâlnea cu Cetin pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, dar nu dăduse crezare zvonurilor. Iar pe Lina cam toată mahalaua colibelor o cam bănuia că purta de ici-colo zvonuri multe și mincinoase.

–Păi, știu și eu... se bâlbâi Zeyno. Să stau de vorbă și cu fata, s-o întreb și pe ea...

–Întreabă, întreabă... Noi o să trimitem peste câteva zile pe cineva să aflăm răspunsul, interveni hanăm Șerife.

     Din poarta casei Zeyno îi mai urmări cum se urcaseră în căruță și cum undeva pe drum mai opriră o dată, fiindcă le ieșise, în drum, taman Lina, vecina. „Acum, dacă știe și Lina, o să afle tot satul” se supără Zeyno. Și se grăbi să stea de vorbă, în casă, cu fata. Când Gamze află de la maică-sa că într-o săptămână părinții și surorile lui Cetin vor veni s-o pețească și să negocieze după obicei bașlîkul (darul) miresei), rămăsese fără grai și căzuse în genunchi, ștergându-și cu colțul năframei lacrimile, de bucurie. Gândul îi era acolo pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, unde-și dădeau ei întâlnire. Ar fi zburat până acolo pentru a-i comunica și lui Cetin, că mama ei nu avea nimic împotriva unirii inimilor celor doi îndrăgostiți. Sufletul ei era deja în drum spre fântână, plutea ca un pescăruș dornic să străbată ținuturi întregi. Părăsi încăperea și se apucă prin ogradă de aranjat câte ceva. Tot mai insistent sufla vântul dinspre marginea satului, aplecând în calea lui vârfurile salcâmilor și oțetarilor. Iar vântul se lăsa tot mai jos înspre acele pâlcuri de mărăcinișuri și cucută de pe marginea drumului, tufe ce fremătau asemenea unui stol de păsări. Se trezi îngânând un cântec: „Bular kimler, ya, dep soray”... (Cine sunt oamenii aceștia...). Se încurcă în versuri și vorbele ei semănau cu un stol de vrăbii în care cineva dăduse cu alice. „Vai, nu! Mama ar putea să înțeleagă altceva!” și se opri pe loc. Din casă, Zeyno își privea fata prin deschizătura geamlâkului și din senin o podidiră lacrimile. Când Gamze, cu coada ochiului o zări dincolo de geamlâk, ridică bărbia de la pământ spre ea, ghici cum maică-sa avea în ochi un aer întrebător și se fâstâci toată, supărată pe sine. Niște ciori cârâiră speriate într-un vârf de oțetar și cam atât.

      La nici o săptămână la casa văduvei de arnăut sosiră și pețitorii. Gamze, trântită pe un divan, citea versete din Coran. Tocmai ajunsese la versetul al treilea din Sura 45 „Cea căzută în genunchi”, unde profetul spunea: „În ceruri și pe pământ sunt semne pentru cei care cred” - când auzi la ușă vocile musafirilor. Lăsă cartea de o parte și se repezi în fața dulapului unde-și ținea, pregătită, dinainte, costumația în care avea să-și întâmpine musafirii. Cu veșmintele în mână schiță un surâs de încurajare. Și, surâzând, se îndreptă spre oglinda din colțul camerei, aruncă la picioarele ei pachetul gata pregătit, șopti ceva spre chipul care o privea mirată din apele oglinzii, dar nodul cald și înecăcios ce i se ridica năvalnic din gât o dădea de gol. Plângea de fericire? Sau era o stare pe care n-o putea înțelege, dar nici stăpâni? Când intră în camera unde mama ei tocmai își servea musafirii cu cafea, Gamze observă că odată cu părinții lui Cetin și surorile lui, se mai afla în încăpere alte două mătuși ale băiatului, iar lângă ele mai era un bărbat. Una din cele două femei era blondă cu chip de cercheză, alta era brunetă și cu ochii alungiți, anume coborâtă ca din stepa kăpceagă. Cele două femei erau Ghiulnear și Seugul, surorile lu’ Șerife. Primul căruia îi sărută mâna a fost hagiul Raym, tatăl lui Cetin, iar cel de al doilea era Turan, venit în calitate de vechil (un fel de naș) care avea să negocieze bașlâkul miresei. Femeile purtau rochii de catifea legate la brâu cu vestitul cordon caucazian, aveau pe umeri un șal cu țesătură orientală. La gât aveau salbe de arginți, iar pe pieptul doamnei Ghiulnear se zărea un șirag de mărgele. Seugul purta pe cap o basma cu dantelă pe margini. Șerife-totai, mama băiatului, o îmbrățișă pe Gamze, întâmpinând-o cu frumoasele vorbe: „Ai - bebiym... bebiym!”, adică „oh odorul meu, odorul meu!”.

      Zeyno încărcă masa cu tăvile ce conțineau bucăți moi de carne rumenită în propria grăsime, carne pregătită la cuptorul din curte. Gamze pusese și ea farfurioarele pline cu sarayli și kilergi ca desert și diverse compoturi din fructe, precum și o sinie plină vârf cu vestita qatlama (foietaj în ulei încins), corăbioare și scovergi. Toți mâncau pe alese. Când din cărnuri, când din qatlama. Apoi surorile băiatului o chemară pe Gamze să stea lângă ele și să admire darurile aduse de pețitori. Seugul îi admiră rochia verde  (culoarea preferată a profetului) și îi netezi părul la spate, adus într-un coc. Șerife o fura pe Gamze cu coada ochiului. Abia acum părea a lua aminte că avea să aibă, cât de curând, la casa ei, o noră frumoasă foc. Și mai băgă de seamă că alunița de la sprânceana stângă îi stătea chiar bine. O făcea și mai atrăgătoare. Înainte de plecare deja hotărâseră cu toții cele mai mici detalii și își doreau ca nunta asta să se facă cât mai curând.

