marți, 25 septembrie 2012

228. Din caierul vremii (Când am fugit de acasă)



                                                                                                                                                                                   Cind am fugit de acasa

Mereu şi mereu am scris şi voi scrie câte ceva despre acest subiect al vremurilor când am fugit de acasă. O mică spovedanie acolo. Astfel de spovedanii făcute nouă înşine, sunt ca luminiţele acelea care îi „ghidează” pe pescarii din larg, către ţărm. Cred că aveam cam 10 - 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă” de Nicuţă Tănase. Titlul cărţii m-a urmărit mereu de-a lungul vieţii, deşi, nu mai reţin, mai nimic, din cele scrise de autor. Un copil care s-a născut la sat nu are cum să nu se regăsească în cele scrise de Nicuţă Tănase. Spun asta, pentru că şi eu sunt născut la ţară, şi nu ai cum ocoli acest adevăr. Câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu, mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi „fuga” de acasă. Era protestul meu de a-i face pe ai mei să sufere, căutându-mă şi negăsindu-mă. Am scris (o pagină) despre asta, în romanul “Iarba de mare”, punând pe seama eroului meu un astfel de episod. Punem pe seama „copilăriei” toate năzbâtiile din viaţa noastră. La acei ani, asemănam viaţa cu o fântână a cărei ciutură, are o doagă spartă prin care tot curge apa, astfel că, numai grăbindu-te să o tragi repede-repede în afară, îţi poate potoli setea. Te-ai oprit în loc, să te mai odihneşti, să te mai răzgândeşti, apa se scurge din ea şi vei pieri de sete. Satul în care m-am născut era la cca. 6 km de prima aşezare rurală. Îmi amintesc şi vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii lui Nicuţă Tănase, care „scapă voit”(?) de sub condeiul naratorului, pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce purtăm şi în inimi din vremea de ieri a copilăriei, seamănă cu tânguielile hoţilor din povestea Şeherezadei, după ce Aladin le-a descoperit intrarea în peşteră şi le-a răpit comoara. De o astfel de durere am avut parte şi eu. Mă durea sufletul să ştiu, copil fiind, că, în sat, bunicului meu i se spunea Gheorghe Golan. Porecla asta i-o dăduseră turcii din sat. Şi asta, pentru că, bunicului îi plăcu mult, la viaţa lui, călătoriile şi negoţul cu diverse bunuri, cu căruţa şi caii săi renumiţi, în toată Dobrogea. Unei astfel de îndeletniciri, mai mult la voia întâmplării şi hazardului (uneori câştiga, alteori pierdea), turcii îi spuneau mai în bătaie de joc, mai la oftică: golăneală. Am suferit mult pentru asta, dar l-am iubit mult pe bunicul. Lui i-am moştenit (pesemne) darul său neîntrecut de a povesti. Şi, povestea bunicul, cât e-n lună şi-n stele, despre ce i se întâmplase în drumurile sale. Pesemne că, multe din ele, erau inventate, ori auzite de la alţii, dar el şi le atribuia sie. Prin el, se înfiripa, cred, şi destinul meu. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit destule (Moromeţii, etc. dar şi amintirile scriitorului buzoian A. Anghel), unde părinţii, se făceau luntre şi punte pentru a-şi trimite copii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata, când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase) l-am auzit răspicat, explicându-i mamei, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. „Voi vorbi cu preşedintele Sadi (al CAP-ului), se va găsi ceva de făcut şi pentru el”. Aşadar, „destinul” nu voia şi pentru mine o întâlnire cu marea pe care o visasem, în toată copilăria şi, faţă de care, fusesem atât de aproape cândva (am povestit asta în schiţa, intitulată „Dincolo se afla marea”). Sau, poate destinul urmărea doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. În acea zi, fuseserăm surprinşi de către meragiul satului, în lanul cu grâu încă verde, pe lângă cimitirul satului, împreună cu colegii cu care terminasem opt clase şi ne pregăteam pentru admiterea în liceu. Într-un anumit fel, eu eram cel care îi zăpăcisem atât de tare la cap pe băieţi, că, o făceam pe instructorul şi, cu glas tare, explicam subiectele la literatură ori problemele şi exerciţiile după culegerea lui Gheba. Feticu Gheorghe, Ion Rotea, Membet Nabi şi Zevri Şabedin mă ascultau fascinaţi, când meragiul Şucuri, călare pe calul său primit de la C.A.P., ne-a luat la bătaie cu biciul, de ne-a alungat din lanul cu grâu. Seara aceea, pe la casele noastre s-a lăsat cu „papară” din partea taţilor noştri sancţionaţi de preşedintele C.A.P-ului cu câteva norme tăiate. Acest fapt a însemnat şi amănuntul care m-a decis să fug de acasă. Plănuisem totul împreună cu Nabi (băiat de tătar), care avea mătuşa la Constanţa şi voia să dea la Liceul Industrial Energetic, dar nu era destul de pregătit. I-am promis că îl voi pregăti eu, şi de aici înainte. Şi, astfel, am reuşit să plecăm împreună, să dăm la acel liceu. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu şi, chiar al 11-lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merită a fi scris. Mătuşa prietenului meu din sat, a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Am fugit de acolo cu geamanatnul făcut, pe o fereastră, într-o clipă când nimeni nu mă supraveghea. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (după ce mă „dăduse” la miliţie, ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi, îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu, paştele şi grijania...” etc., că numai fuga, m-a salvat. Două zile am stat într-un nuc al unchiului Nicolae şi tuşei Caterina, cocoţat, plâns şi nemâncat, după care, am fugit în satul vecin Orzaru, distanţă de 6 km, la mătuşa Paulina, o soră de-a tatei, spunându-i că am venit „doar aşa”, în vizită. Esenin scria într-un poem, două versuri care m-au urmărit, ori de câte ori gândurile mă cotropeau în amintirile despre satul natal, amintiri pe care, tot încercam, să le aştern pe hârtie. Sunau cam aşa: „Zburlită, ziua ce s-a dus/Îşi trage pletele spre casă,/Şi, dezolat, acest apus/Mă copleşeşte şi m-apasă”. Ei bine! Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna, din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Niciodată, până acum, n-am putut scrie aşa ceva. Când am povestit asta, la o întrunire literară la Hârşova (cu Arthur Porumboiu, Ion Roşioru, Ovidiu Dunăreanu, Marin Ifrim, Emilia Dabu etc.. de faţă), ceva venit din interior m-a strâns de gât şi n-am mai putut continua. Multora (din cei de faţă) li s-a părut o poveste neverosimilă. Bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am ţinut să vă spun, aici, povestea copilului care a izbucnit în plâns, stând ascuns într-un nuc, pentru fapta de a fugi de acasă să dea la un liceu, care, mai târziu i-a schimbat viaţa. Cînd ajunsesem inginer, mult mai târziu, tata se mândrea la vecini, cu acest fiu neascultător. Nu ştiu de ce nu m-am simţit mândru cu  lauda ce mi se aducea celor din sat. Poate, unde, gestul lui, era venit prea târziu şi nu mai avea puterea să vindece o rană atât de dureroasă. Dar, de iertat, l-am iertat demult. De unde să ştie un ţăran cu două clase, cât avea tata, că, pe atunci, fără carte, şi acel vis avut pe vremea liceului; să bat la „poarta” revistei TOMIS, unde mai apoi, mi s-a făcut şi debutul literar cu o poveste despre bunicul, nu mai eram acum, cel care să ducă traista cu basme a bunicului, prin lume!

