miercuri, 20 noiembrie 2013

440. Autoarea lui Nils Holgersson, la cei 155 de ani de la naştere. (Amintiri dragi)

Imagini de arhivă:13 septembrie 1997, cu colegii din IRE Buzău (pe atunci), la pescuit, pe malul lacului.


155 de ani de la naşterea autoarei lui Năpârstoc.
                        Motto:
                      "Mai mulţi mor în fugă decât în luptă"
                                             (Selma Lagerlöf)        

„A fost odată un ştrengar”...., aşa începe povestea celui mai ciudat „năpârstoc” din lume, care a zburat pe spinarea gâscanului din ogradă, de-a lungul şi de-a latul Suediei. Povestea mă fermecase încă din copilărie, de pe vremea când o şi citisem. Ca toate zămislirile, povestea asta a rămas misterioasă în mintea copilului de pe atunci, când şi citea „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, a scriitoarei Selma Lagerlöf, născută la 20 Noiembrie 1858, la Morbacka, în Suedia. „Istoria universală e memoria generaţiilor viitoare...”, spunea J.L. Borges. La prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund aventuri ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului, acolo pe arena circului, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. În 1909 autoarei i se decernase (primei persoane feminine, dacă nu mă înşel) premiul Nobel. Fusese o fire bolnăvicioasă, încă din copilărie. O paralizie la un picior, sau cam aşa ceva. Asta n-o făcuse să abandoneze lupta cu viaţa şi să ne dea „epopeea” prichindelului transformat de spiriduşul pe care şi-l făcuse captiv într-o plasă, în călătorul „incognito” de pe spinarea unui gânsac de curte, într-un cârd de gâşte sălbatice condus de faimoasa gâscă, Akka. Vă puteţi închipui, un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată pe cap, navigând în spatele gâscanului Martin, din ograda părintească, înspre Marea Baltică? Dacă nu, ori aţi uitat, pesemne, astfel de întâmplări, recitiţi cartea. Îmi aduc aminte, câte spaime îngrozitoare nu trăisem, alături de micul Năpârstoc! Vă puteţi imagina, cât de îngrozit eram pe atunci, când citeam cartea şi, aflam că, aşa, dintr-o dată gâscanul cu care călătorea, dispăruse iar din preajma sa. Se rătăcise pesemne în ceaţă ca şi-n alte dăţi. Dar, mereu şi mereu, credeam că era pentru ultima oară. Scriitoarea suedeză mă înşurubase în pielea lui Năpârstoc, de nu mai scăpam, oriunde mă duceam, de acesta. Vă puteţi închipui, un flecuşteţ de prichindel, nu mai mare decât degetul mare de la o mână, luat la biciuit de abia iscatul vânticel, ori dihăniile care abia aşteaptă să te dea dea berbeleacul şi să te înfulece. Poveşti şi iarăşi poveşti, care îmi încântaseră, cândva, copilăria. Ţinuturi necunoscute, geografii minunate ale locurilor prin care treceau eroii (gâscanul Martin, gâsca şefă, Akka şi năpârstocul de Nils), aveau să mă poarte din Dobrogea natală până în depărtata şi, doar imaginata, Suedia. Tare aş mai vrea să mă trezesc, reîntors acasă şi, să le strig (ca şi Nils Holgersson), alor mei: „Mamă şi tată, sunt mare, sunt iarăşi om!”  Privind, acum, toate astea, cred că mă mai urmăreşte, încă, un dor nespus după acele vremuri şi mai că aş vrea să fiu şi eu un Năpârstoc ca să pot călători peste mări şi ţări, împreună cu un cârd de gâşte sălbatice, ca eroul nostru din poveste. Nu-i aşa că şi vouă vă e la fel de drag?    

5 comentarii:

  1. “ Arta este ceea ce a înteles omul din despãrtirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despãrtirii si a însingurãrii noastre. Însingurarea este tema centralã în artã si în afarã de asta arta nici nu poate fi conceputã. Însingurarea însã este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei.
    “Nu credeam sã învãt a muri vreodatã, vesnic tânãr, înfãsurat în manta-mi, fruntea mea înãltam visãtor la steaua singurãtãtii”.
    Iatã strigãtul, dar si scâncetul, lui Adam celui proaspãt cãzut:
    “Nu credeam sã învãt a muri vreodatã!”
    Stupefierea lui înfata mortii. Iatã arta: neîmpãcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinta din cauza ei. Dar si consolarea fãrã iesire,“învãtarea” pasivã “de a muri”. Omul abia “a învãtat a muri”, cã a si uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa si-o înaltã “la steaua singurãtãtii”.Credem cã anume aceastã înãltare a fruntii este arta. Fruntea, ca simbol al întelepciunii si al puterii, nu se mai hrãneste din Dumnezeu,ci din sine însãsi. “Steaua singurãtãtii” este mai degrabã o proiectie infinitã a propriei singurãtãti, o absolutizare a singurãtãtii personale, care devine centru al unui cosmos docil si disperat. Aceastã nouã stea, singularã si personalizatã, eliminã, prin importanta ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminãtor” (Fac. 1,14-17). “Fruntea mea înãltam la steaua singurãtãtii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atât dedemult, încât el nici nu-si mai aminteste de ei. El nu-si mai acordã nici o sansã de a-i recãpãta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatrizate. De aceea el îsi înaltã fruntea. ……………….....Cu ce a împodobit omul steaua singurãtãtii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita sã trãiesti? Noi zicem cã meritã sãtrãiesti numai pentru lucrurile pentru care meritã sã mori. Vom vedea cã pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodã

    RăspundețiȘtergere
  2. Anonim: Îmi păreau cunoscute acele pagini, copiate din cartea lui Horia Sima (Doctrine), n-am avut ce comenta, îmi sunt străine aceste ... apuse istorii şi doctrine. Acum, observ, postezi din Savatie Bastavoi ... unul care se îndeletniceşte cu astfel de postări, pe numele său: Valah Adrian. Nu-mi spune, mai nimic, aceste nume. Moartea este ghilotina care uniformizează toate spiritele noastre, spunea, nu? Cert, e, că mă aflu pe alt tărâm al înţelegerii... unul străin de expunerea celor menţionaţi mai sus. Asta e!

    RăspundețiȘtergere
  3. Era vorba de profunzimea textului,nu despre o doctrina.

    RăspundețiȘtergere
  4. Chiar nu stiu cine e Valah Adrian.

    RăspundețiȘtergere