Două poete premiate la revista LITERADURA/2025 (Luminița Giurgiu și Aura Golomoz)

 

1.     „Această tandrețe” – de Luminița Giurgiu (ed Pentru artă și literatură, 2024)

     La marginea luminişului, a apelor liniștite, acolo unde ne retragem cu toții pentru a scormoni prin buzunare, după ochii sufletului, vreun poet/poetă, spunem că și cititorul vrea să descopere de la primele fraze ale unui poem dacă  poezia lui „e într-un permanent transfer pe care să-l simtă perecându-se între el și cuvintele poemului”, cum ne sugerează Andra Tischer în prefața la cartea pe care tocmai o vom lectura împreună. Și deodată citim că viața poetei din „Această tandrețe” a Luminiței Giurgiu este fabuloasă, făcută din fapte mărunte, fulgurații de trăiri așternute în flash-uri textuale, ori fragmente care se simt ca o respirație scurtă, imaginația lucrând aici pe distanțe mici: „îmi vine să râd cum mai sper/să-l prind pe Dumnezeu de-un picior/și să transcriu ce scrie/la el în talpă” (locul în care începe). Revelator, în esență, mi se pare și îndemnul liric al lui J.L.Borges care, transmitea cititorului ideea că emoţia poetică „şi nu informaţia sau raţionamentul” la o tipăritură versificată este ceea ce îl aşteaptă pe cititor după consumarea acesteia. Poeta Luminița Giurgiu poate fi decriptată doar într-un anumit discurs al interiorității, o poetă vizionară ce încearcă să surprindă un sens realității ce ne vrea absorbiți în ea, având o mare fascinație pentru o anumită geometrie a cuvântului, unde și defragmentarea unei simple imagini stop-cadru devine o transformare de tip introspectiv. Dar când citeşti astfel de plonjări metafizice pe teritoriul poeziei  „e ca şi cum ai pipăi abisul” – cum ar fi spus Cioran. Autoarea folosește, în poezie, imaginea proiectată a „uniformei ciuruită de vise”, a „caligramelor „stârnite de năluci și alte implozii” în a reda aparențele determinate de percepție și imaginație. Când subminează ideea până în cele mai neumblate hăţişuri, rămâne tot timpul în comuniune cu tine însuţi şi cu gândurile tale: „în orașul acesta nu sunt străzi/doar trasee de gâze/desenate cu umbletul lor ca limba/unui clopot pitit într-o hieroglifă/vei găsi drumul, tu, vânt de miază-noapte al coastelor mele/vino diseară la mine/te aștept îmbrăcată-n ceai verde/și-n colțul genelor două/corăbii” (te aștept îmbrăcată-n ceai verde).  

     Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în construcția unui poem, pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze în cele câteva frânturi biografice pe care poeta le rulează atunci când se confruntă cu viața. Fiindcă ceea ce dă fosforescență imaginilor zugrăvite este și intuiția sublimului căutat în acea ideatica a cuvintelor care îi sunt hrană, ori au darul de a vedea( în locul nostru) lucrurile care altminteri nu se văd. Privite în oglinzi borgesiene, formele, sau umbrele apărute pot avea întruchiparea unor fețe ascunse, dar pătrunse definitiv în viziuni care ne pot înfricoșa  și, „ce ai atins/atins rămâne ce te atinge/nu are sfârșit”. Ajunși în acest punct, toate ar fi bune, doar cu amendamentul că, în unele momente, mi se pare că pică într-o metafizică de tip Nichita Stănescu: „îți ia mințile ploaia lui marte/le oxidează patina ei verticală/dar tu simți că ești viu/și prin crengi îți trece/un titlu de carte/dorința asta a ta/de-a intra-n grațiile unei năluci căreia-i sunt/pe terminate” (ploaia lui marte). Și totuși, mi-am zis, ea vine în întâmpinarea cititorului cu o poezie feminină a cărei combustie e o cugetare într-un joc spiritual-manierist printr-o translație de la real la imaginar. Și îi dă poeziei un ton liniștitor, de „casă a mea cu ferestre din care gâlgâie/lumina”; unde îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului, veghind asupra sinelui, și merge pe o cale intuitivă în „partitura căutării” în construcția tabloului ideatic: „îmi închipui că ești acul de patefon/ce sapă finalul dar refuză/sfârșitul./oare-l va ridica vreo mână/o va lua de la capăt?” (nedumerire).

     Ne aflăm în situaţia celui împovărat de gânduri filosofice, prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Uneori, limitând nuanțele unui transmodernism la vedere (și ne amintim de tabloul „Țipătul”, de Edvard Munch), poeta monologhează în înserarea focului sacru al gândului, devenind o tensiune suficientă sieși. De această dată axa dominantă a poetei este cea a poeţilor sudamericani și greci care se furişează la infinit printre nuanţe, ca poeţi de investigare a fiinţei cu identităţi multiple şi obsesive: „timbre și pipe, nu ținem, domnule Pablo/(azi este joi, nu ne vom tutui)/dar pot croi valuri în formă de inimă albastră/să vi le cos direct sub piele ca să simțiți/ce simt eu când mii de furnici/îmi cară foarfeci prin suflet” (ora de croitorie). Aventura ei lirică, cu toate rezervele de productivitate ale unor diverse formule retorice, include și adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul extins și fără granițe al imaginației. Ea spune o frază şi noi înțelegem cum gândurile îi sunt „grăunțe zdrobite la moara cu pietre”, deazamorsând „balerine închise-n cutii/mai muzicale/decât vă puteți închipui”. Și ne simțim „ca într-un labirint de oglinzi” cu ochii plini de o lumină care e tot mai puțin a noastră: „fuga mi-a tocit sângele până la gândul zero/de unde el mă privește cu o blândețe/aproape înfricoșătoare:/sigiliu îl port în mână/tu ești ceară fierbinte/știu că mă cauți/de pe vremea când încă nu căzuseși din lună” (un fluviu enorm). Iar într-un alt poem „fără zestre, poeme”, avem tabloul poemelor care aleargă pe scara de incendiu într-un „joc al eșarfelor” (de-a baba oarba), iar cei prinși vor sta pe margine și „ele știu că din asta/se poate muri”. Și tot așa, urmându-și demonstraţia, din acel labirint descoperit undeva în subconştient şi care te poate trece şi pe lumea cealaltă, Luminița Giurgiu își construiește un biografism minimalist de notație în Universul ce stă pe picioarele lui subțiri, precum ispitele din tablourile pictorului Dali „până când/ajungi la originea simplă și veselă/a celor neînțelese” (din poezia „buzunar”).

     Încheiem prin a puncta ideea că poezia ei nu e despre cuvinte alăturate inteligent, ci este plină de chei memorialist-autobiografice (mai mult sau mai puţin marcate), ori purtătoarea unor simboluri nedesferecate văzute dincolo de fereastra unde respiră „între coperțile apei tăcerea”, ceea ce dă acestor scrieri poematice ca un mănunchi de fulgurații „stop cadru lirice”, și în care sinele se simte rătăcit, o continuă căutare în „neîmblânzita cerneală ce cântă la zece mâini”. Și salutăm credința poetei în acest miracol din care se vor ivi „lumi” viitoare.

