o stihuire mai veche (variantă)

 

Singuri în cuprinsul mării

 

Printre nori aleargă luna... și la steaua de departe

Herghelii de cai, caleașca ne-ar duce și mii de yarzi

Doamnă! ține cârma luntrei, nu lăsa lopeți să-ți scape

Speriată de vreun fulger, când în brațe ai să-mi cazi.

 

Stai cu mine-n seara asta și-om pune un lemn pe foc

Ți-oi grăi ca din poveste... câte vorbe-aș bate-n piuă!

Că noaptea-i cât două ceasuri și acum se face ziuă

Însă sub mantaua largă amândoi ne-om face loc.

 

 

Singuri în pustia mării, valul către țărm ne poartă

Pescăruși, catarge-n spațiu, în alai ne-or fi mereu

Doamnă! și vom trece luntrea, ca un glob de foc prin soartă

Mire eu și tu mireasă. Fericiți! și tu, și eu.

 

ecou de toamnă

 

ecou de toamnă

 

o mai însemna oare ceva

vorbele acelea când ne-am găsit în apă

la marginea bazinului și mi-ai spus:

o, da... toamna asta

versul acesta o fi însemnând multe!

dar trupurile noastre știau

și se căutau în nopțile când închideam ochii

doar că în clipa când te-am văzut, trecând

sub balcoanele blocului de pe malul acelei mări

amândoi am știut

dacă acei mesteceni martori mai însemnau ceva

dacă cele mai multe versuri au fost scrise

cu ultimele noastre cuvinte

peste care, iată, s-au strâns nedumerite și frunzele.

totuși, amândoi

ne-am uitat și la cer

și cât de departe mi s-a părut

că poezia, acolo

unde cerul nu s-a vrut lăsat la pământ

pesemne,

nu s-a înțeles niciodată.

Cartea de memorialistică (Dinu Săraru) - de Stan Brebenel.

 

     

Dinu Săraru – ultimul țăran sau ultimul boier/de Stan Brebenel – ed.Hoffman, 2025

 