– Doar să treacă sărbătorile de tonkal, mai apoi nunta unui vecin al hagiului Turan și Allah Preaînaltul AtoateȘtiutor, la ceea ce are loc în prezent va ști și ceea ce se va întâmpla în viitor, deci să ne lăsăm pe mâna lui, a spus hagiul Raym.

     Unii ar putea să se întrebe: dacă totul a fost hotărât prin voia lui Allah, la ce mai folosește zbaterea omului pe pământ? Fetei lu’ Zeyno nu i-a plăcut că Cetin al ei nu a avut niciun cuvânt de spus. Ar fi vrut să stea drept în fața tatălui său, așa cum stătuse Alișar, fiul acelui negustor bogat din povestea Șeherezadei, când pe patul de moarte tatăl îi dăduse o povață, iar flăcăul îi mai ceruse lămuriri în plus, pentru a fi sigur că povața tatălui fusese înțeleasă, dar că mai avea și el un cuvânt de spus. Gamze îi mai ceruse lui Cetin să fie împreună la ziua nunții acelui vecin al nașului Turan, dar Cetin era hotărât să participe la kureșul (întrecerea cu cai) a tinerilor din sat, pentru a dobândi bașlâkul din bradul miresei și a i-l pune ei la picioare. Gamze ținuse să nu accepte, dar Cetin i-a luat capul între brațe, oprind-o să mai spună ceva. „Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi; ei nu cred” își aminti Gamze un verset din SURA „Al-Fatiha” a Coranului.

      Doar atât mai știam eu de la bunica: că, la Zeyno, în acea primăvară, nu s-a bucurat nimeni de tonkal. Cineva spusese doar că a zărit-o pe fata lu’ Zeyno lipită de porţile ferecate, privind înspre mahalaua turcească, când se aprinseră acele focuri şi că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâşiat de tristeţe. Întrebând-o de ce, bunica a oftat: „Ei, o fi având şi ea sufletul sfâşiat, sărmana!” Înţelesesem că-i murise iubitul chiar în ziua acelei nunți amintite. Familia lui Cetin se afla chiar la familia miresei unde se târguia „başlâkul” (adică preţul miresei) între cuscri, când cineva le-a adus vestea groaznică a morţii lui Cetin, participant și el la kureş. Căzuse în alergare de pe cal şi-şi frânsese gâtul. „Se vede că aşa a vrut Dumnezeu” ­- au spus unii. Fata lu’ Zeyno a dat doar un ţipăt la auzul veștii şi nimeni n-a văzut-o când s-a strecurat și a plecat de la nuntă. „Oare, ce mi-a mai rămas? o auzise o prietenă apropiată. Dacă aș putea lua totul de la capăt? O, nu! Acum e prea târziu, știu că e târziu!” În zarva aceea nimeni n-a observat când plecase fata lu’ Zeyno.

      Ajunsă în camera ei, Gamze a luat de pe un raft o sticluță cu vitriol, iar lichidul din acea sticluță îi făcea cu ochiul. O sorbise pe toată. Apoi căzuse jos, pe covor. „Vaiii! Allahăăm!” a strigat, ceva mai târziu, mama ei, când a intrat în camera fetei. Și s-a năpustit afară cu fata în brațe, țipând după ajutor. Așa a găsit-o Lina. Iar pe Gamze au salvat-o cu laptele muls de la o măgăriţă cu mânz. Omurie, femeia care se pricepea oarecum la boli și leșinuri, a sosit în grabă și a început să-i şteargă trupul cu apă sărată și oțet. Gamze a fost readusă la viață, însă fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau minţile celui pe care vor să-l piardă”. Și mi-am adus aminte de povestea lui Alișar și de povața tatălui său: „Fiule, lumea este asemenea unui fierar. Dacă nu te arde focul de la covălia lui, ori dacă nu-ți scoate un ochi sau ochii pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, negreșit are să te înăbușe cu fumăria lui. Dar tu, dacă nu cunoști și nu stăpânești aceste pericole, nu-ți da cu părerea și nu te băga!” De la ai mei știam că tătarii sunt un popor capabil de multă răbdare, rezistând la boală, la moarte, la bunăstare, la sărăcie, la toate...

       Am mai încercat eu s-o trag de limbă pe bunica, să-mi mai povestească câte ceva, ce mai auzise și la alții, despre povestea celor doi nefericiţi îndrăgostiţi care n-avuseseră parte de bucuria vieţii, însă bunica ori nu ştia nici ea prea multe, ori nu era încă de nasul meu acea întâmplare, care sângeră în mahalaua noastră atâtea inimi și care avea să mă urmărească și pe mine cu suflarea ei îngerească.

 

 

 

 

 

„Împreunăzborul”...

