Al 7-lea volum al elevei-poete Victoria Maria Pripon.

 

Poeta care a pornit să asedieze cărarea spre pădurea viselor

      În această goană ca „o vînare de vânt” cine poate să spună omului „ce va fi după el supt soare” (cum spune Eclesiastul 1-3), dacă n-ar exista poeții și visele lor? Iar dacă un poem ne-a făcut să rezonăm cu ei, înseamnă că acești tineri poeți ai autenticismului 2000 – ist au intrat și în sufletul nostru. Observându-i evoluția în cele șapte cărți de poezie scrise (vorbim despre Victoria- Maria Pripon, aflată încă de la începuturile scrisului la o vârstă școlară, clasele V-VIII), ne punem firesc întrebarea dacă se va abate cândva de la acest demers de început poetic în care, cu toată îndrăzneala imaginarului ei, va ține cu tot dinadinsul să se asigure că va fi și înțeleasă în armura unui expresionism apolinic. Enigma scrierii poemelor din volumele analizate, până acum, sta în volumul imens de cultură antică, veche, clasică și modernă citită. Dacă nu cu mult în urmă, pornind de la volumul „Vanitas” (2023), eleva poetă ținea să argumenteze spusele părintelui psihanalizei Freud, în felul ei poetic, că memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” pe care avea s-o iscodească în poezie, în „Atrium” cartea care i-a urmat, își întâmpina cititorul cu o nouă semnificație despre lumea înconjurătoare, mult mai contemplativă în jocul de cuvinte care o fascinau, dar convinsă că a putut surprinde miracolul unei lumi aflată la hotarul celor două lumi trecut-prezent. Ovidiu, poetul citit de eleva poetă, spunea că nu-și dorea să profite „de vârsta, ca să câștig prin arme cununa prăfuită”, însă striga mai presus de orice că venise vremea în viața lui, când  „scrisu-nfrunta timpul”. Cu „Atrium” Victoria-Maria Pripon venea în fața cititorului pentru a-i împărtăşi din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea”, ca o torță, a tuturor cuvintelor ce transmit imaginație în poezie. Acum, cu noul ei volum „Coronandi opera” (apărut la ed. Betta, 2024), căpătând în scris o combinare de construcție critică și o finețe a ideilor (o nuanțare a lor în exprimare), îi observăm o mai mare încredere în puterea cuvântului de a pune în versuri realități îndepăratate surprinse subtil în poezia ei de notație. De la însemnarea jurnalieră și proiecția unor acumulări livrești din celelalte volume, cu Coronandi opera eleva-poetă și-a pregătit intrarea în viața și lumea poeziei. Cu o lume iscată din contururi și umbre, în care privirea e mai „învățată”, mai înțeleaptă cu materia comunicativă a poemului spectacol: „Tot ce dispare după furtună/Este adus, în particule,/Înapoi în viețile noastre obișnuite./Învățând să descifrăm aceste mesaje/Descoperim că nu mai suntem/Cine eram cândva/Și că luminile care nu sunt aici/Aduc mai multă suferință” (Suferință).

      Cu altă ocazie, vorbind despre poezia ei, puneam o întrebare și cititorului: oare în ce perspectivă asupra existenței privim poezia Victoriei-Maria Pripon? A trecut de poezia în care se simțea în largul ei, folosind acel limbaj transgresiv și disruptiv capabil să-i surprindă trăirile, setea de cunoaștere și tensiunea interioară a rostirii? Sau continuă să ne poarte, în aceeași manieră a fragmentarismului intertextual, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să reinventeze o poezie existențialistă, de semnificații metafizice? Ne găsim acum dinaintea unor rostiri în vers ca și cum ne găsim în fața pasajelor din Apocalipsa biblică în care versetele se exprimă, în mare măsură prin simboluri încifrate? Capătă acum poezia ei câte ceva din conceptul de reinventare a poeziei? Observăm că nu mai ne găsim la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, cu alunecări la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul printr-o tehnică descriptivă, până la așezarea cuvintelor ca în pictura cubistă, cum arătam într-un comentariu la Vanitas.