 

                                                       

 2.     „Umbre fertile de taur” – de Aura Golomoz (ed. BOEM@/2025)  

    Aflată la debut autoarea Aura Golomoz (născută la 22.04.1994, în mun. Tecuci, jud. Galați) se înscrie pe orbita poeţilor plini de afecțiune, care-și rostuiesc firesc fraza, fără prea multe ferestre stilistice. Adică a poeților care nu mizează pe explozia metaforică, ci pe construcții limpezi, în care tăcerile, incantațiile și rostirea unei frazări ceva mai luminate capătă valoare simbolică în a-și exprima direct sentimentele. Se simte la aceștia o dorință clară de a ordona lumea prin cuvânt, de a recupera fragmente de existență prin simpla privire contemplativă asupra vieții. Dar, sigur situată într-o zonă de confort spiritual specific poeziei pentru adolescenţi, pleiada acestor poeți îşi ating în acest chip nobilul scop de a sensibiliza printr-un biografism călduț, de a împărtăşi și din bucuriile, şi frumuseţile sufletelor lor, pe toţi cei îndrăgostiţi de poezie. Şi prin poezie („sub capriciile inspirației/versurile se joacă/de-a v-ați ascunselea”), aceștia tind să îmblânzească şi sufletele celor celor care nu s-au înfruptat din plin cu dulceaţa îndrăgostiților la prima vedere, ori trăiesc cu amintirea ei: „ochii noștri s-au întâlnit la Alexandria/și fără să știm/povestea noastră începuse deja” (Alexandria). E un debut promițător, deși se resimte în frazare o timiditate în a explora zone cu vibrații mai ample. Spectacolul lumii în poezia ei, conturând  o narațiune inițiatică aproape confesivă, implică și această punere în scenă a poeziei care mizează prea mult pe un biografism evocator. Dar nu se poate spune că nu și atinge cîteva irizații romantice prin spațiile lirice în care își asumă căutările, surprinzând destul de timid fenomenele sociale și rezervele de cuvinte din unele trăiri. Prin filtrul cu care îşi exprimă emoţia din propriile trăiri, poeta transmite sincer ceea ce gândește, acel dialog cu sinele care să-i ademenească la zborul cântecului, cu înţelepciunea vârstei celor la început de drum prin viaţă și unde, după cum mărturisește, „ca un arhitect/își construiește sufletul/gândurile”: „am pășit pe un tărâm necunoscut/printre ziduri colosale și priviri străine/cu un rucsac de visuri...   /.../povestea mea abia începuse” (Drumul către mine). Călătoria ei poetică se petrece în cele două cicluri: „Femeia taur”, în care încearcă a reconstitui cu fiecare poem scris, mereu şi mereu acel cal troian al întoarcerii către „întrebările tăcute ale propriului său suflet” (după cum scrie Alina Beatrice Cheșcă în prefața volumului) și un al doilea ciclu intitulat „Împreună”, în fapt o poveste a pasiunii în care iubirea devine acel „cântec dulce” trăit în doi. Ambele cicluri se citesc în matricea logistică a unui cântec orfeic asemănător unui extemporal la inimă care a fost construit să transforme acest ocean de gânduri, într-o oază de lumină şi candoare „și undeva în tropotul amintirii/se păstrează zvâcnirea acelui timp/în care fericirea avea gust de cireșe” (vezi poemul „Cercei de primăvară”).

     Evocarea unor chipuri dragi ca bunicul, bunica, părinții, sau vremurile din studenție, sugerând în versuri candide componenta lor emoţională, vizând o relaţie empatică între personajele aduse în prim-plan, poeta însăilează o poveste cu profunde semnificaţii afective, așa cum doar basmele pe care viaţa le-a scris, ne ţin tot timpul trezi copilăria în memorie. Și ca recuperare a memoriei, prin însufleţirea poveştilor petrecute în ograda copilăriei, am putea întrezări în astfel de poeme şi un demers terapeutic.

     O altă relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa și a ne iubi cu adevărat, iar fără acest simțământ: „chiar și luna/pare să-și piardă lumina”. Astfel iubirea devine: posesiune („și-n toate bătăile inimii tale/aș vrea să știu că sunt eu”), ori căutare permanentă („...în tăcerile mele/se ascund povești/pe care doar tu le poți descifra”). Și tot așa, risipind suavitate şi tandreţe, ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive și lirice, pendulând în imagini limpezi care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuzi­unea stării.  Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe.  Ciclul „Împreună” e cântecul ei orfeic pentru o „fericire simplă” și curată pe care o trăiește alături de iubit. „Vraja iubirii” e în „luna care ne cântă în șoapte”, în „timpul care se oprește”, în „stelele ce ard în doruri nebune”. Iar iubitul e când „peștișorul meu de aur”, alteori „misterios și profund”, răsăritul, marea, vântul „în zilele lungi de dor”. Specificul poeziei sale din acest ultim ciclu impune, mai direct, o caracteristică în planul sensibilităţii cu specific pe confesiune, mărturisire, exprimare de sine şi mai puţin imaginaţie: „aici pereții respiră încet/îmbrăcați în umbre moi de amurg/iar podeaua păstrează urmele pașilor/ca un secret murmurat în întuneric/aerul e cald/încins de șoapte mute/iar perdelele tremură ușor/sub atingerea unui gând fierbinte” (Camera pasiunii). Adică, acolo unde visul devine „o poveste frumoasă”. Să credem în continuare că, prin poezie, Aura Golomoz își construiește (în „planuri de viitor”) lumea din care să iasă ceva mai întărită „privind înainte/acolo unde visurile se/întâlnesc cu realitatea/și sărbătoresc victoria”. Să-i dorim și noroc.

 

                                                         Tudor Cicu

 

Tableta omului aflat între soartă și destin (9)

 

Tableta omului aflat între soartă și destin  

 

     Imaginea celor petrecute în luna decembrie a anului 2024 în țara noastră, cu ocazia anulării alegerilor, urmate în luna Mai cu „desemnarea” în funcția de președinte a unuia care pare a juca cu poporul scene din cunoscute seriale de comedie, m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui Marmeladov, din „Crimă şi pedeapsă”. „De ce râde neghiobul acela”, spunea Katerina Ivanovna. Și aştept momentul în care va răsări, din acest popor, cel care ne va lumina pe toţi, cum i se spusese părintelui Zosima, de către o femeie din norod (din alt roman dostoievskian): „Mi-ai luminat inima, taică”. Zosima e un Iov postum. Înţelegem că acestui norod contemporan i se pregăteşte soarta lui Iov. Dar, vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile care au cocoşat spinarea poporului meu scos în stradă să-și strige zadarnic păsurile. Iar sensul mulţimii care iese în stradă, acum (față de 1989), are un altfel de ţel. Scopul celor aflaţi la putere este să ne pună la infinit ochelarii de cal, fiecăruia, şi să ne toarne cucuta în ureche, cum că nici un om, cu mintea la cap şi cu dragoste pentru cetate nu ar lăsa (ca să vezi?), pe mâna huliganilor, soarta mai marilor cetăţii, unşi, prin voia poporului, de însuşi Dumnezeu! Dar Dumnezeu, oare, e cel care ne scrie în continuare soarta și destinul? „Destinul este, de fapt, porţiunea de timp pe care ne-o îngăduie Istoria” – scria Mircea Eliade.