     Cartea memorialistică a lui Stan Brebenel despre viața și opera lui Dinu Săraru poate fi citită și ca un roman biografic fiindcă este povestea devenirii unui scriitor/om într-o lume plină de convulsii, cu întâmplări și răsturnări de destin care depășesc cadrul unei simple viețuiri. Autorul ei a lecturat atâtea documente strânse într-o viață de om și a scris cartea cu gândul că orice popor care își onorează trecutul are un prezent și un viitor cu care să iasă demn din istorie. Acest roman biografic, scris într-un cadru de scenariu cât se poate de realist, parcurgând viața, opera portretistica lăsată atât de autor, cât și de cei care l-au cunoscut, corespondența deosebită a lui Dinu Săraru (păstrând o amprentă analitică a trăirilor, de multe ori duse până la granița unor imaginații suprarelist-magice), vine să ne arate că literatura există doar atunci când cititorul crede în adevărul ei. Când faci o reconstituire de genul acesta, ești pus într-o poziție dificilă, pentru că trebuie să pui dinintea cititorului lucruri din trecutul omului biografic care să-l convingă și pe cititor de adevărul tău. Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. „Romanul (ne sugerează autorul) este o meditație asupra condiției artistului, dar și o cutremurătoare poveste despre dragoste, pritenie și trădare”. Supranumit „cel mai mare romancier politic din România”, Dinu Săraru, în opera sa, fără îndoială, este un povestitor cu har, un fin observator al naturii umane „și ne îngăduie să fim părtașii unor întâmplări tulburătoare”. „Martor mi-e Dumnezeu (scria D.S.), mi-am făcut datoria față de omenire, cu pana și cu cuvântul”. Stan Brebenel îi prezintă mai întîi viața: o viață de om așa cum a fost. După terminarea liceului, la 18 ani tânărul Săraru ajunge reporter la Radio și apoi mutat la secția „Teatrul radiofonic” unde întâlnește mari dramaturgi, renumiți scriitori ai vremii, apoi lucrează în redacția revistei de literatură universală „Secolul XX” împreună cu prietenul Mihnea Gheorghiu. După doi ani și jumătate la revistă, când a venit vremea să își satisfacă stagiul militar, datorită originilor boierești ale bunicului și tatălui, este dat afară, chiar trimis exemplar, sub pază, la Mila 21 Medgidia, de  la „Canalul Dunăre Marea Neagră”. „Aici a îndurat umilințe după umilințe, a îndurat foamea și tot atunci l-a cuprins Frica”. Este reabilitat, lucrează la Radio-Televiziune, dar după o neînțelegere cu Dumitru Popescu-Dumnezeu își dă demisia și a plecat la Teatrul Mic, iubirea sa de o viață. Dar și de aici, cei care mai înainte i-au pupat mâna, se unesc, imediat după revoluție, în 1990... și îi cer să părăsească teatrul. Era deja perioada când în locul profesioniștilor încep să se cocoațe toate nulitățile, iar „delațiunea și denigrarea devenise sporturi naționale”. Trece o perioadă și pe la redacția revistei Luceafărul, alături de Eugen Barbu și începuturile sale literare sunt în „Gazeta literară” cu o povestire, în 1963. S-a consacrat ca prozator o dată cu publicarea romanului „Niște țărani”/1974 și după un an romanul „Clipa”. Cel care l-a determinat să nu renunțe la proză a fost Adrian Păunescu care îi dăduse o rubrică la „Flacăra”. „Ce n-am putut trăi în viața mea adevărată (scrie D.S.) am trăit în poveștile mele, și ce e inventat în ele tot trăit este, de fapt, căci sunt eu în mai toate personajele”. Prima trilogie scrisă de Dinu Săraru este „Trilogia țărănească” (din romanele: Niște țărani; Iarba vântului și Crimă pentru pământ), cu care a completat în mod fericit și corect tabloul țărănimii românești. O a doua trilogie „Dragostea și revoluția” e constituită din romanele: Toamna roșie; Cei care plătesc cu viața și Speranța. Trilogia ciocoilor, constituită din romanele: Ciocoii noi cu bodyguard; Ultimul bal la Șarpele Roșu și Carnavalul cătușelor încheie cea de a treia trilogie despre încrengăturile de tip mafiot instaurate în țară, amprentă care a acaparat și sugrumat până la sufocare țara după revoluție, când se dăduse startul Marelui Jaf Național, iar noii ciocoi joacă un fel de „alba-neagra” cu poporul român. În romanele scrise înainte de 1989 (ne spune autorul) Dinu Săraru a zugrăvit lumea așa cum era și a anticipat transformările care vor veni, deși Nicolae Manolescu l-a bănuit pe nedrept (necitindu-l), o viață întreagă, că a scris „numai elogiind comunismul”. Dacă în primele romane, dominantă era Frica (trăită la Canal), în celelalte dominantă a devenit Ura, spune autorul romanului biografic care i-a citit cu atenție toată opera. Dinu Săraru a mai scris „Ura dinaintea vulpii” (romanul unei mari dezamăgiri în dragoste, dar la baza scrierii a stat ura celor care l-au destituit de la Teatrul Mic); „Corrida” (o meditație asupra condiției artistului); Marele premiu la Monte Carlo sau Dedublarea (rodul unei experiențe ca membru în juriu la acel Festival). Un capitol 5 („Portretistul Dinu Săraru, din... cuvinte”) scoate în evidență nedumeririle scriitorului cu privire la toți cei care l-au abandonat în timpul vieții și l-au lăsat singur  ori s-au alăturat celor care îl arătau ca „singurul vinovat de ceaușizarea culturii române”. Abandonat și singur, cu această tristețe, Dinu Săraru, un romancier important al literaturii noastre, s-a stins din viață la 5 martie 2024 și înmormântat în curtea casei din Slătioara, între mestecenii pe care îi plantase în timpul vieții.