     Revenind la poetul antic Ovidiu, cel care într-un vers își plângea „azi iubirea pierdută în trecut...”, Victoria-Maria Pripon se desprinde la modul optimist de mai vechea imaginație asupra zilei în care poezia acestui veac trebuie rostuită într-o formă nouă oaspeților ei, cititorii; acum furtunile din acel suflet prea mult pustiit de întrebări, dar supuse furiilor interioare, vor înceta și ușor-ușor se întrezărește un alt destin, o altă atmosferă, alte perspective în tabloul poetic configurat la orizont: „Aștept/Și tot aștept ziua de mâine,/Ca tu să vii și să aduci din nou/Soarele în acest loc uitat de lume...”(Și totuși aștept). E și acesta un mod de a ni se confesa (finit coronat opera), ori chiar se  autoanalizează şi își mărturiseşte hiperbolic lirismul în limbajul sufletului: „În fiecare final/Se află cheia către un nou început”, descompunând fragmente din viață, spune ea. Într-un poem întemeiat pe libertatea de spirit ca „Încoronând opera”, în care poeta respiră/și caută acel eu aforistic-disruptiv-confesiv, pentru a găsi frânturi de sens în destinele noastre, discursul continuă să fie al unei poete gata înrolate pe un anumit orizont de așteptare mereu față în față cu Timpul (o iluzie) și cu Viața (captivă între propriile gânduri): „Unde te îndrepți/Și pe cine vrei să găsești/Când lumea este prea mică/Pentru a putea cuprinde aceste/Două spirite?” Precum stă scris în 1 Corinteni (13-13), credința, nădejdea și dragostea sunt acele punți din viața fiecăruia pentru care speranța ar trebui păstrată pentru chestiuni ce țin de suflet. Perspectiva asupra dramei de a ne pierde credința, temere ce se profilează la amurgul vieții planetei care ne suportă pe toți, e furtuna care se petrece cu omul (în esența ființării sale), dincolo de împrejurări ce nu păreau a conduce la niște destine puse pe taraba întâmplării: „Fără Tine nu sunt nimic,/Doar la Tine este cheia/Către porțile unei lumi/Unde tristețea e o mantie/Aruncată în drum, pierdută/Și deloc căutată” (Între Alfa și Omega). Aflată, aici, într-o lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit, nu cantitatea de realitate o definește pe autoare, ci dispariția neanunțată în viața oamenilor, visul și visarea, raportul dintre imaginar și realitate, unul articulat pe stranii coincidențe și tot felul de sugestii: „Acolo unde/ Mi-a fost teamă/Să ajung/Unde Eminescu nu a cutezat/Să meargă,/Iar Labiș nu mângâie/Pasărea cu clonț de rubin,/Acolo te îndrepți/Cu sufletul trist/Ascuns cu cheile/Unui alt tărâm” (Șapte vise). Ultima secțiune a volumului „De neuitat”, în care percepția ei de a surprinde, în vers, lumea înconjurătoare cu micile senzații de fericire, iubire și trăiri adolescentine, arată o poetă „înzestrată cu imaginație, cu emoții, cu vise” (după Gina Zaharia în cuvântul prefațator), o poetă cu „contur tras pe romanța vremii”. Schimbând continuu conotația și sensul în funcție de vibrația privitorului din afară cu secvențe de poezie concretă și elemente ale poeziei de notație, poeta-elevă găsește în mod fericit calea de comunicare cu cititorul și o spune cu fermitate: „nu voi privi norii altor zile/ci îi voi ascunde sub aripile mele/până când vor înceta din plâns” (Nori pierduți).

    Acest al șaptelea volum oferă spre lectură cititorilor ei o poezie în care accentul cade pe ideea de împărtășire a unui izvor ideatic care explorează vina, frustările și destinul, lumea cu întrebările ei, singurătatea, spaimele, visele și năzuințele lumești etc. Cu alte cuvinte sunt trăiri asemănătoare unui ghem de energii implozive și „nimic nu mă va opri” (cum spune), spre a porni mai departe spre „pădurea viselor” și îi va asedia cărarea. E un prim semnal că flacăra va arde și nu se va stinge, atâta timp cât vor dăinui și „pădurile ei de gânduri”.

 

                                           Tudor Cicu

* cronica a apărut în revista LITERE/nr 300 Martie, 2025

poem fără adresă

 

poem rămas al nimănui

 

te-am întâlnit într-o seară sub tei

cum mi-apari uneori și în vis

ochii tăi pradă doar ochilor mei

„de unde ești frumoaso?” ți-am zis.

 

ai tresărit, venind de la sine

o întrebare cât mai șiret

„domnule, în vis, chiar oricine

mai aruncă o vorbă discret!”

 

o, de-ar fi stele pe cerul pustiu

le-aș cerși lor un pic de noroc,

dar tu, vezi doamne, acum e târziu

când să mai oprești timpul în loc?

 

câte vorbe... poate azi sub un tei

se mai spun într-o noapte de vis

și ce poem pentru buzele ei

într-o viață! atunci să fi scris.

Un „cuvânt înainte” rostit la manifestarea din Biserica Sf. Mina

 

Bunicul mi-a pregătit valiza pentru acest război nemilos numit „scrierea poveștilor de viață” *

 

      Pentru început să apelăm la memorie. Am întâlnit încă de pe vremea când citeam Victoria de la Oltina (scrisă de Paul Anghel în 1961), un personaj cu numele de Stoenciu Cicu ce se refugiase din Cadrilater în portul Oltina. Bunicul Stoenciu Gheorghe a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu. Cum de numai pe tata îl chema Cicu, în vreme ce toți copiii bunicului erau Stoenciu? Am fugit la bunicul să mă lămurească. Și enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar) din satul Dunăreni, fostul Mârleanu de la Dunăre. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai, căruţă și făcea negoţ cu gaz, sare, cherestea, etc. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea o armă în casă. Au venit „băieţii – cu zel de la celula de partid”, prin ’52, şi i-au băgat un pistol în haine, în vremea când doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată l-au trimis direct la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului era pe moarte, moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe fiul lui și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Drama familiei bunicului o voi scrie în volumul de povestiri aflat în lucru: Moș Enuță... și Marea! Copilăria mi-am petrecut-o în sat lângă bunici. Pe vremea aceea nici nu bănuiam la ce „război” grozav aveam să-mi fac și eu valiza. Dar plecam încrezător că biruitor din toate astea va ieși cuvântul scris. Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Uneori mă întreb și eu: mai are poezia/proza, azi, căutare printre cititori? E și întrebarea care îl macină pe cel-care-scrie. Fiindcă, să nu ne temem să rostim vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume ficțională propusă de scriitor ar fi soluția la cea prezentă, că acolo la masa de scris omul-care-scrie își pune întrebări și se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună. Ne întrebăm: oare scrisul cărților poate alunga suferința popoarelor rătăcite, masacrele și războaiele? Poate că nu. Insistența, însă, e ca picătura care sparge stânca.