     În satul natal, pe vremea când eram copil, pe a doua uliță de a noastră stătea văduva Vasilca, o femeie căreia îi plecase bărbatul la cel De-al Doilea Război și nu s-a mai întors acasă. De fapt, nu primise nicio veste: așa, ori altfel! Fugeam la ea și-i citeam despre Pantelei Prokofievici din „Donul liniștit” de Mihail Șolohov, unul care fusese mobilizat la oaste, cum acesta şi-a luat în grabă rămas bun de la bătrâna lui, „apoi îngenunchind, se închină de două ori până la pământ în faţa icoanelor şi glăsui: „Rămâneţi sănătoşi, dragii mei! Mi se pare că n-o să ne mai vedem, a venit ceasul din urmă. Şi iată ce poruncă vă las eu: treieraţi grânele ziua şi noaptea, căutaţi să isprăviţi totul până în ploi”. Apoi deschideam cartea şi îi citeam la întâmplare din carte. Plângea cu lacrimi ţaţa Vasilca, la cele ce auzea acolo în carte. „N-o mai amărî şi tu, mi-a zis tata, când am povestit, acasă, cum plângea femeia. Destul i-a amărât zilele, soarta”. Despre soartă mai ştiam câte ceva, de la mama, pe vremea când ne spunea poveşti. „Ce n-au făcut împăraţii aceia, voind să aibă copii. Au făcut, de mai multe ori, tot ce trebuia să facă pentru aceasta; au umblat, pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii, dar în zadar. Se vede că aşa le era soarta. Dar Dumnezeu le-a spus oamenilor să fie mulţumiți cu sărăcia lor, căci nu bogăţia, ci liniştea casei şi liniştea sufletească te face fericit. Să ne rugăm pentru toate astea…” Cuvintele astea le mai auzisem undeva, cândva. Nu cumva le citisem într-o carte? Am răscolit la repezeală cărțile din cufărul nostru şi, abia după câteva zile, m-am luminat. Aşa îşi începea Slavici nuvela sa „Moara cu noroc”. După ce am recitit nuvela, începuse și în somn să mă urmărească imaginea lui Lică Sămădăul fugărit pe cal de Pintea, cunoașteți, nu?... e scena din finalul nuvelei. Cred că m-am zbătut mult prin aşternuturi să pot să-i întind o mână de ajutor. Dar, când mă apropiam mai tare de ei, parcă răsărea dintre toți, Ghiţă, care-mi striga: „Cine poate să scape de soarta care-i este scrisă?” Ca să vezi, mi-am zis: în toate timpurile, soarta omului atârnă de tot felul de întâmplări şi gânduri venite din toate părţile, a căror tainică legătură, omul cu mintea lui mărginită, nu poate să o „cuprinză”, după cum ne sugera autorul nuvelei. Trebuie să fie în toate o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, mi-am spus, altfel, cele întâmplate în povestea unuia, pe nume Zamar, de unde să-mi arate mie, dinaintea ochilor, cele ce am a vă povesti aici?... Se zice că la marginile unei cetăţi, pe un dâmb lângă un drumeag se afla o cruce de piatră pe al cărei frontispiciu se afla sculptat fiul lui Dumnezeu, Isus, înfăţişat cum îl știm, răstignit pe cruce. Veneau enoriaşii din toate părţile, tot felul de drumeţi care îngenuncheau dinaintea Mântuitorului de pe cruce şi se rugau. Se dusese vestea că dorinţele celor care se rugau acolo, cu toată credinţa, chiar se înfăptuiau. Zamar, un enoriaş scăpătat din cetate, nu cerea mai nimic. Se aşeza la căpătâiul Mântuitorului şi privea intens până ce sufletul său era inundat de jale. „Doamne, gândea Zamar acela, pune-mă pe mine în locul Fiului tău, veşnic în ploaie şi vânt, condamnat să-i asculte şi să-i privească, în tăcere,  pe toţi. Pune deasupra mea osânda aceasta şi pe El ţi-l ia de-a dreapta Ta, unde îi este locul”. Azi aşa, mâine tot aşa, până când Domnul a fost mişcat de rugămintea lui Zamar şi a tunat din ceruri: „Îţi voi îndeplini ruga Zamar. Dar cu o condiţie! Să păstrezi tăcerea, indiferent de ce vei auzi şi vei vedea, să dovedești o tăcere deplină”. S-a legat prin jurământ Zamar şi, de a doua zi enoriaşii îngenuncheau, fără a observa schimbarea, dinaintea crucii pe care Zamar luase locul Mântuitorului. Într-o zi a venit un om avut cerşind favorurile unei fecioare din cetate. A plecat apoi, uitându-şi punga cu galbeni, destinată coruperii acelei fecioare, la baza crucii. Zamar a observat, dar nu  a zis nimic. După el s-a prezentat un om sărman împovărat de nevoi şi greutăţi care, vrând a-şi lua zilele, venise să ceară iertarea Mîntuitorului. S-a rugat cu ochii închişi vreme de o oră întreagă. Cum a deschis ochii a zărit punga cu galbeni şi i-a mulţumit Domnului pentru ajutorul trimis şi soluţia aleasă. Într-un timp, venit cu grabă mare, s-a prezentat la cruce şi un tânăr, tare disperat, rugându-se să-i ajute Domnul în decizia pe care tocmai se hotărâse să o ia. Îşi părăsea ţara, peste câteva ore, luând calea exilului pe continentul ce le promitea tuturor un Eldorado de vis, adică America. Nu mai apucase să se desprindă de la baza crucii, căci asupră-i se năpustise cu pumnii şi picioarele, omul avut, ce între timp observase lipsa galbenilor şi se întorsese la locul faptei. „Tâlharule, scoate de unde ştii, de unde te faci că nu ştii, punga cu galbeni!” Și nici una, nici două s-a năpustit cu bâta asupra tânărului de l-a lăsat olog de picioare. Zamar a văzut şi aceste fapte şi n-a mai suportat o asemenea nedreptate, prin care un nemernic judeca din proprie voinţă un suflet nevinovat şi, de acolo de pe cruce, a ridicat vocea: „Opreşte-te, om fără judecată! Nu este el vinovatul. Faci o mare eroare!” Bogătanul s-a speriat foarte tare şi, temându-se de mânia Domnului a luat-o la sănătoasa. Din ceruri s-a auzit vocea ca de tunet a Domnului: „Zamar, ai încălcat porunca mea. Părăseşte crucea, n-o meriţi!” „Dar, Doamne, ai văzut cu ochii tăi cum se înfăptuia o nedreptate! Nu poţi lăsa să se întâmple una ca asta”. „N-ai dreptate Zamar! s-a făcut auzită vocea Domnului. Tocmai s-a scufundat pe ocean vaporul pe care trebuia să-l ia tânărul acesta. Fusese voinţa Domnului ca acest tânăr să mai poată avea o speranţă pe pământ și de aceea a aranjat toate astea, ca tânărul să fie snopit în bătaie, dar să nu mai poată să ajungă la timp la vapor și să rămână în viață”. O fi înţeles, cititorule, Zamar, că Domnul şi-n tăcere, lucrează pentru noi? Noi nu suntem în locul Mântuitorului pe acea cruce. El însă, se aşteaptă să fim drepţi şi să nu-l minţim. Astfel ne transmitea prin învăţăturile sale şi Sfântul Nectarie din Eghina: „Cel ce minte (cu gândul, ori fapta: prin scris sau vorbire) este dispreţuit de toţi; toţi îşi întorc faţa de la el, nimeni nu-i caută prietenia, este respins de toţi şi nimeni n-are încredere în el; deşi trăieşte în societate, rămâne fără prieteni; căile îi sunt strâmbe şi paşii lui aduc pierzania și odată ce s-a îndepărtat de Dumnezeu, şi Dumnezeu și-a întors faţa de la el. Mincinosul îşi petrece viaţa în amărăciune, pentru că minciuna îl adapă în toată vremea cu necazuri; nenorocit şi săr­man ajunge la capătul zilelor sale, sfârşindu-şi viaţa în nefericire; nimeni nu-l miluieşte, nimeni nu-l ajută, pentru că nici atunci când suferă nimeni nu este de partea lui, şi nici atunci când spune adevărul nimeni nu-i dă crezare”.  

