436. Ultimele trei zile de concediu prin Moldova (2)

 1. Mormântul poetului Vasile Alecsandri, sub cupola unei bisericuţe.

 2. Biserica din curtea casei memoriale, în care se află mormântul poetului.

 3. O fotografie, la ieşirea din bisericuţa ce ţine de acoperământ, mormântului poetului.

 4. Am scris în cartea de onoare a muzeului.

5. În lunca de la Mirceşti.

6. Fumul se ridică şi el la ceruri.

2. La mormântul lui Vasile Alecsandri

                     Motto:

                     „Pe muchii de prăpăstii lunecând uşor,

                      Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.

                       ……………………………………….

                       În zădar şi lupii, codrii răzbătând,

                       Cu crivăţul iernii m-alungau urlând.”

                             (Vasile Alecsandri: Întoarcerea în ţară – din „Doine şi lăcrămioare”)

   De la Roman până la Mirceşti se ajunge uşor, urmând şoseaua asfaltată, în direcţia Suceava, cca. 18-20 km. Îmi aminteam, aflat în mersul automobilului, că T. Maiorescu scrisese, cândva, că poetul reînviase (literar, după scrierea  volumului „Doine şi lăcrămioare”) la Mirceşti, după o izolare în toiul unei ierni grele, surprinzând cu publicarea „Pasteluri”-lor. Îmi imaginam sălbatica luncă a Mirceştiului, cu arbori seculari în pustietatea pădurii, invadată de corbii prevestitori de ninsori bogate şi nopţi geroase, asupra căreia ochii poetului au privit adesea, din pridvorul casei părinteşti. Şi-mi imaginam cum reuşise, în versuri, ca peisajul zugrăvit să se detaşeze, în pasteluri, independent de viziunea poetului. Drumul mă ducea către cel care scrisese vestita baladă a lui Andrii Popa. Vă mai amintiţi? „Cine trece-n Valea Seacă/Cu hamgerul fără teacă/Şi cu peptul dezvelit?” Nostalgia infinitului (întrezărea E. Cioran) fiind, pesemne, mult îndepărtată ia uneori forma şi conturul dorului de moarte. Undele şerpuitoare ale cugetării îşi au şi ele rosturile lor. De aceea, am preferat să intru în curtea „conacului” de la Mirceşti, unde se află casa memorială Vasile Alecsandri, atras de bustul de bronz al poetului neamului, aflat în dreapta clădirii şi, mai apoi, să mă plimb printre arborii seculari, în grădina din faţa casei, printre care a şi fost săpat mormântul poetului. După câte ştiam, prima clădire (cea din faţă) a fost construită de Paulina, fiica poetului, special pentru tatăl ei, iar cea din spate, mult mai modestă, casa ţărănească, scundă, probabil fusese casa bunicilor poetului, cea în care se născuse  tatăl, vornicul Vasile Alecsandri. Treci şi te preumbli prin sălile reci, joase, cu mobilier puţin, atinse, însă, de patina vremii şi cele câteva stanţe de epocă, expuse pe pereţi, dar nu realizezi că ceea ce numim în viaţă filozofia ansamblului muzeistic, are pretenţia să ne servească drept ghid perspicace în astfel de locuri. Nimic din ce întâlnisem în „Doine şi lăcrămioare” nu regăseam aici. Dacă există cu adevărat o regulă de viaţă, apoi, doar şemineul unde erau afişate câteva cuvinte şi masa de lucru a poetului, cu fotoliul rustic, aminteau de atmosfera „corbilor-a lupilor-de odinioară” de pe aceste meleaguri. M-am dus acolo, cu inima grea, să caut urmele poetului, a unui om sfârşit cu inima zdrobită, după moartea fratelui său Iancu în 1884, după mâhnirea şi „ostenirea de atâta chin” (cum scria în 1890) când se retrage definitiv la Mirceşti unde se şi stinge din viaţă la 22 august. Am părăsit dezamăgit încăperile casei memoriale, întrucât ghida care ne urmărea doar să nu dăm drumul aparatelor foto, nici măcar n-a catadicsit să ne povestească câte ceva, despre clădire, încăperi, mobilier ori amintiri numai de ea cunoscute. Am intrat cu sfială în încăperea bisericuţei, sub cupola ridicată deasupra mormântului poetului, a părinţilor şi soţiei Elena Negri. „Tu care eşti perdută în neagra veşnicie…” – îmi răsuna în ureche un vers închinat memoriei soţiei sale. Acolo, la mormântul poetului neamului acesta, am cutezat, o clipă, a privi în sus, pe bolta cu picturi îngereşti. „Simţiri! Măreţe visuri de falnic viitor!/V-aţi stins într-o clipită ca stele trecătoare/Ce las-un întuneric adânc în urma lor”. Citeam de pe inscripţia încastrată în peretele din stânga, că la moartea poetului, de la Vaslui s-au deplasat, pe jos, însuşi Constantin Ţurcanu (alias Peneş Curcanul) cu alţi 10 soldaţi, pentru a-i coborî sicriul de plumb, în mormânt. Era un ultim omagiu adus de cel care fusese făcut erou, prin poezie, în literatura tuturor timpurilor. Aşadar „primeşte-n altă lume aceste lăcrămioare” (am murmurat) aşa cum scrisese în „Steluţa” şi, recules, am scris aceste cuvinte în cartea de onoare a muzeului: „Trec pentru prima oară prin Mirceşti, locuit cândva, de poetul durerilor şi doinelor acestui neam în care a crezut o viaţă, de-mi pare, acum, (trist) fără cântarea sa … admirată şi apreciată de celălalt geniu al neamului, poetul Eminescu. Îmi voi strecura lacrima gândului între cutele frunţii şi mă voi întoarce la cântecele sale, mereu” (10.11.2013 – poetul Tudor Cicu). Am plecat de aici, cu gândul să văd cu ochii mei vestita Luncă a Mirceştiului, unde am şi făcut popas pentru un grătar. „Era o câmpie lungă şi tăcută,/Lungă ca pustiul, ca moartea de mută!” Lângă acel grătar cu mici şi piepturi de pui, alături de soţie şi familia Diaconu (Olguţa şi Lică), o clipă, mi-am închipuit că „eram pe-un cal aprig care întrecea vântul” şi-n câmpia lungă „calul meu fugea/iar a lui picioare iarba n-atingea”. În jurul meu, deasupra copacilor, nu corbii, ca în pastelurile alecsandrine, arau cerul, ci Poezia.

                                                                                                     (va urma)