Un comentariu:

  1. Nicolae Ciobanu de la Piatra Neamţ, îmi trimite acest e-mail, vestind în stihuire aleasă că, nu s-a stins încă la români credinţa aleasă şi curată, în ceea ce părinţii noştri, spuneau că avem ferecată de la Dumnezeu, această glăsuire: Verificaţi şi domniile voastre dacă nu-i aşa!


    Toţi "fugim" de-acasă, ori ne-alungă soarta
    traiului de-a oarba ori îndestulat...
    Şi rămîn, în urmă, rudele, vecinii mai legaţi cu vatra...
    Sau, mai resemnat,
    Sufletul acela care-n toţi visase,
    apoi s-a uscat...

    Nu-i cuvînt pe lume să descrie starea dusului de-acasă şi de neîntors.
    Totul doare-n sine-i, fiindcă şi străinii pumnalul - din rană mai adîncă!- au scos.

    Şi nu vine moartea cînd o strigi mai tare... Ci şi ea, parşiva, te ia pe din dos,
    cînd nu te striveşte precum traşi pe roată, jupuiţi la os...

    Asta este crucea duşilor în lume, departe de cele ce i-au zămislit:
    să robească, plîngă şi nimic anume să nu le tihnească a trai liniştit.

    P.S. Eu cred în blândele litere
    Dulce Românie şi mai dulce citere!

    RăspundețiȘtergere