 

„Împreunăzborul” a două suflete despărțite de malul Prutului

 

      La masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales, trăirile omului-care-scrie, care i se lipesc de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) – așadar, doar aici, la masa de scris, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu câte ceva între real și posibil (între cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”. La prima vedere, „împreunăzborul” născut „dintr-o încrucișare de priviri” (cum spune unul dintre autorii cărții asupra căreia am poposit acum), ori prin intermediul unor epistole sosite „de pe un mal pe celălalt de Prut, de pe un mal de timp pe celălalt” (cum certifică cel de-al doilea autor), fie că ascunde printre gândurile transmise în epistole unele cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a celor doi „coautori” care au ţesut această poveste. Iar acolo pe câmpul tărâmului imaginat în scris, cartea „Împreunăzbor” de Roxelana Radu și Victor Cobzac (apărută la ed. Rafet, 2023) este „povestea a doi oameni pe care îi desparte Prutul”, dar pe care îi unește Cuvântul”, sub forma unor proiecţii construite pe dialoguri îmbrățișate cu sufletul. Și memoria celor doi e un labirint continuu, în care autorii pozează în purtători ai flăcării ce va scoate din povestea lor Frumusețea la liman. Căci „viața fiecăruia din noi este construită dacă nu din întâmplări, atunci neapărat și din mici întâmplări”, ni se mărturisește, în carte, unul dintre cei doi epistolari... și „fără trecut nu-i viitor” sună mesajul unui poem scris și trimis partenerei de dialog, de către celălalt. 

      Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele spuse de autoarea Roxelana Radu: „amândoi suntem maeștri emeriți ai vorbei, simțirii, omeniei, ai dragostei de Neam și Țară”, un crez al realismului în scriitura autorilor de față. Mai pe scurt: „de acasă am venit acasă” e mesajul transmis și cititorului. Iar cititorul știe că lui Don Quijote al lui Cervantes  lupta cu morile de vânt îi reușise fiindcă acesta iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Lumea întreagă, dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față, se desfășoară în fața cititorului ca un labirint, iar focul polemicii, la care este invitat criticul care se va apleca asupra cărții, este o chestiune secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea Cărților. Cuvântul ca și lumina este o chemare a unui om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a defini logic lumea în care trăim, o lume „scrisă de doi frați.../de-un sânge,/În-mu-ind... cu pana-n... dor...” (versifică Victor Cobzac). „O carte despre noi. Despre părinți, pământ, neam și țară” (grăiește Roxelana Radu). Fiecare însă își spune povestea care e a unui om, a vieții care l-a condus către momentul destăinuirii din suflet, până când celălalt preia discuția și o duce mai departe. Fiecare dintre cei doi autori își construiește propria imagine a lumii de dincolo de povestea auzită sau trăită, la care mai adaugă propriile dorințe și frici. Unele lucruri în viața noastră nu se schimbă, oricât ne-am pune de-a curmezișul lor, dar dialogurile ni se par indicatoare către adevăruri ascunse. În plus marea, plaja, feeria toamnei din descrieri ne predispun la contemplare, ori dimpotrivă, ne pun pe gânduri în legătură cu lumea în care trăim. Călătoria lor epistolară are rolul de a uni destine aparținând unor ținuturi cu totul diferite, despărțite doar de apa unui Prut mult cântat. Iar aceste „popasuri” epistolare îi oferă cititorului mereu câte un stop-cadru neașteptat, fiindcă doar așa se înțelege că frumusețea atemporală e surprinsă de sufletul melancolic a  celor doi, în a descoperi cum se îmbină cele două culturi puse față în față din cele două țări, în a descoperi povești de viață fascinante într-un jurnal epistolar sentimental scris în doi. Scriitura acestei cărți epistolare este plină de pasiune, eleganță narativă și ingeniozitate reportericească, că ajungi să fii și tu curios, să le cauți poveștile, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste epistole, întregind un jurnal sentimental, autorii se fixează pe meditații lirice pe marginea vieții și a morții, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de angoase și tulburat de convulsii ne arată cât de efemer este destinul omului. Numeroasele lor confesiuni, mărturii și schimburi epistolare devoalează situații diverse din uriașa pânză de situații din etapele vieții fiecăruia: marea care îi atrage ca un „magnet” și „bucuria de viață”; trăirile unuia alături de poetul Grigore Vieru și poezia lui în memoria celuilalt; copilăria și satul natal în amintirile fiecăruia; amintirea părinților „când Mama și Tata erau întreg universul nostru”; nu lipsesc nici evocările atâtor drumeții și călătorii în țară și peste hoatre; apoi despre iubirea ei la „prima vedere” și căreia el îi evocă „universul” unui întins poem despre iubire; precum și însemnările din vremea pandemiei și „noaptea Învierii” sărbătorită de biserica ortodoxă română etc.

