466. La pânda cuvintelor (3) - La o aniversare -

Cartea e lumea, iar lumea va sfârși într-o carte.

                                     Motto:

                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”

                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)

3. A trăi într-o mare iubire

  După terminarea facultăţii, tânărul Lazu a trimis câteva poezii la „Luceafărul” şi Mihu Dragomir îl va găzdui la rubrica „Dintre sute de catarge”, iar mai târziu Geo Dumitrescu îl găzduieşte în „Gazeta literară” la Poşta Redacţiei. Aşa începe totul, ca într-un vis, pentru că după doi-trei ani de geologie devine un participant fervent „deşi discret”, al Cenaclului Labiş. Acel moment a devenit „o sărbătoare continuă” pe care, o trădează pentru o altă (lumească/pământească) iubire. Pentru că, “A trăi într-o mare iubire/Înseamnă să fii mort demult”, spune în “Ambitus”, poem dedicat Lidiei. Încercând să-i distingem începuturile în proză, cred că George Bălăiţă, a fost cel care l-a interpelat pe tânărul de atunci, dacă nu cumva ar fi fost bine să cocheteze şi cu proza. „Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ’60, de cunoştinţa cu blajinul agronom (Ion Sofia Manolescu – n.n) se leagă, oricât ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea” – scrie Ion Lazu în „Himera literaturii” p. 142. Şi, nu întâmplător. După aproape un deceniu de la prima lor întâlnire, la o cantină a primăriei din Alexandria, se reîntâlneşte cu Ion Sofia Manolescu, iar la acea masă de poeţi, se afla şi o tânără care... Dar să-i dăm cuvântul poetului să ne povestească întâmplarea: „În ziua următoare sau într-una din acele zile, m-am întâlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cât e ceasul. A pierdut acel tren spre Smârdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia”. “Să las poemul-/Să ies afară în noapte/Să stau să ascult-/Acolo este/Și va rămâne/O taină cu mult peste noi,/Cu mult…”(Afară). Cu certitudine, din ce stă scris în „Himera literaturii”, Ion Lazu nu s-a războit cu Dumnezeu, nici nihilist nu a fost. Dar nu a acceptat Lumea care l-a acaparat, chiar atât de uşor. După ce i-a apărut prima carte de poezii prin ‘81-’82, a cărei lansare a avut loc la Rm-Vâlcea, cineva din public (dovedit a fi fost Doru Moţoc, un „prieten” de la Filologie), ţine neapărat să-i ridice cununa de lauri cât mai sus de fruntea poetului, lucru care ar fi trebuit să-i dea de gândit cu privire la prieteniile literare de mai târziu. „Dar cum nimic din ce ni se întâmplă nu e... întâmplător”, cum o spune în cap. V, în dialogul intitulat „Lungul drum al geologiei către poezie”, prima idilă cu o studentă de la Matematică s-a „rupt” definitiv pe neaşteptate. Îl înţelegem pe poetul I.Lazu, pentru că o spune din „interiorul durerii”. Încurcate mai sunt căile Domnului, pentru că prima soţie avea să-i fie o studentă la Filologie (secţia spaniolă) –  cu un copil din flori – şi o meteahnă mai greu de înţeles: îşi făcuse pasiunea de a lucra curajos cu abstracţiuni şi ţinea morţiş să demonstreze o nouă teorie cu privire la atracţia dintre corpurile cosmice. Asta, pentru că „între geniu şi nebunul sadea linia de departajare e imposibil de trasat”, notează fie şi în glumă, fie în serios, Ion Lazu. Jurnalistul I.Lazu crede, printre altele, că „scrisul meu înseamnă o modalitate de a stărui asupra problemelor ce mă frământă... scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie performantă, la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale”. Da! Ne dumirim, citind și aceste versuri vol. „Structura durerii” (1969): “Mâna mea se oprește deasupra hârtiei/Cu o lumină palidă încețoșată/Prin care nu se văd decât/Cuvintele ce mă așteaptă” (În taină). Alteori (în JURNAL), poetul Ion Lazu se gândeşte cu strângere de inimă la tăcerea umilitoare din acei ani, demult trecuți, la obstrucţiile şi micile mizerii, la turnătorii care se mişcau lejer în acea junglă literară, la cenzură, dar că, prin anii 65-70 „ideea unei opoziţii făţişe, declarate, iniţierea unor acţiuni împotriva regimului nu puteau fi decât o soluţie sinucigaşă”. Vorba poetului: am rămas eu, în țara zvonurilor adevărate... să scriu despre toate astea. „Și neștiut de nimeni, scap un lung mârâit, ca o/fisură în întunericul durerii” (***). Cum să nu fim de acord, atunci când oftează în vers: “Într-un om sunt atâtea cuvinte/Câte încap într-o țară/… Când piere Omul, cuvintele/Rămân afară” (Cuvintele)

   Doamne, miluiește-mă, și pe mine, robul tău, cu o frunză, dusă la gură, a cântec din popor, să-i spun cititorului meu, că, de aici, “poezia  începe cu ochii închiși” – cum rostește, într-o mare iubire, POEZIA, scrisă “la lumina mâinii mele”.  LA MULȚI ANI POETE, de ziua ta!

                                                                                                                Tudor Cicu