        Panait Istrati mă învățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele cărți scrise. Am scris poezie, proză, critică literară și parodii. Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de pepene” în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet”). Îmi spuneam: ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Doar cuvântul care stârnește emoția mișcă cititorul, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce vor da sămânța unui „vrej de fasole” care l-a dus pe Jack până la ceruri. Mai târziu m-am dus spre proză. Modelul meu a fost Diogene, cel care îl întreba pe oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul i-ar fi spus lui Diogene, că omul pe care-l căuta nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl caută, va simți în ea acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. La masa de scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii, şi nici nu scrie în locul tău cineva, ești condamnat la singurătate. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” sună o zicală. În fiecare dintre scriitori e un mic Don Quijote ce a cutezat în lupta cu morile de vânt. Așadar scriitorul își pune întrebări, se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună. E important să ne punem întrebări, cât mai multe întrebări prin scrisul nostru. De foarte mulți ani țin un atelier literar pe blog. În urma postărilor mele s-au născut cele 27 de cărți ce au ieșit de sub „mantaua” acestui blog. Pe acest tărâm e și multă suferință și mulți vor căuta să-ți dea la picioare. Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera. Însă asemeni bătrânului neînvins de furia unei mări potrivnice, din nuvela lui Hemingway, scriitorul își învinge, de unul singur, moartea prin scris.

 P.S. La sfârșit, după cele arătate mai sus, am spus pilda doctorului care s-a trezit în fața ușii cu „fetița-înger”, implorându-l să îi acorde ajutor mamei ei bolnave la pat, aflată acolo în căsuța lor de la marginea orașului în care locuia și renumitul doctor. 

 * text rescris din memorie (la rugămintea cuiva) după acel „cuvânt înainte” rostit la manifestarea concursului de texte cu titlul ”O mamă, dulce mamă” pe 9 martie 2025 în Biserica Sf. Mina

 

Fata cu ochii de lună (comentariu la romanul Dianei Dobrița Bîlea)

 

Tehnica plăsmuirii pe tărâmul creației   *  

 

      Având exemple ilustre în lumea realismului magic (Gabriel Garcia Marquez, Mircea Eliade ș.a.) scriitoarea Diana Dobrița Bîlea e acel magician care știe să facă realitatea și fantasticul să fuzioneze, iar  inserturi de acest tip în narațiunea ei îşi trag seva, pe de-o parte, din mitologia satului românesc din zona mirifică a Dunării, pe de altă parte, din lumea miturilor universale în care tehnica plăsmuirii nu e decât tehnica de a controla întâmplarea. După acel roman psihologic pe care l-a dat în 2017 „Omul dintre două lumi” și romanul basmic din 2019 „Fântână în cer”, iată un nou roman psihologic cu trimiteri către orizonturi mitice: „Fata cu ochii de lună” (ed. Junimea, 2023), în care autoarea reușește să rezume aceste nuanțe prin două mituri caracteristice; mitul lui Pygmalion pe de o parte și acela al lui Wu-tao-tse pe de alta, în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. În cazul lui Pygmalion și Galateei, opera devenise om, iar în cazul pildei filozofului chinez, după ce pictorul din povestea aacestuia zugrăvise un peisaj pe un perete și intrase în pictură, dispărând odată cu ea, omul a devenit operă. În timpul lecturii acestui minuțios și documentat roman gândul mă ducea și către un cunoscut basm românesc despre mitul readucerii la viață din drumul sortit morții, din narațiunea romanului Două morți și-o înviere de Dan Elias, dar și la revelația artistului de geniu, că nu tot ceea ce se vede în natură se percepe doar cu ajutorul văzului. Într-un anumit sens, în cartea aceasta „Fata cu ochii de lună” a fost vorba despre ceva care nu există, dar ne putem imagina cu ușurință o lume situată între posibil și realitate prin care uneori poți călători și alteori, în sfîrșit, poți locui (în sensul de a trăi povestea). Te integrezi în poveste abia atunci când, ca și Oedip dinaintea Sfinxului, adulmeci taina din această poveste. Adică, spre împlinirea prevestirii plopului negru și scorburos, neînțeleasă atunci când o rostise nici măcar de „domnișoara Wind Rose”: „El o să te iubească abia după ce va muri și va învia”, frază ce are morala unei parabole biblice. Parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat viață.

