miercuri, 13 noiembrie 2013

435. Ultimele trei zile de concediu prin Moldova (1)




  1. Drum lung până la Roman
         Motto:
           „O, valuri mari de spume!
            Purtaţi-mă prin lume
            Ca frunza fără nume
            Ce o plutiţi uşor...
               (Vasile Alecsandri: Pe mare - din vol. Lăcrămioare)

   Să nu-ţi imaginezi, cumva, cititorule – că amintirile la care se refereau bunicii noştri, atunci când îşi povesteau întâmplările (câte le mai ţineau minte) petrecute pe cărările vieţii, puteau fi, în întregime sau în parte, pură închipuire. De aceea am învăţat să fiu mai atent decât alţii şi să-mi aştern gândurile, într-o ordine a lor. Mai întâi, va trebui să constat, că sufletul femeiesc e la fel de misterios pentru mine ca problema vieţii pe inelul lui Saturn. De aceea am ales să-i propun soţiei, ca ultimele noastre zile din concediul pe acest an să le facem prin Moldova, mai exact, la Roman, la sora ei. Nu ştiu cât a fost de încântată de acest demers al meu, dar a încuviinţat. Mai ales, că în sinea mea, gândeam că poate vom trage o fugă şi-n vestitul târg al Neamţului (mai exact, la Piatra Neamţ), unde aveam să mă văd, pentru prima oară, cu un bun prieten cunoscut de pe blog, cu bădia Culai şi să fac cunoştinţă, acolo, cu atmosfera unei inedite seri literare, la biblioteca G.T.Kirileanu, avându-l ca mentor pe poetul Adrian Alui Gheorghe. Aşadar, într-o zi călduroasă de toamnă (9 Noiembrie, de sf. Nectarie din Eghina) am plecat cu maşina, la drum. Am pus, pentru prima oară, de probă GPS-ul, dar, tocmai la intrarea pe „autostrada” Bacău-Roman, ne-a somat insistent să întoarcem înapoi, să o luăm la dreapta, pe drumul spre Vaslui. În depărtare, zăream turnul de telecomunicaţii ce-mi părea cunoscut (mai trecusem, pe lângă el, în urmă cu trei-patru ani), dar cum GPS-ul mă tot soma: „întoarceţi şi luaţi-o pe prima ieşire, la stânga”, ne-am conformat. Ne indica drumul spre Vaslui. După ce ne-am rătăcit, pe un drumeag, spre satul Traian, mi-am zis: „Prietene... Frate... GPS-ule! Să ştii că îmi eşti tare drag, dar lasă-ne şi pe noi să ne descurcăm, şi singuri, după voia şi capetele noastre”. Aşa că am întors (şi bine am făcut), de am luat-o pe drumul cel bun. Între timp, soţia o sunase pe sora din Roman, iar aceasta, îi confirmase că GPS-ul ne indicase un drum greşit. Astăzi, oameni de tot felul fac ocolul pământului pe mici vase cu pânze, pe fel şi fel de maşini ori mijloace de transport, neînsoţiţi de nimeni ca să-i ajute în a-şi atinge ţinta. Am scos din funcţiune GPS-ul, că prea amestecase brânza cu prunele şi numai aşa am ajuns la sora soţiei, din oraşul Roman. Nu vă închipuiţi că în aceste rânduri n-am strecurat „tendele şi velele” ironice al avântului meu literar, însă, ştiu că astea fac farmecul cititului, când nu reuşeşti să redai zarva unor discuţii iscate pe parcursul călătoriei. Ziua s-a scurs ca toate celelalte de dinainte, fără a fi tulburată de cel mai mic incident. Am aflat, acolo la Roman, că tocmai aterizase cu avionul, venind direct din Anglia, pe aeroportul de la Bacău, soţia şi fiul de 4-5 luni a băiatului familiei Diaconu. Cezar, fiul familiei Diaconu, plecat de acasă, la lucru în Anglia, era un pic mai mare ca Prâslea de acasă, Alex. Odorul familiei Diaconu, Cezar şi Mădălina, cel mic, îmi era cunoscut de pe facebook, sub numele de botez, Adamel, dar eu, suprasolicitasem undeva, sub nişte poze postate pe facebook, la comentarii, numindu-l „micuţul Churchill”. L-am recuperat a doua zi de la părinţiii fetei şi l-am adus cu maşina la apartamentul socrilor (soacra mare, fiind sora soţiei). Să fi fost şi în vis, prezenţa noastră, a unor făpturi nicicând văzute în lumea reală nu-l mira pe micuţul Adamel (zis Churchill)! Ne studia pe rând şi ne zâmbea ca unul superior nouă, tuturor: „Atenţie, cum vă purtaţi cu mine (părea a ne spune), şi nu uitaţi că eu vin tocmai din Anglia”. După ce i-am dus, cu maşina, la bunicii fetei (după cum ne indicase), într-unul din cartierele romaşcane, ne-am deplasat la finul meu din Roman, Marius, aflat în persoana celui mai mare băiat al sorei soţiei. Ne-a întâmpinat, la poarta casei, Dana (fina) împreună cu cei doi copii: Andreea şi Ştefănuţă. Finul Marius era plecat în Italia cu un transport de utilaje pentru o firmă privată. În anticamera, unde finul Marius îşi ţine cu elevii săi, lecţiile de psihologie, în timp ce din grădina de lângă casă răzbăteau triluri de păsărele, am stat cam un ceas de vorbă, urmând a pleca, imediat după aceea, împreună cu cumnaţii mei, Lică şi Olguţa, la Mirceşti. La Mirceşti, acolo unde se află casa memorială Vasile Alecsandri, care, deşi născut la Bacău, revenea în Mirceşti după 42 de ani, restabilindu-se în casa părintească aflată în Lunca din Mirceşti. Aveam să văd cu ochii mei, pentru prima oară, casa poetului de la Mirceşti.
                                                   (va urma)