     Ochiul scrutător „ca o singură vedere” a celor doi autori, aflat între văzute şi nevăzute, se îndreaptă dinspre „patria adoptivă” spre „cealaltă țară” pentru a-şi pune în evidenţă sclipirea, materia acestui spaţiu cuprins între şi între. Misterul acela blagian al lucrurilor trăite la țară, fiecare într-un alt colț de lume, ar fi (nu-i aşa?) o teză comună, intuită de cei doi, și de bună seamă povestea „acelor fărâme din copilăria” unuia sau altuia e în acest caz, numai în acest caz epistolar, o auroră de gânduri. Vedeţi? Ne punem firesc şi întrebarea: aceste întâmplări „vis în vis” („simțite prin inima celuilalt”) care, vrăjite sau nevrăjite, sunt ca nişte fiinţe care „îşi dau drumul pe frânghie” dintr-o „țară în altă țară” (despărțite doar de soartă), s-au „petrecut” ele vreodată dacă n-ar fi fost scrise? „Căci, la urma urmelor, ce altceva este împreunăzborul, dacă nu lumea văzută prin ochii celuilalt?...” Iar câștigul celor ce vor citi toate aceste trimiteri epistolare, dinspre poezie la poveste, e singura speranță că tot ce au gândit autorii se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. Și toți avem o mare admirație pentru poveste. Cei doi „coautori” ai cărții fac parte din poveste. Toate vor fi amestecate, în pălăria poetului Victor Cobzac/și jurnalistei Roxelana Radu, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri. E ca şi cum ar fi spus J.L. Borges: „Se pare că cel care s-a întors sunt eu”, pentru că „eu aud tânguirea lor... Iată povestea vieţii mele”. O poveste în care fiecare cititor va face o plăcută călătorie imaginară prin viața celor doi, spre a descifra sensul liric al versurilor, dar şi partea ascunsă în gândurile epistolare. Gânduri care ţin de bucuria simţurilor, ori ce ascund un tâlc numai al lor.

 

 

                                                                Tudor Cicu

   

e timpul

 

e timpul

 

azi, le spun: e timpul să îngrop tristețea

și pe vechea rană să presar doar flori;

iar când o să sune din corn bătrânețea,

s-o alung din poartă, în ai zilei zori.

 

cât de mare-i lumea, ce cu saț culege

dintre-atâtea gânduri mult doritul vis.

că mă mint acuma, oare se-nțelege,

nu de dor, ci viscol, pururi să-mi fi scris?

 

așteptând minunea, vrând a se petrece

n-am avut ce face, azi adânc mă plec;

să n-aduc ofense muzei ce-o să sece,

mi-am spus: până mâine, toate astea trec!

 

iar când s-o așterne, ierni, zăpezi și zloată

inimii dând semne, atât o să zic;

visător sub lună ca-n cel basm odată...

„totu-i scris de soartă și nu-i cer nimic.”

 

că moartea-i la ușă, mai că-ntinde mâna

și poate că-i timpul să ne socotim

să mai stea o iarnă, două... și-încă una

de-un Ivan Turbincă, hai să-i pregătim!

dorințe

 

dorințe

 

dacă ai Doamne-n ceruri și timp cumva să-ți faci

pune-n Geneză-atâta, ceva un rând mai jos:

să nu-mi aduci la scaldă doar ursitori și vraci

ci adu peștișorul de aur, lunecos...

 

a-mi cetlui ursita, cu solzul între dinți

că trâmbițe și surle, o, Doamne-n niciun caz!

și-un car de draci să-mi ducă, trena ca unor prinți

ca lui Dănilă, iapa, săltând cu ea prin iaz.

 

un țarc de corbi vreau daru-ți, eu însumi ca dresor

ca să-i trimit în lună, de-acolo într-o stea

iar sub salcâmii-n floare, când tot s-or duce-n zbor

în fiecare seară să fiu doar eu și ea.

 

vezi, Doamne, nu-ți cer aripi, de șoim în plin avânt;

doar visului să-i crească, precum niște momâi

ce Don Quijote văzuse, în morile de vânt...

săltând pe catalige în lupta sa dintâi.

 

și ultima dorință... pe pragul de noroc;

ninsorile să cadă, în dans, sub geamul ei

chiar mii de ani de-or trece, cu veacuri la mijloc

dar va citi și află, că-i ea în toate trei.  

Glasul iubirii și al răzbunării - de Andreea Bianca Nica

 

Ieșirea din labirintul secretelor

 