     În acest roman accentul cade pe construcția personajului central și evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul autoarei, axat cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul ei epic) este remarcabil. Iar complexele personajelor centrale (pictorul Augustin Manu și fata sălbatică Roza Ventura), puse în lumină de psihanaliză și enunțate cândva de Freud, au pătruns în conștiința autoarei într-un discurs provocator pentru percepția cititorului, devenind elemente epice determinante ce vor justifica, în final, acțiunea personajelor. Această dominantă a scriiturii reliefează o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „mor ca să trăiesc, pentru că eu sunt opera mea” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții și nici un sacrificiu de sine nu te înalță, deasupra semenilor tăi, „ca biruința unui artist care își iubește lumea”. Construcția romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern psihologic şi romanul epic de acțiune. În fapt, în timbru pregnant autoreflexiv, autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o grijă aproape pedantă pentru o competiție browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Iar demonstrația pe care ne-o propune autoarea, creionând povestea unui destin nemilos cu soarta eroilor ei, ne arată că întotdeauna există suferință, după cum există și teorii ale unei vieți, dirijate de Cel-de-Sus, și dincolo de om. Și aici lucrează „fericit” și imaginația autoarei. Pictorul Augustin Manu trăiește o adevărată poveste de dragoste cu fata sălbatică ieșită în cale pe malurile Dunării. Dar un accident provocat de o avalanșă de zăpadă, la schi, îi va schimba total viața. Rămas fără membrele superioare și orb pentru totdeauna, pictorului nu-i rămâne decât să fie „un văzător cu sufletul”; și de aici vor începe întrebările care îl vor urmări și pe cititor, din spațiul analitic al percepției narațiunii, în spațiul unui spirit analogic întărit de imaginația autoarei. Se găsește Augustin Manu în situația „unuia care face umbră pământului degeaba?”, sau trauma de după accident devine sursa inspirației pentru creația sa, destinată a fi nemuritoare prin sculptura pe care o va da sub numele „Domnișoara Wind Rose”? Cele unsprezece luni petrecute printre șamanii din Peru îi vor oferi experiențe nebănuite în a-și echilibra revelația interioară, contribuind la desăvârșirea creației sale: sculptura în lemn a fetei sălbatice „domnișoara Wind Rose”. În discuțiile cu mentorul șaman Alejandro, în mintea pictorului capătă contur,acum, cam ceea ce îi lipsește ca sculptura de acasă să ajungă la perfecțiune. La despărțirea de șaman, vorbele acestuia îi vor desluși perspectiva că ceea ce vedem cu ochii minții, trecut mai întâi prin inimă, este mult mai cuprinzător decât ceea ce privim: „drumul tău nu e complet până când nu vei deveni vindecător tu însuți”. De aici, până la a-și dona inima, prin „sinuciderea asistată” și prelevarea de organe, unuia care să-i definitiveze opera, nu-i decât un pas. Dar în planul lui Dumnezeu nu intrase un artist, ci Felician, un băiat simplu. Totuși, opera este dusă de pictorul Petre până la capăt, iar revelația lui Felician asupra culorilor care vordesăvârși frumusețea sculpturii e determinantă. Finalul poveștii capătă o perspectivă nebănuită: sculptura e furată și ajunge sub numele de „Fata cu ochii de lună” la un japonez milionar, iar ecoul reintegrării operei în marile creații ale lumii va aduce uimiri aproape neverosimile. De aici încolo îi va rămâne și cititorului acea „cheie a lecturii” din care să afle deznodământul narațiunii care a lăsat o tensiune sufocantă la lectură, marcând din perspectivă psihanalitică finalitatea procesului de individuaţie, dar şi încadrarea romanului într-o tipologie psihologică. Iar cititorul, după lectura cărții, n-are decât să se întrebe: ce a fost real şi ce s-a întâmplat doar la nivelul visului, ori al imaginaţiei autoarei?  Va fi cititorul prins într-un labirint al elementelor reale şi fantastice la graniţa dintre a crede şi a nu crede? Noi credem că povestea Dianei Dobrița Bîlea va rămâne, și după lectură, să hrănească sufletul înfometat de taina care poate avea multe chipuri a poveștilor fără de care nu se poate trăi.

     Iar plonjarea confesivă de-a lungul poveștii, în tensiunea reflexiei la care e gândită nararea, îşi are drept coordonate carteziene, atât pe abcisă cât și pe ordonată: iubirea cu durerile ei, micile bucurii ale sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a gândurilor cu viaţa provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. O lectură atentă şi o analiză imanentistă a psihologiei eroului, păstrând prudenţa comparaţiilor cu personajul shakesperian lui „a fi sau a nu fi”, îi vor descoperi şi cititorului o lume construită pe plutiri sentimentale, indeterminări sufleteşti și multă documentare în pitorescul plin de înțelesuri al marelui „trup universal” care e viața. Fiindcă narațiunea de față sintetizează două perspective care, în mod obișnuit, sunt antagonice: perspectiva rațională asupra realității și aceea a acceptării supranaturalului ca normalitate. Un roman cu de toate. 

 

* cronica a apărut în revista ATENEU/ nr. 2 februarie 2025

Tudor Cicu

Cronica la cartea de poezie (azi Ramona Muller)

 

Cealaltă ființă în căutarea identității *

 

      Fire aventuroasă, dornică de a străbate lumea din perspectiva de a evada unei gândiri captive în care cineva parcă ne-ar dori întemnițați (asemeni „unor păsări triste” izbindu-se de gratiile coliviei), Ramona Müller, în dorința de a relaționa cu „sinele din alter ego” („cealaltă ființă”), e convinsă că poezia trebuie să fie atemporală, neconjucturală, expresie a unei lumi magice reale, nu înfrumuseţată, să aibă puterea să fie percepută estetic de toate categoriile de cititori cu sensibilităţi sau gusturi critice diferite. Poemele din cartea sa „Cealaltă ființă a mea” (apărută la ed. Tracus Arte, 2023), îi transmit cititorului câte ceva din mărturia personală a unei ființe care a învățat să țipe în lăuntrul ei, iluminând drumul oamenilor liberi și flămânzi de a se hrăni prin cuvânt. Poezia Ramonei Müller, adusă din această carte de poeme sub lupa cititorului, pune mai întâi de toate cuvântul unei judecăți impuse din nevoia de a reproduce o realitate construită pe o formă de înțelegere și acceptare a visului. Întrebarea pe care și-ar pune-o cititorul nostru e dacă și femeile pun la inimă astfel de turbulențe ale ființării noastre, ori ele (meditația unui „alter ego”) îi împrumută, fără luptă, existența sau clipa fericită de-a relaționa cu ființa? De aceea remarcam, pe parcursul lecturii, că doar cei care n-au ajuns, prin lectură, la o experiență intensă și decisivă trăiesc viața la o tensiune care compromite nivelul meditației, nu și la poeta de față care a găsit un subterfugiu în poezie, pentru a justifica starea în care cade pradă unui joc al gândurilor: „oamenii sunt ca oglinzile/lângă unii te simți deprimat/și urât/lângă alții te vezi deștept/sau prost/iar lângă străinii ceilalți/ești atât de transaparent/încât nu știi ce să crezi/foarte rar însă/când oglinda se sparge/și te așezi lângă cineva/care are în mână/un ciob din vechea ta reflexie/te simți întreg” (ochiul străin).

