222. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. IV )

           Palatul

             (un fel de poveste)

4.

- Nu-i nimic în încăperea alăturată! anunţă vestea cel care se ridicase primul să vadă minunea. Daţi-l afară pe agitator, afară cu el...

- Afară... afară! agitau spiritele liota de aurolaci.

Ce a urmat? Apoi, domniile voastre prea mă zăpăciţi la cap. Vreţi chiar a le afla pe toate. Nu mă luaţi repede-repede, că pe urmă iese un talmeş-balmeş de nu mai pricepe nimeni o boabă. Să vă spun mai întâi cam ce a păţit Sfântul Petru, dat afară şi din chichineaţa acelor aurolaci sau boschetari şi vai de mama lor? Păi de ce să vă spun? Bunicul, când îmi spunea povestea, mai amesteca el ba o rudă sau străbunic de-al său pentru a da cât mai mult farmec poveştii, da’, dacă aş face şi eu ca bunicul, apoi n-o mai scoatem la capăt. Reţin doar cum spunea bunicul că da Sfîntul Petru târcoale acelei hrube, pe dinafară, după ce i se trântiră taote zăvoarele uşilor în nas, şi cum ochi el o ferestruică, de se uită înăuntru, că prea nu era în regulă cu larma şi chiotele de bucurie a celor dinăuntru, ca şi când ăia l-ar fi apucat pe dracul de un crac. Uite, astfel, se convinsese Sfântul Petru, cu ochii lui, zicea bunicul, că Dumnezeu se ţinuse de cuvânt, dar de teamă să nu li se ia înapoi darurile, dracii de copii îl minţiseră şi-l aruncară în stradă ca pe-un impostor oarecare.Acum, mă veţi întreba cam ce văzuse Sfântul pe ferestruică, nu-i aşa? Ei bine, am să vă spun ce-mi zisese şi bunicul. Cică, liota de puradei îl trăsese pe sfoară. Cămara aceea chiar era plină de tot felul de bunătăţi, iar dracii ăia mânjiţi de toate gunoaiele, ţopăiau şi chiuiau cu câte un jambon ori halcă friptă, ori sticlă de răchie,  prin încăpere. Aveau acolo mâncare pentru o lună întreagă. Zadarnic pumnii Sfântului Petru, bufneau în pereţi să i se dea drumul înăuntru. Iar când Dumnezeu mai deschidea fereastra acolo sus în ceruri, îi auzea Sfîntului, doar tânguitul lui prelung ca un cântec:

                                  „În ce ţară am rătăcit oare,

                                   Fără lună, fără soare – Doamne!

                                   Că rău am fost înşelat. Doamne!

                                   Păcălit, minţit, furat – Doamne!

                                   În ce ţară am rătăcit. Doamne!

                                   Şi furat, şi păcălit. Doamne!

                                   Nici tu iapă, nici desage,  

                                   Sufletu-mi a boală trage – Doamne!

                                   Şi vin vremuri ticăloase. Doamne!

                                   De-o s-ajung traistă de oase – Doamne!

                                   Nici iapă, nici haine groase. Doamne!

                                   De-o s-ajung în traistă, oase – Doamne!”

Şi, cât era el de Dumnezeu, nu putea să facă mai nimic. Doar ofta. Acuma, ce a urmat, chiar nu mai ştiu. Dar, de câte ori povestea bunicul, îl mâncam din ochi, ca pe Sfântul la care mă închinam înainte de culcare. De aceea nu trebuie să vă miraţi, că orice sătean de pe la noi, cum îl vedea, îl întâmpina pe bunic cu temenele.Cât mă priveşte, doar, când îmi aminteam de poveste, dam fuga la el, la cerdac, şi-l întrebam:

- Şi, le-a redat Sfântul luna şi soarele înapoi, bunicule?

Ori, poate unde bunicul era supărat, că iar i se înfundase pipa şi nu mai scotea fumul ăla gros numai inele-inele, moşmondea ce moşmondea, şi iaca ce îl auzeam, cum ofta:

- Ei, nepoate! Prea vrei să le ştii tu pe toate. Mai ai timp, dar să mai creşti, să mai creşti... Şi, mă mângâia pe după cap, cu ochii în zare la ale boalelor de ciori care îi ţinteau de sus, bostanul. Că erau ciorile, pe la noi, ca aeroplanele. Şi, cum punea ochii în jos şi era trist, tare îl asemănam cu Mântuitorul nostru de pe cruce. Şi, aşteptam să mai cresc.

                                                                     (sfârşit)