      Debutul elevei liceene Bianca Andreea Nica, cu primul volum din Glasul iubirii și al răzbunării – Prăpastia dintre noi (apărut la ed. Alchimia Cuvântului, 2023), a survenit în ultimul an de școală gimnazială, astfel că volumul al doilea Glasul iubirii și al răzbunării – Soarele strălucește a speranță (ed. Alchimia Cuvântului, 2024/ a 205 pag.) nu apare din neant, ci este rezultatul unui proces migălos continuat, iată, la doar un an după acel debut. Cartea este scrisă, mai degrabă, undeva la granița dintre real și posibil, la granița dintre imaginativ și viața reală, lăsând viața să curgă într-un cadru la limita firescului, acolo unde cu ceva har scriitoricesc ar putea avea loc și acea intruziune a supranaturalului în lumea reală. Magia, evenimentele fabuloase din viața celor câteva personaje care duc discuția spre un deznodământ gen polițist și narează evenimentele poveștii din sfera fantasy, sunt elementele comune acestor lumi imaginare și acestui gen de scriere, care presupune multă imaginație. Beneficiind de forța imaginației, poveștile gen fantasy sunt înconjurate de un mister care, mai mereu, întreține personajele în fel și fel de intrigi, miza urmărită rămânând în sfera tipologiilor umane cărora le oferă o atenție deosebită. Este un mod ingenios prin care se dă sens acțiunii și justifică fanteziile autoarei, ce țese și cititorului o poveste captivantă, punând în personajele sale pasiune, dragoste, durere și întoarcere din adolescență la copilărie. Lectura acestui al doilea volum îți oferă prilejul de a intra în labirintul secretelor de familie din viața a două surori gemene (Elisa și Isabel), cândva abandonate de mici unei mătuși dubioase. Dacă în primul volum autoarea ne prezenta o narațiune fantastică, un fel de cronică indirectă a unei familii aflate concomitent în lumea unui trecut misterios, pentru a pătrunde în lumea complicată a narațiunii de față, cititorul va trebui să se despartă de percepția unui realism-magic a realităților spațio-temporale din prima parte a narațiunii, pentru a descoperi în cea de-a doua parte a poveștii secretele și tainele tuturor personajelor participante atât în primul volum cât și cel de față.
      În fapt, avem aici o poveste a cărei scriitură e mult înrudită cu tablourile cinematice, astfel încât cititorii să se poată raporta exact la tipul de personaj descris în aventura acțiunii, întrucât conține multe dialoguri scurte, cu pasaje descriptive ale unor locuri stranii și treceri rapide de la o secvență la alta, pentru a reda, în final, o narațiune din lumea fantasy, o poveste la limita bizarului și al imaginației. În acest labirint al scrierii ficționale, autoarea noastră este o ființă mult prea lirică ce-și trăiește cu intensitate acea realitate concretă, atemporală sau veșnică, țesută din și prin desfășurarea acțiunii ori neverosimilul poveștii, iar întâmplările ce par turnate într-un cadru-poveste, sunt încet-încet împinse până acolo unde deține și aura spațiilor sale imaginare.
      Glasul iubirii și al răzbunării – Soarele strălucește a speranță este scris după principiul fragmentarismului, sub forma unor relatări directe ale eroilor narațiunii, mai exact, sub forma unor scenete cinematice, unde capacitatea de fabulație a autoarei iese în evidență. Cartea are trei părți distincte: 1. Lacrimi de cristal; 2. Roboți cu suflet; și 3. În pași de dans printre stele. La toate, însumând un prolog, 28 de capitole și un epilog, după principiul reconstituirii întâmplărilor palpitante la care au participat eroii cărții. După fiecare segment narativ, micuța autoare adaugă încă o scenă relatată de alt personaj, un nou capitol, care să conducă la întregirea poveștii.
      Prăpastia dintre noi (primul volum) începea cu un prolog lămuritor asupra soartei celor trei copii (Elisa și Isabel, surorile gemene, împreună cu frățiorul ceva mai mare, Răzvan) care, în urma concedierii mamei și poverilor strânse de la neplata facturilor, sunt nevoiți să fie încredințați spre creștere, mătușii Matilda. Pe lângă alte personaje ce se alătură acțiunii, în scenă era introdus Asasinul fantomă, un personaj fantomatic ce pare a deține taina unor fapte vechi și complică lucrurile, dar mai apărea din pușcărie și Colin, primul iubit al Siminei (una dintre fetele Matildei) și se pare că avea în plan o dorință de răzbunare, iar lucrurile se complicau. Elisa și Ștefan porneau împreună la aflarea misterului, ca doi adevărați detectivi și în cele din urmă ajung la o femeie ciudată, Selena, care trăia într-o peșteră lugubră, undeva pe sub pământ. Cei doi aveau să afle că aceasta e opera mătușii Matilda, zis Angelina. Scenele se derulau cu rapiditate, de la emoția nunții Siminei la moartea acesteia și a lui Michael, împreună cu alți doi, Albert și Teresa. Apoi avea să urmeze dispariția Isabelei, sora geamănă a Elisei. Apărea și Giuliana (sora Siminei și fata Matildei), împușcată de un vânător și adusă pe brațe la spital de Miron. Asistăm în final la moartea Elisei? Sau Selena, care o ucide (?), e mama adevărată a Elisei?... (suspans!) De aici încep desfășurările narațiunii din volumul de față: întrucât Ștefan este înștiințat printr-un telefon că Elisa a fost înjunghiată de Selena cu un cuțit, el o duce urgent, cu mașina, la spital. Evenimentele se precipită la spital, unde Elisa se zbate între viață și moarte. Evenimentele, la spital, se precipită ca în romanele polițiste. Tot aici află (într-o discuție ciudată între două femei în pădurea din fața spitalului) că Jessy este fiica dispărută a lui Colin (dovedit acum ca Asasinul fantomă). Reapare trezită dintre morții de la morgă, Giuliana (împușcata din vol I). Cea care o aduce și o convinge să li se alăture cuplului răzbunător Colin-Savannah (împotriva Matildei), nu-i nimeni alta decât Isabel, sora dispărută a Elisei. Dar de ce împotriva Matildei? E întrebarea momentului. Acum Elisei, adusă de Ștefan în casa acestuia, i se arată o nouă cale de a ajunge la secretele Matildei printr-un nou mesaj primit de la Asasinul fantomă. De aici încolo secretele eroilor încep să iasă la iveală.
       Când lecturasem prima parte a cărții, bănuiam că vom afla toate astea într-o carte viitoare. Că volumul are ceva din amprenta unui suprarealism cam în cheia „artei magice” a lui Salvador Dali (un fel de trezire din vis la coșmar). Când apare câte un personaj nou, venit să se implice în atmosfera acțiunii, când altul dispare, ca într-un joc de puzle. Sau câte ceva din esența unui mod de a nara a scriitoarei Henriette Yvonne Stahl, având în vedere numărul mare de personaje implicate în aceeași poveste și intriga dintre ele. Bianca Andreea Nica face parte dintre tinerii autori care pătrund în acest labirint al scrierii ficționale și se dovedește o ființă barocă, pe care o cred capabilă de a scrie o poveste sofisticată în stilul realismului magic, cu fantome-fantasme și întâmplări petrecute în ținuturi vechi, cu personaje reale, dar îmbrăcate în vestimentație cât mai pompoasă. În scriitură, ea este o ființă destul de lirică și își trăiește cu intensitate acea realitate concretă, atemporală sau veșnică, țesută din și prin desfășurarea acțiunii ori neverosimilul poveștii. Or, lucrurile acestea ficționale, turnate într-un roman-poveste, sunt împinse până acolo unde autoarea este stăpâna spațiilor sale imaginare. Și aceasta nu poate fi decât scena finală din casa Matildei, unde și are loc o altercație, mai ceva ca în filmele polițiste, între nocturnii vizitatori Isabel, Elisa, Ștefan, Giuliana, Colin și Savannah pe de o parte și vicleana Matilda, pe de altă parte, totul culminând cu moartea ultimei sosite. Iar scena din camera obscură unde are loc incidentul final și scoaterea la iveală a secretului din trecutul Matildei, precum și evenimentele din epilogul lămuritor, va da, până la urmă, satisfacție și cititorului.
       Vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât de intuitiv şi natural) nu poate să fie decât o vocaţie de truditor al scrisului, care nu vine la comandă atunci când narezi o poveste imaginară, fiindcă trebuie să ai maturitatea și claritatea mesajului cât și acea pasiune crescândă pentru a nara o realitate reconstruită pe imaginație, așa cum Bianca Andreea Nica ne-a dovedit-o în această carte. Iar ca o concluzie, ceea ce fascinează la micuța autoare Bianca Andreea Nica este capacitatea (încă de la această vârstă a adolescenței) de a varia discuția de la un personaj la celălalt și, mai mult decât atât, naturalețea cu care personajul narator preia povestea de unde rămăsese celălalt, totul fiind făcut unitar, într-un concept de metamorfozare a naratoarei care își schimbă punctul de vedere asupra desfășurării acțiunii în funcție de personajul pe care îl adaugă la statutul de narator. Fiindcă a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile. Iar Soarele strălucește a speranță este o carte de aventuri fantasmatice cu final polițist, cititorul fiind așteptat să se pronunțe.                                                     