      Socrate spunea: „O viață neexplorată nu merită trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: cartea în care ți-ai pus gândurile este un produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că încercând să explici asta în pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au părut, la vremea lor, atât de complicat. „Întotdeauna visurile mi-au fost mai mari cu trei numere” – spune la un moment dat. Strigătul călăuzitor al poetei Ramona Müller se face simțit chiar din primul poem intitulat „fiecare este rege în lumea lui”. Redăm acest îndemn poetic: „ -și ție ți-e frică să scrii,/nu-i așa, hai recunoaște/că nu există poem de veci/pentru începători!”... (și ceva mai încolo) „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/în rest cerul nu pare decât/o imensă pată de cerneală”. Realitatea unde presupunem că imersiunea autoarei i-ar oferi un fel de acces direct, este ea non-iluzorie, sau autentică? Ori ceea ce ni se pare „o realitate”, care permite o flexibilitate destul de mare, atunci când numim unele lucruri ca reale, este chiar o lume non-simulată și deci autentică? Spun asta pentru că de la Plutarh care se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere,  am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini, adică tocmai ce găsim în poemul „existențial”: „mă ridic din tranșeele zăpezilor/săpate de îngeri/ca să mai pot schița/această lume urbană/atât de reală/ este penița/ce mi se ospătează/din ziduri albe încremenite”.

      Există în Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului. Poemul amplu „Mama Geea și Omul” ne pune sub priviri discursul tribun „pe vremea când lumea nu aparținea oamenilor”, pe care „bătrâna aborigenă Mukinga” i l-a povestit. Cruzimea imaginilor existenței este exprimată printr-o cruditate a limbajului, trimițând în absurd existența prin imagini zugrăvite la modul terifiant. Eroii epopeei, Anahi care „știa să dezlege/Umbra de Ispită/și se pricepea de minune/să lege leacul de rană”, precum și vânjosul Tadras (pe care pământul l-a obligat să picteze moartea pe pereții peșterilor), par a se ivi de pretutindeni (America, Africa, Australia, Alaska) de acolo de unde „în fața morții nici o poveste nu este la fel”. Avem redată, în versuri ca desprinse din Geneză, de poetă, acea viziune asupra vieții continentelor la începuturile formării lor. În acest poem până și „harpa cerului” pare acordată la povestea lor: „e timpul să rescriem/această poveste/îmi spune Mukinga/- nu te voi lăsa să te pierzi! îl aud șoptit pe Tadras/- rămâi cine ești! îi spune Anahi/- țipă, sunt alături de tine/până vei găsi ceea ce ai pierdut/voi țipa împreună cu tine!” Alternanța de tragic și exuberant, de lumini și de umbre, de alb și negru certifică solidaritatea poetei care descătușează privirilor noastre poemul vieții acelei lumi primordiale „cu toate femeile din mine/și din oglindă”. Aici, în acest poem, avem o exprimare simplă care trebuie să ajungă la cititor cu toate înțelesurile decriptate de noi. Citind astfel de gânduri ai putea crede că poezia ei, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni reci-glaciali. Numai că poeta ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile.

      Între simplitatea alcătuirii versului pe inovația obligatorie, imaginația va trebui să suplinească golurile memoriei în urma lecturii, căci acel poet/poetă, fără imaginație nu poate transmite cititorului că și el a fost inclus în povestea scrisă. Acum, însă, poeta pe care o lecturăm se află la acel prag când fiecare cuvânt are vibraţia unui mesaj menit a-i denunţa cu disperare exuberanţa ființei captată în poezie: „bunicul și tatăl meu/scriau/cu litere mari de tipar/la fel ca sufletele lor/răsădite primăvara/în loc de ferestre/litere mari/prin care intra Dumnezeu/fără cod de bare” (un poem de sine stătător). După cum se observă poezia ei se asociază în mințile noastre cu stări tulburi, confuze, despre o realitate încremenită, glacială, pe care abia o mai respirăm. Este, desigur, un alt fel de descompunere a realului: „de parcă m-aș fi născut încă/deschid fereastra pentru o lume/neinvitată/e ușor să plângi/când secunda te preface în lut” (stare de veghe).

      Spuneam cândva, amintind de un alt volum de poezie al autoarei, că dacă am face o incursiune în critica postmodernistă, care încadra o parte din poeții noii generații în categoria poeților nocturni, am spune că poeta Ramona Müller nu are ca țintă, neapărat, emoția, în prim plan, cât acea notație speculativ-intuitivă a unui biografism fragmentar, dar necesr în discursul ei poetic, atunci când „cealaltă ființă” își caută rostul în lume ca să pună femeia în centrul atenției (vezi: „fata îmbrăcată în negru” și „femeia cu pantofi roșii”).

      Constanta volumului, în speranța că fiecare dintre cititori îi poate descifra alte nuanțe, este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții, iar poemele sunt scrise în aceeași notă profundă de căutare continuă a identității, precum și a meditației filosofice care impune nenumăratele transmigrațiuni la existență.