     Căci, o, da, cititorule!... la urma urmei, cu ce e omul diferit de o frunză care a nimerit sau nu în calea furtunii? În piesa lui Gorki „Azilul de noapte”, personajele din această piesă „grea”, dificilă, ca și cele din piesa „O casă de nebuni” – vor să iasă din acest spaţiu ireal în care le-a aruncat soarta şi să viseze o lume mai bună. Iar „Moş Anghel” (din povestirea lui Panait Istrati) a însemnat, pentru mine, descoperirea uluitoare a tragediei umane, a unui om simplu bătut de soartă. Scrisă magnific, povestea lui moş Anghel, nefericitul în căsnicie, e şi povestea unui om pe care destinul îl duce la cel mai înspăimântător sfârşit. Nu ai cum să nu faci o legătură cu Iov din Biblia tuturor creştinilor. Deznodământul însă, foarte tragic al eroului lui Panait Istrati îl diferenţiază de eroul biblic, ceea ce ne şi cutremură la lecturarea povestirii. Aceasta e povestirea care mi-a atras luarea-aminte asupra frazei rostite cu privire la copilăria sa doldora de întâmplări dureroase. Mai rar să poţi ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri cu Destinul său. Și când se aduce vorba despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său, în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc şi în somn rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă rândurilor acestea lăsate pe coala de scris: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i așa?

Tableta celor care se jertfesc (8)

 

Tableta celor care se jertfesc 

 

   „Când cineva se plânge că n-a reuşit în viaţă, n-avem decât să-i aducem aminte că viaţa însăşi se găseşte într-o situaţie analoagă, dacă nu mai rea...”, spunea Emil Cioran. Dumnezeu ne-a chemat, pe cărarea unde îi poruncise Sfântului Petre, să ne dea fiecăruia după măsura faptelor noastre un polonic cu materie cenuşie din cazanul înţelepciunii. Fiecăruia, cât poate ţine (îmi spunea cineva). Pentru Șeherezada, situația în care a fost pusă a-și pune viața în mâna călăului, pntru a încerca să salveze viața altor fecioare nevinovate, jertfa lui Iisus nu a fost un moment oarecare, ci istorie, şi după exemplul acestuia şi-a scris-o şi ea pe a sa. Când am intrat (cam pe la 12-13 ani) în posesia basmelor arabe istorisite de Eusebiu Camilar din  „O mie şi una de nopţi”, ed. Tineretului 1961, am avut revelaţia unui tărâm oriental populat cu basme cucerit de Alexandru Macedon, singurul care îmi făcuse până atunci apoteoza marilor împăraţi şi şahi ai lumii, dar şi a unei lumi orientale descrisă la începuturi de Pliniu cel Bătrân în „Istoria naturală”. Nu pot spune că minunatele poveşti ale Şeherezadei, cea care a învins moartea prin poveste, nu m-au influenţat şi pe mine în scrisul de mai târziu. Şi n-am tresărit oare, citind „Cântecul lui Roland”, cum, trădat pe câmpul de luptă acesta suflase dintr-un corn de fildeş confecţionat din cornul de elefant, dăruit de Harun-al-Rashid lui Carol cel Mare pentru frumoasa lui iubită Aude? Bătrânul care da glas „cântecului”, spunea că eroul lăsase în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, ori ca ai lui Roland cel născut în peșteră; ultimul, sunând parcă și acum din cornul de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Dar nici pentru Aude, iubita lui de acasă, n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de corn, vreodată. Întrucât, la auzul morții eroului a și căzut la pământ și s-a stins din viață. Ceea ce nu i-a fost ursit și Șeherezadei din „O mie și una din nopți”.

     Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. O mie și una de nopți! M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărţi este obscură şi poate fi opera a mii de autori învăluiţi în mister, cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care la Cairo acesta întâlnise peste 50 de bătrâni care depănau asemenea poveşti. Titlul ei îţi creează impresia unei cărţi infinite; ...şi una, adică cea care n-a fost scrisă, încă. O lume a extremelor am găsit în această carte. De la bogaţi la săraci, de la regi şi prinţi la oameni simpli, de la comori şi bogăţie la nenorociri, de la magia unei lămpi ori a unui inel, la neîmpliniri lumeşti şi fel şi fel de pilde demne de pana scriitorilor de acum şi până în veacul veacurilor. Inteligenţa oamenilor simpli, pescari, croitori, cizmari ori cărători de marfă pe spinarea dobitoacelor și de cele mai multe ori jertfa lor pentru o idee mi-a dat de gândit. Nu mai departe ca povestea celui care pleacă tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise. Sau povestea pescarului acela foarte sărac şi care, deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare să-şi încerce norocul şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahommed din ceruri. Prima dată scoate un asin mort, a doua oară scoate o plasă tare grea care se dovedeşte a fi plină cu hoituri şi pietre, stârvuri de animale şi tot felul de lucruri nefolositoare. La a treia încercare (cea decisivă, nu?) scoate un urcior de aramă galbenă, pecetluit cu sigiliul lui Solomon. Destupă curios urciorul şi din el se ridică la ceruri un fum gros, care pe măsură ce se desfăşura se și transforma într-un Genniu (un duh ceva mai blând). Acesta, cu glas tunător, ca din ceruri, îi mulţumeşte pescarului, fiindcă peste 400 de ani a stat închis în urciorul acela pentru că s-a răzvrătit, cândva, împotriva lui Solomon şi a fost pedepsit. Dar a jurat după prima sută de ani, că celui care îl va elibera îi va da tot aurul din lume dacă îi va cere, dar nimeni n-a venit să-l elibereze. Apoi, după altă sută de ani, a promis eliberatorului că îl va învăţa cântecul tuturor păsărilor măiastre, să înveselească lumea şi să fie admirat şi răsplătit cu cinste pentru asta, dar tot n-a venit cineva să-l elibereze. Şi acum, după 400 de ani, a jurat că celui care îl va elibera îi va aduce moartea prin tăierea capului. Iată că a venit vremea să-şi ţină făgăduila. Pescarul nu s-a pierdut cu firea şi i-a răspuns Duhului cel rău că el nu crede o iotă în tot ce i s-a spus, că Duhul nu este decât o părere, ceva ireal. „Păi, dacă eşti atât de mare, cum de ai încăput într-un urcior de aramă? Dovedește-mi că eşti în stare de orice şi arată-mi că puterea ta nu e doar fală și poți intra din nou în urciorul de aramă... (!) Vezi că nu poţi? De aceea nu te cred” – a mai rostit pescarul făcându-se a trece la năvodul lui. Demonul s-a înfuriat de necredinţa pescarului şi i-a spus acestuia că el se poate face din nou mic ca un fum şi... ca să-și arate puterea, intră din nou în urcior, demonstrând astfel că deţine multe alte puteri. Şi iată-l vârât din nou în urciorul de aramă. Atât a aşteptat pescarul nostru. Cum a văzut că tot fumul Duhului intrase în urcior a şi trântit dopul la vas. Şi ca şi Ivan Turbincă al nostru, începe a-şi negocia condiţiile eliberării... şi-şi bate joc cum știe de Duhul Genniu.