                                                                                          Tudor Cicu

„Enigmatica Ema” - în viziunea autoarei Vasilica Grigoraș

 

UN SNOP DE VISE

ÎNTR-UN DESTIN IMPREVIZIBIL *

 

      Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca scriitor complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică, eseu, critică literară... De data aceasta, la Editgraph, Buzău, 2018 a văzut lumina tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.

      Scriitorul buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia. În primele pagini ale romanului ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil” (scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc „Crâng”. Cadrul desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în habitudinile existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații lăuntrice. Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem cunoștință cu starea de lucruri specifică societății înainte de cel de-al doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.

      În acest câmp de manifestări umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia despre romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret, dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii>”. Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere, scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prinsă în insectarul inimii” enigmaticei Ema.

     Autorul schimbă scena acțiunii într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit de soare, pe baltă”. Literații, artiștii... cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere de creație... Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia, Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.

      Nici descrierile de natură specifice zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros, sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și stilistice. Tudor Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate inspirat de titlul romanului personajului său, Victor - „Mesteceni în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri încurcate printre mesteceni”, „Umbra ei printre mesteceni”. Această alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere și al spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești. Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când dragostea lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni și ziua când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru a le aduce fericire. Cu siguranță, și în inima personajelor din roman sălășluiau asemenea dorințe.

       Scriitor cu antecedente narative de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice. Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi. Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce transmit depășesc această sferă, se înalță.

      Cartea este o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală - trecutul se suprapune și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul - formule moderne, frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană. Scriitorului onest și înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești, nu-i lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor intime și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale. Plăcute sunt și paginile de evocare a varii întâmplări, de familie, amiciție, preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice asupra vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de importanță. Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și interesul cititorului. Fiind un bun psiholog, indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare cărora le cad pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în care deslușește limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este misterios”. Autorul a așezat în decorul unor povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.

Viața scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din ziar că „Guri rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor Sidoriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o situație extrem de complicată, fiind considerat spion şi trădător. Simțind că se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața, pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragostea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.

       „Cu mâinile pline de iubire” și cu „un snop de vise”, la „Ieșirea din poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului, Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de ani...” conturându-și planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de amăgiri...”. Să ne amintim de afirmația filosofului stoic roman, Seneca Lucius Annaeus în volumul „Liniște, vă rog”: „Cele ce ne par înălțimi, sunt prăpăstii”.

      Scriitorul, dublat de poet și eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în proza literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane, abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală. Acest lucru dovedește iscusința de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică, spre a satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul comun.        