     Cu această carte Stan Brebenel ne-a demonstrat că scriitorul ajunge la adevăr doar atunci când privim două laturi distincte ale vieții, mai multe izvoare (texte scrise), le vede conexiunea și ridică puntea pe care ne-o întinde de dincolo de cuvinte pentru a păși și noi odată cu el, că nu cuvintele, totuși, sunt aici forma de cunoaștere, ci structura de adâncime în nerostirea în întregime a gândurilor așternute (de alții) pe hârtie.

 

                                                             Tudor Cicu             

 

 

 

Concursul „Voi sunteți lumina lumii”/ediția din 2025 (pe 16 noiembrie)

 

Cuvânt înainte

(sau despre întoarcerea la lectură)

 

„La ce mai e bună lectura cărților scrise când avem la îndemână internetul și atâta informație la îndemână? Ce ați învățat din scriitura unui X sau Y scriitor?” Întrebări la care azi căutăm un răspuns. Recent, la o manifestare, mi-au fost puse și mie aceste întrebări. Erau multe de spus: și totuși nu am uitat că prima diferență dintre om și computer este visul. Visul are forță germinativă, dacă visezi ai fantezie, ceea ce nu are un computer. Oamenii sunt diferiți, au memorii diferite și cărțile lor sunt la fel. E ca și cum ai privi tabloul lui Repin („Edecarii de pe Volga) și pe fețele lor ai desluși vieți, povești diferite. Așa cum aceia se opinteau să tragă plasa grea cu rod, la mal, tot așa fiecare scriitor își trage viața aparte într-o carte. Un sondaj făcut în școli ne arată că lectura e, azi, în acută suferință. Și totuși tinerii din ziua de azis criu proză, poezie, eseu... dar noi, cei care îi lecturăm, cu ocazia diverselor concursuri la care aceștia participă, observăm că lipsa de talent (a unora) e izbitoare, mai ales în poezie, căci ea, poezia, pare o îndeletnicire scripturală mai la îndemână. Un sondaj maivechi (de prin 1978, de pe vremea mea) spunea că 80% dintre adulți citeau celpuțin o carte pe an. Cum s-a ajuns atunci, că peste 90 la sută dintre români, în zilele noastre, nu cumpără nicio carte într-un an? Că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte? Dacă școala nu te mai înzestrează (azi) cu instrumentul de descifrat și interpretat texte, ea nu te mai deprinde nici cu așteptarea unor răspunsuri venite dinspre biblioteci și librării, unde... dacă mai vezi unul sau doi că le trec pragul. Chiar așa, dacă nu recunoaștem că azi învățământul nostru e aproape într-o mocirlă din care nu știu cum s-ar mai putea desprinde, e ca și cum am închide ochii peste o plagă care se va întinde ca pecinginea asupra întregii societăți. Și acesta e rolul celui-care-scrie: la masa de scris să își pună întrebări și să caute soluții, în povestea lui, pentru o lume mai bună. Fiindcă rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivarea intuiției, a revelației. Iar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Tot într-o antologie ca aceasta spuneam că de-a lungul timpului scriitorii au suferit enorm pentru îndrăzneala lor, unii chiar au plătit cu viața. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. Între scriitorul aflat la masa de scris, dinaintea unei coli de hârtie și LUMEA sa, singurul arbitru e Dumnezeu. La masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Dacă n-am scrie aceste gânduri, nu cumva îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Spuneam cu alt prilej că, din păcate, azi, când civilizația pare a fi într-un mare regres, literatura beletristică și-a pierdut importanța socială, forța de impact pe care le avea în trecut. Că se citește tot mai puțină proză și tot mai puțină poezie. Și tot din păcate (trebuie s-o spun) poetul nu este creatorul (deși într-o carte el creează lumea lui – sugestie venită de la J.L Borges), ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți, lumea ar fi arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în cărțile/textele lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Mai spuneam, acolo, că o trăire surpinsă în viața unui om (și pusă într-o povestire), poate dezvălui interesul cititorului pentru intensitatea și sensul ei, dar și universalizează trăiri între oameni, multe dintre ele necesare a trece „prăpastia” din sufletele celor care ne citesc. Cineva, care nu prea citise la viața lui o carte, îmi spunea că viața literară și, în general, viața noastră au ajuns un tărâm unde îți pierzi toate iluziile și că, „la ce bun cărțile, totul e o amăgire”. Aș fi vrut să-i spun multe, să-i fac o pledoarie din lumea cărților scrise de titanii literaturii universale, dar pornise hotărât pe drumul necunoașterii (drum care nu are decât finalul biblic al iubitorului de arginți Iuda). Pesemne și azi se zbate în aceeași incertitudine. Sigur că impresiile mele, scrise în aceste antologii, cu diverse ocazii, pot fi inerent subiective, uneori poate infailibile pentru unii, de o severitate exagerată poate, dar, ca lector, nu uit că există o tinerețe bilogică și o tinerețe a scriiturii care trebuie să fie în atenția noastră, și poate acesta e și sensul acestor concursuri: de a intui că unul dintre ei deține flacăra pe care eroul lui Gorki (un anume Danko) a avut-o atunci când și-a scos poporul, care l-a urmat, din întuneric. 