     La polul opus poveștii din 1001 de nopți, pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh (Pasărea spin), nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. În cazul celui-care-scrie, acest zbucium se poate transforma în strigătul său de salvare a unor suflete care caută calea rostirii curate, sincere, sub forma unui cântec fluvial whitmanian. Am mai auzit acest strigăt interior în „glasul” Învăţătorului care se ruga în grădina Ghetsimani: „Tată, ia de la mine paharul acesta”, dar acolo era paharul amărăciunii noastre. De la această răspântie nu ne va rămâne decât să ne vedem desferecate gândurile, sau măcar o parte din strigătul care va scoate la lumină reflecţiile, definiţiile, intuiţiile, etimologiile din secretul Frumuseții care va salva Lumea și apărat cu atâta străşnicie în orice poveste rostită. Așa cum e și povestea micuței păsări închisă într-o colivie cu gratii, sortită a nu mai vedea libertatea vreodată. Fapt pentru care a decis că, pentru libertatea ei va trebui să se jertfească. Și a început a se lovi cu ciocul și aripile de gratii, a se zbate în acea captivitate, până la a-i da sângele. Alături de micuța pasăre se găsea o altă colivie cu gratii, în care se afla o pasăre matură, mult mai bătrână, care credea că orice zbatere este zadarnică și mai înțelept era să nu arate că violența ar fi o soluție (așa după cum propăvăduiesc toate regimurile totalitare care au nevoie de „liniștea” popoarelor pentru a domni și huzuri până la adânci bătrâneți). De aceea, văzând zbuciumul micuței ființe, sângele care îi șiroia din tot corpul, n-a mai răbdat și i-a spus: „Pentru ce te zbuciumi? Crezi că vei dobândi libertatea sacrificându-te?” Micuța pasăre n-a zis nimic și a continuat să lovească din aripi și să dea cu ciocul în gratiile de fier. Dar a trecut pe acolo un copil, căruia fiindu-i milă de chinul micuței păsări i-a deschis ușița și a lăsat-o să zboare afară de s-a așezat pe o creangă a unui copac. Copilul a dat să plece, însă i-a atras atenția și pasărea bătrână din a doua colivie, care, văzând că ea rămâne singura captivă într-o colivie, s-a prăbușit pe fundul coliviei, presimțind că, de-acum înainte, orice speranță pentru ea murise definitiv. Gestul ei i-a atras, din milă, din nou atenția copilului, care i-a deschis și ei ușa la colivie. Observând ușa deschisă și-a luat la rândul ei zborul de i s-a alăturat celeilate pe creangă. „Ai văzut? și-a dres ea mândră, glasul. Și fără să îmi pun viața în pericol, libertatea mi-am câștigat-o și eu”. „Da!... a ciripit cu glas stins micuța. Dar ți-ai câștigat libertatea pe sângele meu!”

     Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „comediei” numite viaţă, construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Pentru ca semnele din desfăşurarea naraţiunii să capete, cât de cât, o aură mitică, autorul, a cărui carte (luată acum la întâmplare tocmai am lăsat-o deoparte), ne aruncă în plasa amintirilor eroului său pe un tărâm al regăsirii personajului, cu o realitate de dincolo de trăirile sale prezente. Și mă gândesc la E. Hemingway și lupta eroului din nuvela „Bătrânul și marea”, ce le va spune și celor slabi că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”. Și sunt convins de tăria vorbelor sale, asemeni bătrânului pescar ridicat în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare și ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”. Pentru că el ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Cum nici vis nu fusese existența Balenei Albe pe care Ahab din romanul „MobyDick” de H. Melville, și care ne explica de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” Iar pe marea înfuriată (pe tot timpul lecturii), se desfășura sub ochii mei lupta teribilă a marinarilor porniți cu harpoanele să răpună năluca balenei. Și îmi sună în ureche urletul căpitanului Ahab, orbit de loviturile Balenei Albe: „Ți-e dat să pieri fără mine?... Mă bat cu tine până la ultima suflare!” Că și acum când îți scriu, cititorule, îmi vine și mie să strig pentru a-i veni în ajutor: „Potolește-ți, mare adâncurile!” pentru ca Ahab să poată șă-și nimerească ținta. Închid ochii... și de-aici încolo, credeți-mă, totul s-a năruit într-un hău adânc al întunericului.

     Când autorul tocmai parcurs nu renunţă la realism, şi nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca noi să fim avertizaţi că, oricând, putem fi treziţi dintr-o nouă realitate construită pe simboluri şi imaginaţie, înseamnă că suntem norocoşi şi am dat peste o carte exemplară. Şi că, de aici încolo, fiecare dintre noi îi poate prelua personajul şi-l poate turna într-o nouă naraţiune. Așa cum spunea H.C.Andersen, că multe povești scrise s-au ivit din oceanul cu povești ale cărții „O mie și una de nopți”. Cine a citit cărțile „nopților” fără sfârșit, nu are cum să nu spună simplu: Șeherezada! Și scriindu-i aici numele, îmi pare că Șeherezada avea nume de pasăre. În oricare din păsările măiastre ale basmului abia citit o vedeam pe Șeherezada, așteptând să vină voinicul din poveste ca s-o răpească din haremul șahului, fie și pentru o noapte. Citeam în ochii ei teama și incertitudinea unui nou început, că spinul ce îi era destinat să-i străpungă inima nu era decât o amânare de moment. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar îşi începea pentru noi călătoria, pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi, cei care scriem și ne implantăm singuri spinii în piept, ca jertfă a scrisului, cu fiecare zi în care suntem tot mai singuri la masa de scris, dar ne dorim ca măcar personajul pe care l-am creat să reușească în „viață”, noi înţelegem de ce ni se întâmplă, pentru că ni se şi întâmplă?    