  

10 comentarii:

  1. În vara ce trecu am văzut şi eu pentru prima oară casa de la Mirceşti. Ce-am observat din prima e că ea este modestă pentru un boier care avea pe Lunca Siretului 1000 de hectare; dacă o comparăm cu vilele de neam prost ale politicienilor şi afaceriştilor de astăzi...

    RăspundețiȘtergere
  2. DAD: Tocmai astăzi voi posta şi impresiile mele, care nu-s prea diferite, constat de ale dvs. Am prins o vreme bună. Ştiţi cum e... Dispoziţia vine şi de la vreme!

    RăspundețiȘtergere
  3. 1.Pe dusu-mi blog, apoi în Plumb (parcă) mi-a apărut un darnic şi-aproape pătimaş articol despre Mirceşti şi mai ales Spiritul Tutelar care-a domnit acolo prin vreo patru, poate mai multe generaţii de Alecsandri-eşti.
    Mai "documentat" la faţa locului, încă de copil, eu ştiu mai multe, cît documentele Nu spun, iar în Legendă n-a ajuns crunta realitate. Aici, îmi permit să rezum; chiar dacă Profesorul-prietin, Universitarul Ioan Dănilă, trage spuza peste Bacău, iar eu îmi permit a trage plapoma pe Mirceştii de Altădată!
    Şi nu că doar bazat pe Opera Bardului, ci şi pe memoriile amicilor junimişti, spun: alde Alecsandri au stăpînit Mirceştii de jur-împrejur, nu doar pînă-n Siret - iar actul clar de donaţie către Academie a moşiei spune clar cît, pînă unde.
    Conacul părintesc era amplasat în vale de tot, "La Şipote"-le pe care le-am apucat şi eu, bălăcindu-mă şi răcorindu-mă Acolo-n două serii de tabără, din aceeaşi vară a lui'57, de mai ţin minte... Cînd Sindicatul CFR gestiona administrativ acea colonie de vară pentru copiii salariaţilor, cu sediul într-o şcoală haretiană. [Cu internat şi clasele de rigoare, casa directorului, locuinţele personalului didactic şi administrativ; complex ridicat lîngă gară după tot tipicul occidental, pe vreo 2-3 ha donate de Alecsandri-ni. Că, şi Gara s-a tras acolo, mai ales ca să aibă domnii cum călători între reşedinţele lor de vară, de iarnă; dar, să profite de ea şi copii care veneau la şcoală de la mari depărtări pe drum desfundat şi hîrtoape...]
    Un conac protejat la Apus de o imensă livadă cu pomi seculari, dar şi de poala generosului, lutosului Platou Moldav ce separă văile Moldovei de a Siretului la o altitudine de vreo 40-50-60 de metri, la al cărui terminal pinten s-a ctitorit Romanul voivodalo-episcopal.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. 2. Deci, conacul strămoşesc era aproape "scobit" în coapsa dealului, cu, din lutul de-acolo şi din imensul Beci-Cramă megieş, făcîndu-se cărămizile arse pe loc, de către ţiganii-robi ai moşiei... Ale căror sălaşe, vizibile din cerdacul conacului, erau la vreo 2-3 km în vale, pe pîrîul Şipotelor, plin de răchiţi, salcîmi, sălcii tei, cireşi sălbatici şi arboret necesar lemnului de trebuinţă la tot felul de meserii: dogărit, lingurărit, coşerit (coşere!), coşărit (coşărci, coşărcuţe, panere, cufere). Apropierea de Conac permitea robilor domestici să se deplaseze uşor, mai ales că altceva decît un gard mai arătos, dar tot de nuiele, îi separa de curtea-curte, cu trecători "la picior", pe unde vitele mari nu puteau trece, dar omul şi cîinii da.