Am reținut și de această dată câțiva „căutători de comori” prin lumea textelor lecturate la acest nou concurs organizat de Liga Scriitorilor Buzău, desfășurat anual sub titlul: „Voi sunteți lumina lumii!”. Unul dintre ei, Maria Grama, elevă la gimnaziu, în schița „Prietenia schimbă vieți”, ne transmite o lecție de viață pe care o arată Mara față de colega ei de clasă Elena. Discuțiile între fete sunt despre școală și vacanțe. Când se ajunge aici (că Mara și-ar petrece vacanța la bunici) Elena devine tristă.: fiindcă ea este orfană. Părinții Marei o invită pe Elena acasă la ei și îi face o surpriză neașteptată: o adoptă pe fată, introducând-o în familie. Un altul, Alexandra Gheorghe, elevă la liceu, cu schița „Acolo unde crește lumina”, ne transportă într-u vis cât se poate de firesc printr-un lan de maci și se pierde pe urmele unui fluture misterios care îl ademenește prin alte lanuri (de lavandă, de grâu) cu scopul de face o călătorie care să-l ducă pe copil „înapoi spre tine”. E despre o fantezie a copilului care învață ce înseamnă a ierta. Ioana Maria Ghilea, elevă la liceu, în „Fericirea în rate”, prezintă un eseu inteligent rostuit despre căutările adolescentului care are tot dreptul la vârsta lui să-și pună întrebările cheie, întrebări pregătitoare pentru viață: „De ce? De ce nu?” Iar Alexandra Iulia Zecheru, elevă la liceu, cu „Vinovăție”, vine cu un eseu bine dezbătut despre tarele vinovăției pentru un adolescent. Tot la categoria liceeni să mai amintim pe Gabriela Claudia Popa cu „Varșovia sub o ploaie de speranță”; Ilinca-Maria Sturza cu „Să nu mă uiți”; Octavia Surugiu cu „Ce înseamnă cartea pentru mine”; Ioana Tarnovețchi cu „Copilărie pierdută” și Eliza Rosanna Tiu cu „Zorii sacrificiului”... toți având condei inspirat la masa de scris.