 

 

Doi poeți buzoieni (Mihai M. Macovei și Gheorghe Onea)

 

1.     „Am să-ți cumpăr o vioară” – de Mihai M. Macovei, editura Rafet/2025  

 

     Acum când poetul se află la maturitate, vârsta când fiecare cuvânt are vibraţia unui mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa trăirilor mai vechi, adolescentine, un torent năvalnic îi este poezia lui Mihai M. Macovei din volumul „Am să-ți cumpăr o vioară” (apărut la ed. Rafet/2025), o poezie cu o doză de confesiv și fulgurații de jongler al cuvintelor. E vârsta când o tornadă de sentimente strânse să susțină un conflict permanent cu sine, ori un nou început de căutări, oscilaţii și uimiri, promit să aştearnă câteva note grave pe portativul unde îşi trăieşte cu intensitate propriul destin creator. Poetul ne vorbește despre dragoste, lumea înconjurătoare cu mirajul ei, desprinderea de copilărie, dar și nevăzutul de lângă noi (cu teama și disperarea celui care a și înfruntat-o). Rostirea lirică din acest volum se-ngroapă într-o lacrimă a arderii până la capăt, dând la iveală un autoportret scris cu mâinile la cer : „stau între cuvinte ca un sărac/ca un îndrăgostit/cu mâinile în sus și cu lumina/frunții în jos” (Cu mâinile sus).

     Poet mereu surprinzător („m-aud murind ca într-o poveste”), acum ne dezvăluie un poet nu atât al ideii, cât al fastuosului scormonitor în cuvinte pentru a ne arăta că se poate birui încă odată timpul care se dilată până încremeneşte. Și se dovedește încă odată, în construcția poemelor, acel ștrengar zgomotos, totodată și timid, în platoșa unui poet al profunzimilor despicate de apele cuvântului şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care au generat un întreg evantai de frumuseţi: „e toamnă doamnă/totul e un poem/genunchi lângă genunchi/fiind doi struguri albi/se îmbrățișează într-un/nimic de para-poezie/ce nebunie ce joacă/ce prostie/e toamnă doamnă/e toamnă doamnă/și noi frumoși cum suntem/încă mai stăm legați/la ochi ...” (Ție).

      Spre deosebire de poeții douămiiști, care testau în poezia lor acel aspect al unui biografism de notație, aproape exibioținist, poetul M.M.Macovei vine în poezie cu un prim aspect: acea doză de poet confesiv, cu puțin epic imaginativ și multă rostogolire ideatică către abstractizare și „ceasornicărie” a cuvintelor puse în frază: „sunt un zgomot sunt un/zgomot fără vis și fără formă/sunt doar clipa/neînțeleasă clipă uitată/în uitarea din voi/veniți acum și în târziul de azi/și în târziul de mâine veniți/clipa rămâne-va tot clipă” (Clipa). Celălal aspect ține nu de imagine, ci de acea privire pe care o are fiecare privitor din afara imaginii, măsurând nu timpul cronologic, ci timpul interior, timpul sufletului. Iar în această măsurare/cartografiere a sufletului, cuvintele capătă materialitate. Cu această obsesie, pentru jocul aproape aforistic surprins în rostirea frazei și substanțialitatea cuvântului, încearcă a le căuta potrivirea în poemul său. Și par instrumente ale unui joc existențial în care se poate pierde, dar și câștiga totul, doar printr-o simplă rostire: „Să mă colinzi, iubito fără moarte,/Și pururi să mă ningi în/anotimpuri fără rană” (Damen tango).

     În faţa lucrurilor terestre, un intermezzo lăuntric îi permite să înainteze cu uşurinţă către înţelegeri astrale vânate în textura jocului poetic, acel univers în care legile inimii îi surprind acel spațiu al comuniunii perfecte cu dorințele invocate. Acum nu se mai joacă de-a cuvintele, nu neapărat din dorința de a demonstra cât se poate de limpede că un asemenea gest ar însemna totul în viața celui care iubește „cântecul”, cât a arăta că logica iubirii are întâietatea ei: „am să-ți cumpăr o vioară/mi-a șoptit tata când inima mea/a început să pulseze/ce sunet profund!/Agripina știa mai demult/iată-mă-s cărunt lună sângerie/vioară, cânt, râu sub mare/râu prea adânc” (Am să-ți cumpăr o vioară...).

      Ajunși cu lectura la finalul volumului, până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Dacă un pictor ar pune ca Vincent Van Gogh multă vopsea, multă culoare, multă energie, multă emoție... cu siguranță că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și metafora, metafizica, lirismul și jocul acela ludic, astfel încât poezia să fie privită ca o pasăre pe bolta cerului, care în timpul zborului să ia forma unei oglinzi prin care se duelează cu gândurile noastre acest înger al cuvintelor, poetul. Ceea ce vreau să spun e la fel cum doar o oglindă curată, limpede poate reda o imagine pură și doar un poem adevărat poate porni dintr-un suflet curat, scris de un poet plecat cândva de acasă, fără bilet de tren, spre mare: „Știi ceva despre adolescentul plecat/din gara Dorohoi fără bilet de tren/spre mare?/Era îmbrăcat sumar,/avea în traistă merinde pentru o zi/și vise pentru o viață” (Cititorule,).

     Nu peste mult timp se va așeza o nouă vârstă la anii lui... și-i reamintesc urarea mea, făcută de ziua lui, cândva:

„Când va veni vremea

Și castanii de pe str. Bălcescu vor înflori

Maria va coborî agale

Din poemele tale,

În iia țesută cu fir de un albastru stins

Ca de liliac peste coapsele goale.

Poete! Să-ți ridici șapca și să ne saluți

Cum știi mai bine.”

 

                            Tudor Cicu

 

 

 

 

 

 

2.     „Strigătul” – de Gheorghe Onea, editura editgraph/2025

 

     Pentru Gheorghe Onea strigătul, pe care poezia sa o îmbracă în straie cantilene de o sinceritate evidentă, capătă, chiar și în aria tristeților cu care e scrisă, o funcție terapeutică, fără a afecta în vreun fel funcția estetică. În aproape toate poeziile din acest volum poetul își exteriorizează cu neașteptată sinceritate, decență și maturitate chemările, spaimele, fobiile, temerile. Odată cu apariţia volumului „Strigătul”, apărut la editura editgraph/ 2025, ținta căutărilor lui Gheorghe Onea, cel care s-a pierdut pe tărâmul unui „cântec mut, frumos ca o durere” din acest volum, este iubirea.  Strigătul lui e calea grea a unui trecut dureros din care își adună rătăcirile care i-au însuflețit cândva poezia, dar o cale, acum, înfometată de adâncuri vindecătoare: „mi-am încrustat icoana ta/pe suflet/și sufletul a început/să cânte” (*).  Impresia celui care îi va citi noua sa carte e că își construiește poezia ca și cum ar pregăti instrumentele pentru a intra în tainele unor cantilene vivaldiene: „în seara asta voi fura/toate clopotele lumii/din care se aude/asurzitoare, tăcerea” (Chemări).