      Din Conac, în deceniile de ai lui Dej şi Sadoveanu păstorite, nimic nu se smintise, nici măcar sălaşele!... În paralel cu Muzeul (din inima satului!) Alecsandri, se păstra şi Acolo Copilăria şi juneţea poetului, cu preţiozitate marcate: Cerdacul din care tatăl-Al. i-a dezrobit pe ţigani... Şi, mai'nainte, Liszt (în drumul său cotit către Moscova) s-a lăsat cucerit de Lăutarul Barbu.
      Ei, bine, în acest decor de istorie dreaptă şi de binemeritată legendă coboram noi, ca o mică trupă a la makarenco (pionieri încolonaţi, cu tobe, trompete, steaguri) de la Internat la Conac, ba şi pînă-n Luncă, unde instructori-odată ne puneau la jocuri şi concursuri fizice, de dibăcie, de inteligenţă, dee nu ne mai încăpeam în piele de buni ce eram - fiecare-n cu ale sale!... Iar, în Conac, aveam dreptul să intrăm, dar ca într-o Biserică, să nu smintim Nimic de Acolo... Iar "ultima" cameră-n care Poetul, Dramaturgul se retrăgea pentru scris, Acolo era... Nu în Casa ce şi-a ridicat-o mult mai tîrziu.

      Ștergere
    2. Plec să ridic un pachet livresc de la Doamna Magda Ursache, apoi revin cu a mea "rezumare"...
      Culai

      Ștergere
    3. 3. Alecsandrienizînd pe mai departe...
      De fapt, pe vremuri de mine nemai-apucate, între Conacul părintesc şi Casa (nici măcar... vila) Bardului, nu se afla decît Livada... Cine, cînd nefîrtatul i-a împropietărit pe unii săteni prin livadă, pe subt şi pe după casă - asta numai registrele primăriei o ştiu, de se mai păstreză!
      Eu am prins/apucat satul aproape aşa cum este, cu Muzeul în Inima satului şi cu Conacul "în Vale" - adică, în Valea Siretului, dar la vreo 4 km de Lunca pastelizată de poet.
      Au trecut anii... Şi-n drumurile mele cu RATA spre şi dinspre Iaşi, abia aşteptam să zăresc în coasta abrupt-a Mirceştilor, Conacul, sălaşele, apoi să traversez micul codru-luncă din care balaurul de Siret abia se zărea ca o anacondă în mlaştini. Ori, la drum de întoarcere, în succesiune inversă totul...
      Prin 1967-68, rănit în aripă de o mare iubire, m-a apucat un dor nebun de Mirceştii-copili şi am luat drumul gării din Roman, de unde trenul cursă de persoane Bacău-Paşcani m-a dus vreo 25-30 de km pînă-n gara Mirceşti. Gărişoară cohetă, ca o casă pe mîna unei gospodine odată încăpută... Uitasem a spune că gările ştrusbergilor, dacă tot traversau moşiile boiereşti, erau dotate cu Depozite, silozuri, antrepozite şi chiar staule unde mărfurile adunate din zonă de către achizitori (nu numai din saivanele şi silozurile boierilor) se adunau în aşteptarea formării garniturilor de vagoane-marfare. Era Viaţă pe atunci, prin acele Gări, nu moartea-vie de-acum.