     Lumea văzută de cei desprinși de pe băncile liceelor și plecați la facultate nu e văzută diferit de a celorlați, dar se observă că acum au mereu de construit și de reconstruit o coerență în scrierea lor, au de reparat dezechilibre umane, de depășit greutăți individuale, de găsit noi moduri de a putea locui și trăi împreună în demnitate și libertatea gândirii lor. Depănate cu ceva mai multă atenție (uneori aproximativ ca o pildă), povestea din textele tinerilor are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. Denisa Elena Cristian, categoria tineri, în proza „Flacăra eternă din sufletul meu”, relatează despre visul celui care scrie și ține un discurs despre succes, viață și năzuințele devenite realitate, într-un amfiteatru. Trimiterea finală la eroii despre care ne vorbește e despre romanul ei de debut pe care îl lansează cu această ocazie. Cristina Rotaru, categoria tineri, cu schița „Cu ochii inimii” ne pune dinainte un text ficțional despre visul pictorului Vincent. Dialogul mânuit cu siguranță dintre pictor și mai tânărul său discipol se desfășoară firesc și natural. Proza sa are poezie și suflu tineresc a unor suflete încrezătoare în izbândă. Despre secțiunea reportaj numai cuvinte de laudă. Toate lucrările sunt bine scrise și merită atenția tuturor. Despre ele, însă, îi las pe ceilalți din juriu (jurnaliști profesioniști) să se pronunțe, fiindcă au mai multe de spus. 

În fine, trecem la ultima categorie participantă la concurs, adulții. Aici emoția din textele lor provine din acumularea trăirilor și senzațiilor. Se observă o aplecare a lor pentru a te face prezent în povestea celui care scrie. Dialogul scrierilor la aceștia este despre a vorbi, dar și despre a asculta, despre a fi prezent în povestea celuilalt, cel despre care se scrie, de a fi conectat la emoțiile și trăirile lui. Povestea doamnei Lilioara MACOVEI, cu „Luminile care merg pe jos” e despre bucuria unei văduve, Ileana, care își vede fetele venind, după multă vreme, acasă. Și casa se aprinde ca un sfeșnic de lumină. E o proză optimistă. Doamna Liliana-Elena Simion vine cu „Spovedanie”, o poveste al cărui mesaj trimite cititorul la bunătatea sufletească, la iertare și credință. Povestea tristă a părintelui Ilarie ajunge și la sufletul tânărului Pavel venit să-și spovedească sufletul nevrednic. Iar Ana Văcărașu, cu „Cele trei prune”, ne prezintă o scriere cu trimitere la multele pilde venite să ne arate rădăcinile care ne-au ținut locului, ca popor creștin. Tot la categoria adulți mai amintim și pe Frusina Agheană cu „Prima zi la oncologie”; Ana-Maria Chirceacu textul aniversar „77” și pe Georgeta Drăghici cu povestirea „Culorile”.

Am lăsat la urmă impresiile mele despre participanții la concurs cu poezie, pentru că lectura poeziei, azi, cred că suferă. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar iată ce vremuri trăim: „Poezia nu se vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei” - scria Doina Ioanid într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe poeți. Dacă această tristețe ar fi la fel, adică în mod egal suportată atât de poet cât și de cititor, atunci poezia ar însemna un câștig pentru toți. Dar teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Iar cuvântul are nevoie de gânduri ca să ajungă la cer și la sufletul cititorului. Amintim doar câțiva dintre participanți la acest concurs, deși numărul celor prezenți este și de această dată destul de mare: Bianca-Maria Breazdău (bobocei), Gabriel Nazîru (gimnaziu), Maria Anastasiu (tineri) și Adriana Apostol, Silvia Ursache Brega, Larisa Popescu-Chedic (adulți), care fac parte din categoria celor care transmit ceva în poezie. Apoi Aurel Cîrlig, Angelica Manole și Ana Văcărașu (adulți), sunt dintre cei care transmit emoție și mesaj prin versurile lor. Iată o poezie din care redăm o strofă care ne-a atras atenția la Ana Văcărașu. Poezia se numește: „Caii nu mai umblă liberi”

                 ...Astăzi, caii zac de dorul de-a lua zarea sub copite,

                    Nu văd gardul ce-i închide, simt doar aerul sărac,

                    Pe deasupra-aud cum zboară rândunelele grăbite

                    Și cum plânge după dânșii vântu-n frunza de copac...