 * cronica a apărut în revista BANCHETUL (nr. 109-110-111)/ian-febr-martie, 2025

                                                                    Tudor Cicu

 

Gânduri răzlețe

 

Cine iubește și lasă

    (gânduri răzlețe)

 

           Panait Istrati spunea undeva, că pentru a ajunge la inima unui cititor scriitorul va trebui ca atunci când se apucă de scris pe coala de hârtie să-și lase sufletul să picure. Și m-am întrebat, atunci, dacă va descifra cineva cândva drama de a fi nevoit să-ţi traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise? Vedeți, nu trebuie eludat faptul că marile opere ale omenirii au fost zămislite în împrejurări dramatice. Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eram adolescent și, pesemne, fetei căruia îi făcusem câteva vizite în casa părinților ei îi nutream oarecare „prietenie”. O chema Adriana, iar eu eram atras de tablourile aflate pe pereții din holul casei lor. Asta până când într-o zi m-am oprit mirat în dreptul unui colțișor de perete unde știam că fusese altădată un tablou, misteriosul tablou în dreptul căruia mă oprisem de câteva ori și chiar nu o întrebasem nimic despre semnificația lui. Trecusem, cred, de locul cu pricina și imediat m-am întors la locul respectiv, încercând să-mi amintesc ce lipsea de pe acel colț de perete. Iar când mi-am amintit, am și întrebat-o: „Autoportretul mamei tale a dispărut de pe pereți!...” „Ei, și?” „Voiam să-i mai analizez unele aspecte de culoare...” „L-am pus bine. De câte ori îl priveam, îmi aminteam discuția avută cu tine. Devenise o obsesie... dar tu ai venit pentru portretul mamei sau ai venit pentru mine?” – s-a arătat foarte mirată. Și am insistat, spunându-i că era portetul care-i semăna, că-i citisem în priviri ceva nedeslușit și țineam să-i aflu povestea. S-a supărat că țineam morțiș să aflu taina acelui portret și s-a pornit, misterios pentru mine, să plângă. Ca s-o liniștesc i-am spus povestea unei fete din satul meu, care s-a sinucis din dragoste. Pentru că m-a privit pe sub sprâncene, destul de mirată, i-am zis că mi-a venit așa, din senin, amintirea acelei fete, Silvia parcă o chema, că mi-ar fi sugerat a fi avut ceva din strălucirea ochilor femeii, ca și din acel portret de pe perete. Sau cel puțin așa mi-o aminteam eu pe fata din satul meu pe când eram încă un copil. „Și de ce s-a sinucis?” m-a întrebat. I-am spus tot ce știam de la sora mea cea mare, cum că a fost ceva tare încurcat în povstea aia. Că ar fi avut un iubit, activist de partid, venit odată cu colectivizarea în sat și că și-ar fi surpins iubitul, în cameră, cu mama sa. Când am terminat povestea acelei nefericite fete, a tresărit spunându-mi că și mama ei se sinucisese, bând o sticluță cu vitriol, după ce își surprinsese soțul (adică pe tatăl ei) cu o altă femeie în casă. Pe la șaisprezece ani însă Adriana s-a măritat cu cineva din șantier, unde lucra și fratele meu. Ne-am reîntâlnit mult mai târziu. Mi-a zis că nu mai suporta bețiile tatălui și atmosfera încordată de acasă. Nu s-a măritat din dragoste. Blestemul mamei, aruncat atunci tatălui ei, credea ea, i-a fost transmis și ei de n-a putut scăpa unui așa foc „aruncat” în casă și s-a măritat cu primul băiat căruia i-a cedat. Și nu e întâmplător că blestemele cântecului, al cărui titlu l-am folosit și noi mai sus, să nu fi lăsat urme și-n literatura universală. Spre sfîrșitul părții a IV-a a vol. 2 din romanul lui Tolstoi „Război și pace” am observat cum evenimentele se precipită ca urmare a unui astfel de foc iscat din dragoste. În urma răpirii eșuate a lui Anatol și destănuirii secretului acestuia unui amic care i-l spune și Natașei, frumoasa și flușturatica Natașa se otrăvește cu arsenic, dar scapă. Andrei se întoarce din străinătate, află de scrisoarea de refuz a cererii în căsătorie a Natașei și îi înapoiază scrisorile, odată cu portretul acesteia, prin prietenul său Pierre. „Trebuie să iertăm pe o femeie care a greșit, dar nu spuneam că și eu pot ierta. Eu nu pot…” – sunt vorbele lui Andrei. Pierre îi îndeplinește dorința iar la întrevederea cu Natașa, care îi cere să-l roage pe Andrei ca s-o ierte, Pierre are o „anume” întrebare care-l roade pe suflet: „Aș vrea să știu dacă l-ai iubit… dacă l-ai iubit pe stricatul acela”. Se referea la Anatol. „Nu-i spune stricat. Nu mai știu, nu știu nimic…” (e răspunsul ei - și începu să plângă). Iar Pierre încearcă s-o consoleze: „Oprește-te, oprește-te, ai toată viața în față”. Însă de ai vrea să făurești o poveste de dragoste aparte, cum e și cea dintre Sonia și Nicolai Rostov, un al doilea cuplu de tineri din „Război și pace” al lui Tolstoi, ar fi ca și cum a-i aduce chinurile infernului (din adolescența ta) la vremea când aveai să capeți o „vârstă de aur” (cum a numit-o E. Cioran, scriind despre Platon). Sonia era nepoata contelui Rostov. Verișoară cu Nicolai Rostov. Era o brunetă subțire, gene lungi, părul negru des; cu mișcările ei domoale, grațioase și puțin șirete, Sonia (scria Tolstoi) „făgăduia să ajungă curând o pisicuță de toată frumusețea”. Plânsul acesteia la aflarea veștii că Nicolenca (așa-i zicea ea) va pleca la război nu are cum să nu îți rămână în lăcașul memoriei: „voia să-și ridice capul, să răspundă (Natașei - n.n), dar nu izbutea și plânsul o îneca și mai tare”. Iar Nicolai se făcea fărâme după dragostea ei: „Se poate oare să mă chinuiești pe mine și pe tine din pricina unor închipuiri?”