      Ștergere
    4. 4. Deşi Vara, Şcoala era închisă, nici urmă de viaţă de tabără, cum era cu vreo 10 ani înainte. Drumul principal, de cum ieşi din gară, o ţine spre nord tot pe lîngă linii, pînă la capătul satului. Abia acolo cotea brusc la dreapta şi te tot cobora - hotar între vatra satului şi "vatra" CAPului format pe structura anexelor gospodăreşti agro-zoo-tehnice alecsandriniene.
      La cotitura-mediu-dreata-n sat, unde-i Muzeul, mă ajung din urmă un flăcău şi două fete pe care-i observasem din tren, dar nu şi că au coborît cu mine. S-au bucurat că "ştiu" locurile şi ne-am fost tovarăşi de drum şi la Muzeu (eu mai expert decît ghidu-şa), şi la Conac (deja sărăcit, parcă ameninţat de ceva, de strigoi, fără a mai fi anexă a Muzeului... Beciul tot ca de subterană Cetate, Livada mai scheletică... Dar cu sălaşele-n floare. Ale căror cîini şi puradei ne-au însoţit cu tămbălău vreun km, însă nu le-am dat nici măcar bătaie, aşa că ne-au lăsat în pace. Pentru fetele celea două, în dorul iubirii distruse, m-am vîrît pînă la gît în bălţi, de unde am ieşit cu snopi de nuferi; cîte unul de fiecare ... Pînă la gară, pe drumul de-ntoarcere, fiindcă se pleoştiseră, cea mai proastă i-a lepădat într-un şanţ, să "nu se facă de ruşine". Cînd i-am spus că de-i punea în găleată de cum ajungea acasă îşi reveneau, ca proaspăt culeşi, a dat să se-ntoarcă după ei... Era prea tîrziu, am/ar fi pierdut trenul de seară...

      Ștergere
    5. 5, Armata (1an jumate la trupă), facultatea (3 ani) şi încă 3 ani de stagiatură în Lunca, Vînători-Neamţ m-au rupt de Roman şi-mprejurimi preţ de vreo 8 ani...
      Şi Primul meu Dor după "transferul în interesul serviciului" la Traian ot Săbăoani, a fost pentru Mirceşti şi Lunca Siretului şi Conac... şi mai deloc de Muzeu. N-aveam încă bicicletă, dar am împrumutat una şi-ntr-o duminică de toamnă mierie (răpciune-nspre brumărel), am luat-o "şuşaua". Nu către Suceavă cum i-a spus poate GPSul prietenului Cicu, ci cătră Ieşi, în vale de la Castelul/Turnul de apă adusă taman de la Timişeşti, tot subt capitaliştii mai buni ca aiştia, da'mai răi cu sărăcimea ca decît cei din republica populară... şi nu prea.
      Am ţinut compasul tot la vale-nspre Miclăuşeni, Strunga, Iaşi preţ de vreo 20 de km de pedalare pe-o haraba de şea ce-mi făcuse deja pardonul ciur. Ajung la răspîntia unde trebuia să părăsesc şuşaua şi să m-abat la stînga-n plin cîmp. Asta pe loc m-a derutat, fiindcă acolo, cu nici 10 ani înainte, era pe dreapta un grăng, cu un Memorial şi Trei-Gemeni-Tei parcă... Loc gol ca-n palmă, iar Lunca separată de ogoare c-un imens taluz, ca de redută, ori val roman... Las digul şi lunca-n spate, că mi-era dor de moarte de Conacul copilăriei. Drumul cela prăfos, desfundat, pustiu ca un sterp bărăgan (în toamna lui 1976!), parcă ducea către moarte. Nici urmă de pajiştile grase, semi-mlăştinoase, de păsăretul specific biotopului... Pînă şi nici urmă de sălaşele de ţigani, la care gîndeam cu fiori în spinare. Nu, tu, pîrîiaşul molcom al Şipotelor de altă-dată... Iar Coasta cu Livada, se profila-n zarea ca de Sahară, ca un cap chel de lut, de cicatrici brăzdat. N-am descurajat, şi-am ţinut calea, pînă pe unde ştiam că-i Comacul... De la vreo 3-500 de metri, ce credeţi că am zărit?...
      O gîlmă, un mic tumul cu bălării, înconjurat cu gard de sîrmă ghimpată "ca nouă" (deci crimă recentă)... Cred că nici cît Casa parohială orthodoxă din Traian, unde mă instalasem cu chirie... Şi "la mine" bălării şi delăsare-duium, dar Acolo era Crimă nepedepsită contra Istoriei noastre recente.
      Am plecat de acolo cu mortea-n suflet... Dacă descreieraţii aceia, în "goana" lor după noi suprafeţe de "culturi agricole" ne-au distrus pînă şi Strămoşii de vază, Apoi la Nimic bun nu mă mai pot aştepta de la ei!