La ce servește poezia? am ajuns să ne întrebăm. Și firesc să ne întrebăm dacă tot s-a ajuns la un dezinteres general în a citi poezie, tocmai din partea cititorilor. Și ne întrebăm pentru că îndoiala și neîncrederea privind sensul ultim al poeziei s-a răspândit nu numai printre cititori, ci chiar printre poeți. Pe un ton ceva mai optimist aș spune că atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămâne versul și că poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța să privească lumea altfel.    

 

Tudor Cicu

membru în Uniunea Scriitorilor Filiala Dobrogea

 

cineva ne va da cheia

 

cineva ne va da cheia

 

tocmai acum m-am apucat eu să caut o corabie

gata să plece în larg

pe bezna asta, spui tu:

„acest drum este o altă lume...

tocmai asta te va pierde;

dragă prietene îți spun cu teamă,

pescarul de sub pod

simte că întunericul nu e patria lui ca și marea”

așa zic și eu

dar e greu să îmi trec în jurnal

tot ce aș vrea să-ți spun la întoarcere

va pieri până la urmă ca fumul

așa și cu nopțile în care trăgeam înfricoșat perdeaua

iar visele continuau să urce prin hornuri de case

ca niște năzăriri ale mele.

în acel septembrie mai spui tu

s-a pornit ca o furtună de păsări, povestea noastră

da, au fost și zile ciudate, mi-ai spus

pietrele din drum,

umbrele care nu-mi părăseau camera

căile șarpelui în iarbă

arătau că fericirea nu e pentru toți -

răsuna sub lună ca un râs provocator totul.

„în orice teamă, îmi spunea pescarul acela,

fiecare deține un secret important

care odată și odată ne va bate discret în fereastră

și cineva ne va da cheia...”

cum și ultimele nedumeriri de pe buzele lui Hamlet

vor avea, pesemne, o dezlegare la drum.

 

spune-mi...

 

spune-mi...

 

sub un plop am urmărit noi umbra vulturului pe cer

atunci m-am apropiat eu de marginile lumii

și am simțit tristețe

și toate gândurile mele s-au strâns

la streașina ochilor tăi

ca sub o cădere de pietre

dar m-am ghemuit sub frunza din palma ta

ca puii de rândunică în cuib

să-ți ascult povestea.

„eu visez noaptea, mi-ai spus

uite, aici vorbesc eu cu păsările

și mă rog ca rugăciunea să ajungă ca ploaia pe pământ

prelung îmi bate

ca un clopot inima în seara asta;

spune-mi doar că mi-ai găsit cuvintele într-o carte

că la capătul ei mă aștepți

precum o apă care să mă atragă în adânc.

sau spune-mi orice

că poeții s-au lăudat cu un vis,

ori cu un pod care să treacă prin gândurile noastre...

că pentru tine ridicarea acestui pod e însăși viața

și atunci am să tac

mă așez

fac focul

și îmi las să zboare imaginația

ca într-un tablou de Goya

privind în urma ta cum ai să-ți porți pașii

în acest poem ca și umbra acelui vultur.

poem de toamnă (II)

 

acum pot înțelege

 

aici sub mesteceni poți scrie versuri

să-ți ascunzi gândurile ca domnul Esenin

și cuvintele pe care nu mi le-ai spus,

dar îmi e bine, zici tu

când poemul se topește în mâna ta

ca zăpada

cum spunea și Ania în livada lui Cehov

chiar lui Trofimov:

„Haidem la râu. Acolo e bine!”

uite, îmi pun ca pe tarabă amintirile

tu nu te speria

eu am văzut toate astea, mă crezi?

fiindcă în această noapte luna mi-a făcut cu mâna

ca Aniei în actul al doilea.

oare nu e de ajuns

să te știu prin atâtea povești imaginare,

ca nici ochiul să le culeagă,

nici sufletul să le țină minte

ori pentru o așa vindecare nu e nevoie de ierburi

și pesemne și teama m-a cuprins

că doar tu ai rămas în depărtarea aceea

unde ploaia înfășoară aceste gânduri

din bezna în care îmi aleg cuvintele

ca să-ți răspund.