 

·       Cronica a apărut în nr. 92/2024 al revistei SPAȚII CULTURALE

 

                                                                                             Vasilica Grigoraș

cartea de elegii

 

„Femeia de vis” înzidită în elegii *

      Ca pana și hârtia să-i fie la masa de scris mereu sub inspirație, Vali Nițu este acel poet care își pune sufletul în cuvinte și își „pictează în metafore” iubirea. „Femeia cu suflet de vis” din elegii (aceste „partituri-simfonii” ce încântă pînă și imaginația) este o metaforă cu dimensiuni infinite între om și Dumnezeu: „perla coroanei, aşa mi-am imaginat să-i fie numele, vers şi poezie, unica mea simfonie”. El își pune sufletul „asemenea liliacului, alb...” pentru a aduna „metaforele în jurul unei femei”. Cartea de poezie ce ne descrie cu fiecare poem „femeia, minunea mea din poeme şi sonete” din „Secunda eului ales călător (Târgovişte: Bibliotheca, 2021), mereu aievea în „pictura minții”, în „versul boem” și într-o promisiune pe viață (când „te voi trăi, te voi scrie, veni-va ora”), e o carte-buchet cu amprentă imnic-orfică de poezie și prozopoeme lirice scrise pentru „ea”, dar e și cartea de poeme a unui poet care își scrie povestea: „propria-mi poveste, în faţa unei ceşti cu cafea/ poezia unei iubiri, în zborul unor aripi/ vindecate la fereastra ta, de cuvânt,/ de anotimp sincer, de el însuşi...” (Eul tău e al meu). De aceea, în viața boemă a unui poet, iubirea a fost înălțată până la imaginația ce poate fi găsită doar în visul nocturn și cântată cu eleganța profunzimii, acolo unde se simt artiști ai cuvântului și (ca poeți boemi) se înscriu în categoria experimentalului. În acel experimental unde până și „tâmplele cerului pictează/ un incendiu de argint, propriul timp/ îmbrăcat în cuvinte rescrie/ chipul unei femei” (Ortografia îmbrățișării nerostite). Vali Nițu i-a atribuit ființei iubite numele unei flori și a scris-o din nou într-o poveste născută a trăi timpul, pentru că ea e „femeia cuvânt-femeia de vis-femeia depărtării-femeia din cercul de foc al iubirii”, cea care pare „desprinsă dintr-o poveste cu maci”, el poetul fiind doar fascinat de plonjarea în adâncimea și profunzimea atâtor sensuri ale trăirii și rostirii pentru ființa dragă: „m-a găsit iubirea ta... în metafora ce mă trăieşte iubindu-mă deschis”. Iar un poet bonom ca Vali Nițu se bucură de o profundă viziune asupra vieții și o mare pasiune pentru visul iubirii lui. Privite în oglindă, poemele sale par replici în poezie la „Boema” lui Rimbaud (cel care înșira la rime, iubirii, cufundat în vis), sau ne trimite cu gândul la Cântarea Cântărilor, unde nu avem cum să nu observăm că iubirea a fost la fel cântată și acum mii de ani în imagini la fel de nuanțate și asemănătoare cu cele puse în pagini, în secolele trecute, de poeți de seamă ca Ovidiu, Dante, Petrarca, Milton, Gongora, Poe ș.a. Pana poetului care își lasă „imaginația în fiecare poem” e la fel de „aprinsă” (ca a înaintașilor săi) în jocul intertextual a atâtor trimiteri metaforizate, ale unei regăsiri de sine în marea sa admirație pentru femeia visurilor sale. Ceea ce „pare” a lipsi din „partitura iubirii ce încântă” este completat de dialogul imaginar al celui care scrie pentru ființa din tabloul mereu prezent în rama sufletului său, acolo unde gândurile ating parcă o partitură nesfârșită, într-o împletire a sufletelor sub forma unei inimi: „Nu e întâmplare ce se-ntâmplă cu ruga spre cer,/ nu am vorbit singur,/ pântecul cuvântului mi-a deschis fereastra,/ ochii minţii erau aţintiţi,/ spre femeia din vis...” (Cuvântul care mă trăiește). Prin forța imaginarului poetul își hrănește continuu memoria și o transformă cu fiecare „cântec imnic” în materie de percepție pentru „o nouă suferință” în scriitura sa: „Înainte de Sfânta Sărbătoare, a ideilor/ de idealuri, rămâne imaginaţia, ca hrană spirituală,/ la umbra ce separă trecutul de prezent,/ arde mocnit lumea mea,/ mă împart între destinaţie şi reşedinţă/ în timp ce tu fugi, viaţă, fugi...” (Spre brațele din ochii destinului). Sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” în aceste poeme scrise cu intermitențe și bătăi ale inimii, sunt constant „legate la aparate” cu lumea ființei iubite și doar cu ei doi prinși în furtuna iscată de o iubire unică: „Nume de cântec este prenumele tău, vers/ în roata vieţii,/ curajul de a împleti destinul spre înalt,/ pentru floarea de colţ, simbol al iubirii,/ te scrie poetul de la chindie, emoţii, distanţe, întinderi/ din vremuri pentru vreme, metafore-n cuprinderi.” (Curgere rescrisă-n sete). Vali Nițu are nu numai imaginație și sensibilitate literară, mai are și acea exaltare poetică dată de pulsațiile unei inimi inundate de frumusețea și dragostea femeii iubite. Personalitatea sa, în scriitură, are drept caracteristică atât stabilitatea emoțională a omului-care-se-scrie pe sine, atunci când se adresează iubitei, dar și acea deschidere către o reinventare retorică a textului scris. E autentic în măsura în care arată o deschidere către căutări emoționale în textul scris: „Dacă nu aş iubi ar sângera nopţile într-un cântec,/ într-o vioară logodită-n trăirea din vis,/ într-un târziu cu fructul oprit dintr-o primăvară,/ dacă nu aş scrie în fiecare seară,/ în versul nopţii nedormite aş suferi când adie vântul,/ început ştiut şi neştiut sfârşit, mă iubeşte cuvântul.” (Te voi săruta, așa cum ți-am promis). Discursul său poetic, prin lumea asta mult grăbită, este unul pseudo-autobiografic, e despre viață și toate lucrurile și elementele existențiale care ne înconjoară. Lumea în care trăim și alergăm, uneori prea tare după fericire, își găsește un sens, pe când viața noastră pare un vis mai adevărat decât realitatea, deși bate pasul pe loc nepăsătoare la năzuințele noastre. Versurile din această carte merg pe aceeași formulă lirică a notației, a observației pe care o aduce în poetica confesională: „Te-am cucerit cu Eu, poet misterios, vers cu mister/ nu mai sunt singur cuvânt, sunt fiul norocului sfânt,/ sunt Eu, iubit de „metafora” Ea, specială în demers,/ de seamă, de bună seamă mi-am găsit un sens...” (Te recunoști?). Sensul găsit nu poate fi decât poezia... ca și o „curgere precum un descântec”; acesta poate fi visul celui-care-scrie, de a trece prin forța imaginației într-o realitate posibilă în a-și găsi fericirea vieții, dar numai printr-un strigăt eliberator menit să dezlănţuie schimbarea: „Iubirea-i scrisă-n fiecare cuvânt din poezie,/ şi-n vârful picioarelor mă-nalţ, pentru o reverenţă/ prin înserări, trupul meu te aşteaptă,/ la invitaţia sufletului iubirea-mi este sete, de cercul nesfârşit/ al izvorului curtat, de curgere precum un descântec,/ cu fanfara de greieri şi fluturi dansând metafora iubirii, cântec. (Viața e de față cu iubirea). Și toate vin dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală, acolo unde „puterea dragostei a făcut din poetul rebel/ sunet şi lumină, melodie şi refren, vers şi poezie”. În memoria labirint a unui „vis de scriitor” se ascund multe secrete: „parcă suntem undeva în altă lume” și „este greu să întreţii jarul/ dacă se stinge focul”.