      Asta, nu m-a împiedicat ca, după ce mi-am lins şi bandajat rănile de pe suflet, m-am gospodărit în noua locuinţă, să-mi iau o semicursieră Oriol, ucraineană. Şi cu 20-40 de copii din Traian, în şir indian (cei mai serioşi în faţă şi pe la mijloc; eu şi cîinele-lup Lin - lin, pe naiba - ca încheietor de pluton, să facem săptămînal, lunar, după vreme cîte "o ieşire" la: Mirceşti (Muzeul, Lunca - cu poveştile mele de altă-dată; şi Conacul, să-L vadă ce a ajuns din ce era, ca ei să nu repete crima "actualilor" lor; Strunga-Băi; Miclăuşeni (fără acces la/în castel); Hanu-Ancuţei...
      Eu sunt de-acuma bătrân... Dar tot nu(-i) uit!
      Ei?!?...

      ...Odată (eram na Tîrgu'Ketrii deja) şi din ultima mea promoţie din Traian, patru flăcăi frumoşi, liceeni în ultimul an pe unde erau, s-au adunat să mă viziteze... Nu, nu "de dor"... Unul dintre ei se amurezase-liulea de o fată ce-l tot respingea... Ei, bine, bieţii flăcăi voiau să afle: ce i-oi fi făcut eu acelei fete, care - poate ca să scape odată de el - i-a declarat ritos că numai pe mine mă iubeşte... Fostul prieten al tatălui ei... Şi din cînd în cînd confesor în probleme adolescentine, de taină, de neîmpărăşit cu părinţii...
      Aici se termină Istoria Mirceştilor de mine ştiuţi..., alături de restul lumii din preajmă.
      Culai

      Ștergere
    6. Iertare, Vă rog, pentru cele 3 erori descoperite, ca şi pentru cele ce de mine s-au ascuns bine!
      Deci: crîng, nu grăng; Conacul, nu Comacul şi moartea, nu mortea...
      Că, oi hi io născocitor de moturi prin a'mele palavre scrise, dar nici chiar Aşa!
      Tot Culai

      Ștergere
  4. Uite, cum vrând-nevrând iscai aceste preţioase amintiri în memoria lui bădia Culai... Mare ispravă făcui şi eu bădie! Păi, aiaste amintiri par a fi pornit o carte, nu, acolo, niscaiva şarade ori chicoteli din tinereţe. Cred, că o fi citit destui nemţeni şi romaşcani, cu nostalgia întâmplărilor năstruşnice ori neprevăzute prin aceste locuri şi, nu m-aş îndoi că vor apuca şi dânşii calea scrisului. Vorba ceea: scripta remanent!

    RăspundețiȘtergere