. Acum, cei care au citit și „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski nu au cum să nu fi tresărit auzindu-l pe Raskolnikov, spunându-i Soniei, că nu crezuse vreodată că Dumnezeu era o soluţie; doar Sonia întrezărise, în aceasta, singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar, şi a explica lumii, că nevoia de a te ruga e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul. Și, mai ales, se ferea să-l judece pe Raskolnikov pentru crima comisă, înțelegând că doar Dumnezeu are dreptul să judece o minte rătăcită pe calea arătată de El. Și... vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători! Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea celui care a crezut în cuvântul pus pe coala de hârtie. Nu arunc cuvinte mari! Dar uneori cuvintele au acea bucurie lăuntrică de a revitaliza, în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului. Da, cuvintele au o putere magică atunci când cel care le aşterne pe hârtie, ori le rosteşte publicului larg, ori le caută doar pentru el să le înţeleagă rostul. Și mă gândesc la vagabondul rătăcitor prin lume, Panait Istrati, cel căruia Romain Roland i-a luat cuțitul de la gât și l-a îndemnat să scrie. Când se aduce vorba despre Panait Istrati mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc, şi în somn, rândurile autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!” Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama, cât pierde literatura noastră când, astăzi, ne prefacem cum că acești doi brăileni nici măcar nu au existat. E trist. Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul, unul al cărui nume îi era necunoscut. Vorbea Saharei (adică unui deșert) fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-aș fi spus spus: „Te înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul, mereu spre altul, cei care au ceva de transmis cititorului vor trebui să le dea glas prin cele scrise din interiorul durerii. Doar acela e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi sugera Ion Lazu, cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor şi, abia în al doilea rând către precizia exprimării sale. Cu gândul acesta am plecat prin lume, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tot mai grea, ţărâna unui ogor pârjolit, au vrut-o ei celui-care-scrie; poetului însă, nu-i poţi strânge beregata, ca acelui piţigoi, captiv într-o colivie. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea. Când iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei. La masa de scris unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Dar pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Câteodată apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre orice. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Adevărul are multe pajişti. Vietăţile care îi pasc iarba sunt însă agitate peste măsură şi aşezate peste un muşuroi de furnici, încă paşnice. De sub acoperişul sub care suntem sortiţi a ne măsura destinul, în inci, yarzi, mile etc, aşteptăm, de prea multe ori, minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne! Că din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență preluându-i greutatea. Adică: „ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” – cum sună o zicală. Și pe drumul pe care, ca scriitor, ești de unul singur mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, ziua aia când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape bombardamentului (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Se descurcă, se descurcă, i-ar fi spus bunicul mamei, când își ștergea lacrimile în poalele fustei, eu urmând să îmi iau valiza și să plec în lumea largă, la studii. Pe vremea aceea nici nu bănuiam la ce „război” grozav îmi făcusem și eu valiza. Dar plecam încrezător că biruitor, din toate astea, va ieși cuvântul scris. Dar poate cuvântul scris e ca pepita de aur din bulgărele extras din stâncă și, „în străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt... rege al întinderii aceste.../ cu viţele arse în vânt” (Nichita Stănescu). La urma urmelor, de la o fereastră a Turnului ( ca și cea) din Babilon, privesc şi eu toată această manifestare a celor ce se întâmplă pe pământ! Că și cel-care-scrie e tot un muritor și el. Impresia unora e că mi-aş fi luat o prăjină peste măsură de lungă în mâini şi mă sugestionez cum că aş putea sări cu ea foarte... foarte sus. Ce bună ar fi acum o teleportare! Am ateriza direct în povestea lui Jack şi a vrejului de fasole cu gândul la vacile cele grase de pe lună; ori gonind prin stepa nebună „furat de lumina stelelor rătăcitoare” după stafia călăreţului fără cap. Se prea poate să găsim și pe acolo niscaiva povești care să ne stârnească interesul. Cum scrie în Biblie: „Iată că Domnul va pune mâna pe el, îi va năpusti puterea în mare, și el însuș va fi ars cu foc” Și mă gândesc că fiecare scriitor va arde, în scris, pentru dragostea lui. (Zaharia 9-4) Păi, nu?