       Vâslind alteori spre poezia confesivă, ori a fragmentarismului, în redarea trăirilor secvenţiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, poetul schematizează construcția ariei poetice, reevaluând limbajul poetic spre trăiri sincere: „strigătul meu/rupea din tine/crâmpeie de ceață/.../și, de atunci,/tot ce-a rămas/e doar tăcerea dintre noi/care ne strigă/neîncetat” (Tăcerea).

      După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi de metaforă (atunci când se întoarce în trecutul copilăriei de acasă), a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică (atunci când ea, din tot tabloul căutărilor sale, se cere a fi pusă în murmurul cuvintelor de dragoste). În prima ipostază este nostalgic și duios, deși o undă de tristețe îi bate ca un vânticel rece în fereastra sufletului: „în nopțile cu lună tristă/bolnavă,/umbra casei se vede/tot mai puțin/din ce în ce mai puțin/până spre zori, până aproape/de copilărie” (*). În cea de-a doua ipostază, strigătul pe care-l vom regăsi, la el, în multe poeme, stârnit de tăcerea celeilalte, incapabilă de emoții puternice, de sentimente curate și de calitate, sunt întrebări prea îndepăratate, care nu fac altceva decât să însângereze iubirea: „cum să adun în gând/pierdutele cuvinte/fără de care, niciodată,/nu m-ai putea găsi?” (Întrebări către mine). Dar își croşetează sentimentele, de cealaltă parte a ferestrei sufletului, cu inima zvâcnind în povestea de iubire mereu reluată și întoarsă pe același peron al speranțelor: „da, știu/visez prea mult/și visul, câteodată, doare” (*).

     Acesta poate fi visul poetului de a trece prin forța imaginației într-o realitate posibilă în a-și găsi fericirea vieții, dar numai printr-un strigăt eliberator menit să dezlănţuie schimbarea. În poezie, postmoderniştii, ca și expresioniștii fac din năzăririle lor artă, creaţie, ducând mai departe gândurile lui E. Cioran care ne vorbea despre o lume văzută cu „un ochi pe gaura cerului”, pregătiți să acceptăm suferința ca pe o împlinire „fără a suferi pentru asta”. Așa cum de altfel, toți știm că fără o poezie emoțională care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, cititorul nu va veni către poet și poezia lui. Prin forța imaginației lui poetul își hrănește memoria și o transformă în materie de percepție pentru tot ceea ce spune în scriitura sa. Fiindcă, nu-i așa, fiecare cântec de acest fel are ceva numit „acel petec de cer cât un vis de fericire”, nimeni altul decât chipul ei: „în fiecare gând al meu,/în fiecare pas ce mă străbate,/în fiecare geană de umbre și lumini, ești tu și numai tu, în toate” (Tablou furat).  

     În concluzie: pentru Gheorghe Onea, poetul buzoian din ținuturile care se întind spre munții Buzăului, poezia este tărâmul lui de vis unde (ca toți poeții) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei iubiri invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, scurte ca fulgerele, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul împins spre adâncurile pe care ochiul nu le cuprinde.

 

                           Tudor Cicu

Tableta celui care n-a trăit visul până la capăt (7)

 

Tableta celui care n-a trăit visul până la capăt 

 

   „O carte e o lume ascunsă în ea” spunea J.L.Borges. Nu ştim însă niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când, şi unde, se va termina. Și în această călătorie nu suntem niciodată singuri, fiindcă visele se înfăptuiesc întotdeauna în doi. Poeții au visat să schimbe lumea, s-o facă mai bună. Din păcate poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți lumea ar fi arătat cu totul altfel. De aici poate și durerea lui Zaharia Stancu în ultima lui poezie intitulată „Pentru o lume mai bună”. Redau ultimele versuri: „Te-ai bătut pentru o lume mai bună/De când erai cireș înflorit”. De când eram, cum spune poetul, un „cireș înflorit”, care dintre noi nu a avut un vis pe care și l-a dorit dus până la capăt?

     După ce-ai gustat înșelăciunile vieții, tot căutând să-ți duci visul până la capăt, ori acele sfaturi ale înțelepților cu care sperai lesne să străbați drumul ales în viață, toate ți se par că au venit prea târziu. Sau poate că are dreptate Socrate: „Dacă nu acum, atunci când?” Se spune că Socrate, care a ales să moară bând cucută (după ce alții dăduseră infama judecată de-i hotărî soarta), a chemat un profesor de muzică să-l învețe să cânte la harpă. Când unul dintre jurați s-a mirat că el, un om care mai avea doar câteva ore de trăit, are o astfel de dorință, Socrate, se zice, ar fi spus ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?” Are o logică dorința filozofului? ne întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea sufletul nemuritor. Despre povestea unui vis care n-a putrut fi dus la sfârșit ne vorbea și John Steinbeck în cartea sa „Perla”. „Cred că este o poveste aspră, căreia nu-i lipsesc străfulgerările de frumuseţe”, avea să declare Steinbeck despre obsesia eroului său pentru o perlă neobişnuită ce-ar fi trebuit să-l scape de săracia extremă. Perla capătă nuanţele înşelătoare ale unei legende, conţine înţelepciunea unei parabole şi începutul candid al unui basm despre tihna visată de oamenii cumpătaţi în faţa ispitelor. John Steinbeck a scris un roman acaparant, de-o luminozitate cutremuratoare. E o carte răscolitoare care vorbeşte despre năruirea visului american.  Kino este un pescar foarte sărac, dar mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Juana şi fiul lor Coyotito. Asta până în ziua în care descoperă cea mai mare şi perfectă dintre perle, Perla Lumii, despre care se vorbeşte în toate legendele căutătorilor de perle. Găsirea ei îl transformă pe tânărul Kino într-un om foarte bogat, mai bogat decât ar fi visat vreodată. Având Perla Lumii, îndrăzneşte să viseze: să-şi cumpere o puşcă, haine frumoase, să se cunune la biserică cu Juana, Coyotito ar putea merge la şcoală, dar mai presus de toate acestea viața pare a le promite siguranţă, bunăstare şi respectul semenilor! Dar fericirea este de scurtă durată, căci mirosul banilor atrage toată răutatea semenilor, iar Kino e nevoit să se confrunte cu invidia, lăcomia şi violenţa oamenilor. Ceea ce părea a fi un miracol se transformă într-un coşmar. După o goană către necunoscut și fuga din satul natal La Paz, hăituit prin munți și ținuturi sălbatice, Kino ia hotărârea să se întoarcă în satul natal după ce-și pierde copilul, ucis de arma hăitașilor. Cu perla în mâini, după ce-și doboară urmăritorii, se întoarce la țărmul mării din satul natal și aruncă blestemata perlă cât mai departe, în largul mării, spre a se pierde pentru totdeauna. „Perla” e parabola unei vieţi de coșmar ca fugă până la ultima suflare din fața răutăților ei și până la capătul destinat vieții de ursitoare. Dar cine își cunoaște dinainte destinul, spre a se feri din calea răutăților de tot felul?