      De-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neoromantice, agonia (în focul) iubirii se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice):, „vorbeşte cuvântul în fiecare vers, nu e amurg, e o poveste reală/ ce se scrie...”; „ar plânge şi lacrima ploii dacă ar greşi, de acolo, de la tine, din oglindă”; „Cine ştie de ce verdele de azi era atât de verde?”; „Cine ştie de ce în braţele luminii se adună poemele?” etc. Spre deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor, Vali Nițu atribuie doar „luminii” o înțelegere aparte în poezie: „la vama unui poet rebel, poeme celeste,/ topit în poezie străbat un fluviu de lumină, cercul fecund al vieţii,/ tu eşti superba mea elegie”. Nevoia obsesivă a autorului târgoviștean de a interpreta orice detaliu al bucuriei, de a-și cânta femeia iubită, este și drama unui îndrăgostit etern care penduleză între arderea lăuntrică pentru poezia vieții și elogiul ce-l aduce „femeii – emoție imperială”, glosând despre o poveste de iubire. Toate poemele volumului sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației, a rostirii imnice, asupra a tot ce simte și pipăie această „trestie gânditoare”, nimeni alta decât ființa umană în dorința și speranța că iubirea va salva totul, cu norocul ori nenorocul de a scrie poemul vieții: „de curând am înţeles, ce nu poate fi o poezie, ce poate fi un poem,/ ce poate fi, ce este, cum poate fi femeia pe care o scrie poetul boem” (Meriți pentru că meriți). Premeditat ori nu, instinctiv ori programatic, traseul poetic și de receptare al poetului Vali Nițu capătă o tot mai largă deschidere spre poezia expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic; în fond, o reinventare a retoricii declarative în poemul imnic: „Nimeni nu are dreptul să ne oprească să scriem pe un colţ de cer,/ cu fiecare culoare din curcubeu, cu fiecare nuanţă din florile pământului,/ cred în femeie, superb mister, dincolo de lume, dincoace de cer” (Femeia din roua dimineților).

     Constanta volumului este dată de dorința de căutare a unui microunivers concentraționar din „visul ce s-a transformat în realitate” (dar știe că n-ar putea ieși din el), în „povestea unei metafore” de aflare a esenței și adevărului rostit în continuu „dialog al sufletului cu trupul”. Ca un amplu poem-discurs în care a topit un jurământ de îndrăgostit pentru „concertul iubirii... mereu aproape în brațele unui cer... cu femeia inimii ce te cucerește”. Am putea și spune că Vali Nițu nu are ca țintă neapărat, emoția, în prim plan, cât acea notație speculativ-intuitivă a unui biografism fragmentar al unui poet boem: „nu ştiu unde sunt, în vis sau în realitate, deschid o fereastră şi mă închid într-o metaforă”, dar atât de necesar în discursul său poetic.

 

 * cronică apărută în nr. 1 (286) ianuarie/ 2024, în revista LITERE

                                                                                                      Tudor Cicu