 

 

      

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un car cu boi prin nămeți

 

Un car cu boi prin nămeți *                           

      Dacă și ferestrele, ușile, pereții caselor unde am copilărit n-ar fi avut buzele încleştate, pesemne, mi-ar fi pus ele întrebări, când m-am aflat, după mulți ani, dinaintea căsuței noastre din satul meu natal. Şi le-aş fi răspuns că istoria are, de la o vreme, sandale ruginite şi abandonate în straturi de argilă. Că oamenii care au trăit în acele locuri au sfredelit pământul, o vreme, apoi, şi cele câteva urme norocoase le-au abandonat. Că azi, doar trecătorii (ca mine) se mai întreabă ce istorii s-au petrecut pe vremea lor. Şi, dacă nu primesc răspuns, dau şi aceştia din umeri, şi pleacă mai departe. Pleacă în istoria lor. După treizeci de ani, când m-am întors în satul natal și m-am aflat în capătul uliței pe care am copilărit, cred că am avut senzația aceea ciudată pe care o avusese și K. (din Castelul lui Kafka), când se oprise pe podul de lemn care ducea de pe șosea spre sat și rămăsese o bucată de vreme „cu ochii ridicați spre spațiul în aparență gol”. Dar când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea unchiul Nicolae, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte; și eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”. De câte ori eram trist și fugeam de acasă, la unchiul, tristețea fugea și ea în cele patru zări. Parcă-l auzeam: „Ce-i nepoate? Ce ți s-au mai înecat?... Ei, lasă, ducă-se!” Și găsea el ceva să ne țină cu gurile căscate în jurul lui, de uitam de toate. Cum termina ce avusese de povestit, unchiul știa să tragă cortina în mijlocul râsetelor și al mormăielilor nemulțumite. Iar ochii lui păreau a zâmbi unei taine numai de el știută. Când povestea ceva, noi, copii, nu vedeam decât umbre chicotind în jurul nostru și ni se păreau reale. Astfel, unchiul Nicolae ne povestea odată că, pe când era mai tânăr, împreună cu moşu’-său Neagu, pornise într-o iarnă, cu carul cu boi, la iarmaroc la oraş. Şi-au terminat ei treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi aldămaşul pentru o vânzare de grâu şi porumb cu străinii aceia şi, după aceea, s-au întors către casă. Au mers ei ce au mers, drumul lung, boii mergeau încet, hăis şi cea, hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului, moşu’-său zice:

– „Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi (începuse să şi ningă), vezi bine de ţine drumul drept, că eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu dulmanul şi o să aţipesc o ţâră pe fundul carului. Când n-o să mai poţi tu, mă trezeşti şi trec eu la boi.”

      …Zis şi făcut, continua unchiul Nicolae istorisirea. Numai că zăpada continua să crească şi să astupe drumul, iar ninsoarea fulgilor de nea albise totul în jur până la orbire.

     Nu ştiu câte ceasuri să fi trecut, numai ce se pomeneşte unchiul Nicolae cu moşu’-său, că-l zgâlţâia cât putea de tare:

– „Mă nepoate, ce dracu făcuşi, mă? îl certa moşu’-său. Scoală, scoală mă, odată! Tu nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s mă, boii?”

– „Ce boi, care boi, ce tot îndrugi acolo, de boi, tataie?” bâiguia Nicolae, încercând să se dezmeticească din somnul ce se vedea cât de colo, îl cam luase şi pe el, pe negândite.

– „Boii, mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt?” îi striga în ureche moşu’, zgâlţâindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă în care căzuse.

– „Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt!” - făcu acesta ochii mari, când se trezi luat la rost.

– „Păi asta văd şi eu, zice moşu’-său. Au fost până să aţipesc eu, şi, acum gata, nu mai sunt. Bravo nouă, mă, nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi că am rămas acuma fără boi la car? Pe cine să găseşti acuma, în pustia asta, să ne tragă nouă carul? Şi unde Doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să fiu, cu cine m-o fi pus… Să plec cu nepotu’ la drum, taman de Bobotează!”, se frămînta el, din coşul căruţei.

     …Asta vedea şi unchiu’ Nicolae. Că, de acum înainte, nu se mai putea pune mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar să se scarpine după ureche a pagubă, ca mucalitul Dănilă, cel din povestea spusă de mă-sa mare. Asta le mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu pustia de ninsoare, hăt, cât ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap, de ciudă, se dădu moşu’ jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era ceva de cercetat; când, deodată, se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul jugului de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească, acolo, în mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul drumului. Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada, ce nu contenea să se aştearnă, îi acoperise cu totul.

      Când și-a sfârșit istorisirea, noi, nepoții unchiului, câți ne găseam strânși roată pe prispa casei, ne-am ridicat ochii spre cer, acolo pe unde, credeam noi, încă mai rătăcea carul acela tras de boi, ori poate îi ceream Domnului să ni-l arate. Văzându-şi de lucrarea lui, undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul nu prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care, poate şi acum rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva s-a aşternut, peste toate acestea, uitarea. Mătușa Talina, soția unchiului Nicolae, care pesemne trăsese și ea cu urechea, din fața sârmei pe care tocmai întindea rufele, se vede treaba că nu părea a fi, cu toate cele spuse, de acord și flutură  o pânză în vânt, menită a ne atrage atenția:

          – Ce-ți mai place, când îți stau nepoții ca șoarecii cu ochii sticliți și urechile ciulite, bre! Păi, nu să te tragă de urechi, bietul taica, s-ar fi cuvenit. Dacă ți-ar fi rupt bățul în nădragi, poate n-ai fi povestit pătărania cu atâta haz.

    Noi am înțeles că prin asta voia mătușa să îmbune pe Dumnezeu și să facă pace între cei doi, ori să-l împace pe unchiul cu sufletul celui dispărut, știind ea că nu tocmai o sfadă oarecare avusese loc între cei doi, bunic și nepot. Pesemne, multă vreme după acea întâmplare, cele două părți s-au chinuit mult ca să-și dea mâinile, spunând pe ici-colo, că nu pot ști cine-i mai „breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, cei ai familiilor i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazii în jug?

* repovestită după o mai veche scriere din tinerețe. (apărută recent în revista „Caietele de la Țintești”)