     Fata unor vecini cu noi, din satul meu natal, al cărei tată fusese închis pentru că trezise într-o dimineață tot satul, strigând în fața primăriei, moarte călăului Stalin, pentru că i se făcuse o nedreptate, îmi povestea că nu a înțeles multă vreme pentru ce fusese arestat tatăl ei și în fiecare dimineață sărea la fereastră să se uite în lungul uliței, doar-doar îl va vedea venind. Iar în altă dimineață s-a trezit în plină forfotă prin casa lor. Cineva striga pe uliță, că lumea se strânsese deja la casa lui Voicu, fratele mai mic al tatălui ei. Atunci a alergat și ea, desculță, cale de trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat doar Voicu avea un radio ce funcționa cu două baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, încolonați cu mic cu mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea nimic din toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct, la radio, impresionase un sat întreg. A stat și ea în plină stradă, în frig, până l-au condus la cimitirul Ghencea, pe Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai avut cătunul acela o astfel de înmormântare în direct. Unii spuneau, mai în șoaptă, ori mai direct că, poate acum noul ministru care va veni o să-i elibereze printr-o amnistie pe cei care greșiseră cu astfel de vorbe împotriva tătucului Stalin. Și fetița a plecat spre casă fără să înțeleagă o iotă din toate astea. Aveau un dud în fața casei și tatăl ei spunea că, atunci când se va face dudele, el îi va culege un castron mare cu dude fetiței. Odată s-a trezit lângă dud, „chemată” ca prin vis de vocea tatălui. Trecuse demult vremea dudelor și atunci, acolo sub dudul fără poame, a simțit parcă un cuțit în inimă, realizând că tatăl ei nu are să mai vină niciodată din pușcărie. A stat apoi o lună la pat cu febra care îi turuia în urechi, precum uruitul unui car care scârțîia pe drum. Începuse să se roage în gând: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” Aşa i se spusese. Că are grijă de viața fetiţei și de muntele ei de jurăminte. Când îmi povestea toate astea, ochii ei grei, lipsiți de viață, părea a mă întreba: „În ce colț al tabloului lui Breugel a nimerit visul meu?” Și, îmi pare că m-am ȋntrebat, la rândul meu: cine ne trasează nouă, pașii ȋn viaţă? Destin, soartă, ursită?... Cert e că fiecare dintre noi alergăm, ȋn viaţă, printre vise, pe cărări diferite.

     „Toate frământările tale sunt ca niște jucării stricate și gândurile în noapte sunt gânduri fără speranță” am mai rostit eu. Se zice că, omul, odată împins pe drumul renunțărilor, va abandona lupta. Tot timpul cât mi-a vorbit, mi s-a părut că am ținut ochii închiși și, ghemuit în mine, mă rugam pentru visul ei, în gând. Pesemne așa credeam eu pe atunci, ca să nu mă rog cu glas tare și să mă creadă  un băiat slab de înger. Abia mai târziu când i-am așternut povestea, în schița „Fetița din fereastră”, am înțeles că mă aflam acolo să scriu, cândva, povestea fetiței care n-a visat niciodată un lucru ce avea să fie dus până la capăt. Iar acum câțiva ani, când m-am întors după o vreme, în satul natal, la căsuța de pe deal nu mai locuia nimeni; obloanele parcă fuseseră trase deasupra întregii lumi. Îmi imaginam doar părul ei răsfirat evantai, ochii în care îngrămădise atâtea speranțe și un anume prozaism în durerea din glasul ei. Auzeam, vag, în urechi, ruga părinților mei care se rugau pentru noi, la icoană, atunci când ne îmbolnăveam din te miri ce: „Măcar dacă ai putea coborî de pe crucea Ta lângă noi, o vreme, Doamne!” Și auzeam cum picăturile transformate în măzăriche se loveau de țigla de pe casă, în acel colț al satului asediat din toate părțile de niște grauri bezmetici. Dinaintea căsuței natale, mi-am adus aminte de dudele fetiței și povestea ei, și am căutat cu privirea dudul nostru, de la fereastra unde scrisesem eu primele poezii. Nu mai era acolo. Cei care locuiau acum, aici, îl tăiase. Și câte vise nu-mi făcusem la fereastra dudului și eu. Nu mai departe ca cel (din O mie și una de nopți) care plecase tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise. Ori povestea pescarului acela foarte sărac care, deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare să-şi încerce norocul şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahomed din ceruri. Sau povestea frumoasei Bedrel-Budur, cea care îmi asediase aproape toate nopțile! Un scriitor la masa lui, de unul singur, visează și scrie cam ce crede el că-i poate ȋnghesui printre gânduri acel ȋnger care-l veghează tot timpul.

     Și în mod cert, chiar i-am rostit fără nicio noimă numele lui Robert Louis Stevenson, scriitorul care m-a urmărit încă din copilărie cu acel cântec despre nişte piraţi şi un căpitan numit Frige-Oaie, din cartea „Comoara din insulă”. Nu pot spune că modul acestuia de a transforma visele (care i-au fost şi argumente în scrieri) în pagini de o indiscutabilă splendoare i-au aparţinut lui, ori ideea i-a venit de la Coleridge şi poemul liric al acestuia: „Kubla Khan”, scris în vis. Cântecul, ce da glas răzbunării piraţilor, din finalul cărţii de căpătâi al copilăriei mele, mă urmărea şi aici: „Pe un singur om l-a cruţat talazul,/Din şaptezeci şi cinci plecaţi cu barcazul”. Mă temeam pentru Jim Hawkins, dintre cei mulţi plecaţi la drum, și mă rugam să nu rătăcească niciodată calea de întoarcere acasă. Nu mai spun că imaginea marinarului acela olog care venise la hanul „Amiral Benbow” cu un rob după el, trăgând un cufăr cât toate zilele, într-o roabă, mă urmărea şi-n somn. Doamne, și ce personaje? Silver, Billy Bones, Jim Hawkins, căpitanul Flint (un papagal vorbitor), Câine-Negru, Frige-Oaie şi cerşetorul orb, Dirk, bătrânul Pew... „Ce-or fi făcut toţi cei care au plecat? S-o fi întors vreunul, ca în cântecul acela al piraţilor?”

     Petre Ispirescu îmi dădea de înțeles, în povestea aceea cu „tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte” că, la capătul drumului, într-un cufăr cu amintiri de acasă, te așteaptă moartea. Și m-am cutremurat, amintindu-mi și de visul din care s-a trezit Gavrilescu din „La țigănci” a lui Mircea Eliade. „Hildegard? – exclamase el lăsând să-i cadă pălăria din mână” „De când te aștept, spuse fata apropiindu-se de el. Te-am căutat peste tot!”

      Avusesem un vis acolo unde copilărisem, chiar speram să îmi croiesc drumul în viață cu fetița aceea care își aștepta tatăl să îi culeagă un castron cu dude. Dar „fetița din fereastră”, cea care nu aflase de povestirea în care o prinsesem, nici ea nu mai era acolo.