luni, 26 mai 2014

531. Scrisori din provincie... (1)



Prima carte poștală din stupina de la Negoșina

Gogol scria, undeva, că „tristețea îl apasă pe cel părăsit”. Grea și mâhnită inimă trebuie să fi avut maestrul, dacă mângâiere, nicăieri, nu-și putea afla. Știu (din cele citite) despre autorul Mantalei, că răceala criticilor vremii se va transforma, mai târziu, în animozitate și dușmănie, fapt ce i-a atras o stare depresivă. Doar Pușkin i-a prezis un viitor strălucit și l-a gratulat cu cele mai fericite apărări în fața criticilor. Strălucit exemplu, de înaintaș în literatură, care a pus pumnul în gura tuturor, acest F.M.Dostoievski cu fraza sa: „Noi toți ne tragem din mantaua lui Gogol”. Doar că, eu, n-am cum să nu-i redau acestui uriaș al literaturii, cum era Gogol, fraza pe care am întâlnit-o în „Serile în cătunul de lângă Dikanka”: „A mai trebuit să-i vie și unui prisăcar cheful s-o ia pe urma lor!” Chiar așa! Ce mi-o fi venit mie să scriu despre toți cei care, acum, se dau în stamba vremurilor „viitoare”, să mă facă să tac, ori să plec, aiurea, pe alea coclauri... Dragostea și fericirea (în povestirile lui Gogol) erau amenințate de amestecul a tot felul de forțe dușmănoase. Nimeni până la el nu pusese în valoare comicul de situații, de gesturi ori de limbaj, de natură să provoace groaza ori repulsia cititorului, cum o făcuse pe ici-colo: Rabelais, Swift, Șcedrin sau Mark Twain. Scriu aceste rânduri la o masă așezată sub nucul de la poartă, nici măcar la „ceva” mai multă depărtare de stupii mei, ba dimpotrivă, chiar lângă aceștia; la nici zece metri de albinele ce zumzăie pe deasupra și nici nu realizează că toți te încolțesc și-ți dau copite. Dar, și mai frumos e când mă odihnesc pe șezlong alături de soția mea, la fel și fel de ghicitori, unele despre oamenii acelor locuri, altele le putem asocia la categoria: alte taclale. Și tu, cititorule, dacă te-ai afla, din întâmplare, în jurul mesei, știu că ai avea la ce asculta. Mai trece câte-un om pe stradă, mai dă, el, și binețe, ehei, câte istorii nu s-ar putea scrie! Singurele, ele albinele, nu-mi poartă dușmănie că le-aș putea lua într-o bună zi strânsura culeasă cu atâta trudă, de prin fel și fel de flori. Pentru ele, eu nu-s decât prisăcarul care mâzgălește câte ceva pe acele coli de hârtie, care nicicum nu miros a ambrozie, dar nici miere nu dau. Și, totuși, mă lasă să-mi petrec printre ele, clipele, când nu le „agresez” și nici ele nu știu  cum să-și lingă degetele cu scriitura mea. A desfătare, sau tot o trăncăneală de-a oamnenilor care nici măcar nu umplu lumea cu laudele lor?


                                                                    (va urma)

3 comentarii:

  1. Bună seara, d-le Tudor Cicu! Este adevărat că nu întâmplător am poposit pe blogul dumneavoastră, ci datorită unei constatări tăioase, lăsată pe blogul F D.
    V-am găsit într-un loc plin de energie. Deşi sunt alergică la veninul de albine, am continuat să citesc amintindu-mi de locul în care merg şi eu să-mi încarc ,,bateriile’’- locul copilăriei mele. Un loc cu dealuri, cu salcâmi, cu ape, cu ierburi, cu flori ...cu albine...o zonă de deal în inima câmpiei...
    Consăteanul dv. - cel căruia doctorul i-a recomandat să rămână în locul acela pentru a se vindeca, mi-a amintit de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann...
    Aş putea să-i pun eu diagnosticul. Un diagnostic pe care el nu îl ştie sau dv. nu l-aţi făcut public ( să vedeţi că nu sunt afon). Dar nu mi-am permis niciodată să intru în intimitatea cuiva, neinvitată. Am văzut o scenă la un spital mare din capitală. Pacienţii erau invitaţi pentru anamneză în sala de mese care era şi sală de aşteptare în acelaşi timp. Aşa încăt, bolnavii erau obligaţi să vorbească despre istoricul bolii lor, în prezenţa tuturor celor aflaţi acolo. Oribil...inuman.
    Pe blogul meu nu excelez în detalii, este adevărat. Încerc să las un rezumat, o informaţie, un semn..,,scurt şi concentrat, cum spunea B. Ghiu, ceea ce nu poate fi spus concentrat, nu merită povestit. Povestea este viaţa însăşi, nu povestirea ei.’’Mi-am făcut în 2007 un blog. L-am abandonat repede. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine, să mă laud cu ce fac. Mi-a plăcut să-i las pe alţii să vorbească despre mine. Unii au vorbit bine, alţii rău, alţii nu au vorbit deloc. Fiecare cum a simţit. Am revenit de curând, la cererea unor prieteni care sunt departe şi doresc să ştie despre mine. Dacă mai fac ceva, dacă mai scriu, dacă mai exist. Mi-a fost greu să fac lucrul acesta. Încerc să-mi intru în mână, dar nu am nici timp, nici aparate performante. De aceea fotografiile mele nu sunt la înălţime.
    Dacă aţi trăi cum trăiesc eu, dacă aţi munci cum muncesc eu, dacă aţi câştiga cât câştig eu, dacă aţi iubi cum iubesc eu, m-aţi înţelege. Vorba lui Oscar Wilde : ,, Cine nu a mâncat o pâine amară şi nu a întâmpinat zorii plângând, nu cunoaşte puterile cerului.’’
    Vă voi lăsa aici un poem. Pe care, poate, îl veţi găsi gol şi insipid. Dar, cândva, am trimis poemele mele unui critic şi i-am cerut părerea. Şi răspunsul a fost următorul: ,,Poezia se scrie din mari nevoi interioare, nu neapărat ca exerciţiu de genialitate iar exerciţiile critice "mari" sunt de multe ori exerciţii de imbecilitate. Întâlnirea scripturală cu dvs.funcţionează după reguli umane. Scrieţi!’’
    *
    Şi îmi doream să mă iubeşti
    cu privirea, cu mâinile, cu gura să-mi traversezi trupul în cercuri,
    ca o ploaie să-mi umpli cu seminţe setea,
    să simt cum creşti în mine, cum te ramifici, cum înfloreşti,
    cum amuţesc toţi privindu-mă,
    rodind,
    rodind,
    rodind...

    Dar,
    în fiecare zi mă răneşti.
    Sunt o rană deschisă prin care poţi atinge cu mâna mierea rapiţei,
    poţi asculta cum plouă sub piele, avec des fleurs des champs
    sau poţi asculta cântecul cărnii, înconjurând trupul, cu două rânduri de ziduri.

    Prea adâncă dragostea aceasta ca să încăpem în ea...

    Voi încheia cu un citat din Tolstoi:
    ,, Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea’’

    Florina Isache


    RăspundețiȘtergere
  2. Doamnă Florina Isache: Am intrat, ce-i drept, întâmplător pe blogul dvs., înainte de a posta Florentina acel eveniment literar, curios să aflu ce s-a mai întâmplat cu prietenii mei din Slobozia (Titi Damian e buzoian, apoi, pe Florentina am cunoscut-o la Mizil și, am și scris câteva cronici despre cărțile ei). Dacă ați citi (și cred că o faceți) revista Helis, veți afla că odinioară, acum doi-trei ani publicam, acolo, frecvent, nr. de nr. În ultima vreme, nu mai am timp: am atâta de lucru (în special, stupina mea mă cere frecvent, că nu pot scrie decât pe blogul meu, unul modest). Vorba prietenului Ion Lazu: „...nu te învață nimeni să scrii; cu atât mai puțin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Pentru că, stimată Doamnă Florina Isache, uitaţi, în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris. Pe blogul F.D. am scris scurt, ca orice critic, se vede, n-am fost înțeles, nici de ea, nici de dumneata, după cum observ. Am făcut o notă adăugită la neînțelegerea mesajului meu, pe blogul F.D. (Chiar nu știu, de ce, n-a postat replica mea până acum. Pesemne a înțeles că mă refeream la altceva și a considerat că nu mai e nevoie de explicații în plus. Dacă posta replica mea, acum, sigur nu interveneați). Scrieți, deci, cum spunea și criticul acela și cum spunea și Ion Lazu în intervenția mea. Poezia dvs. are accente prea adânci ca să încapă înțelegerea oricui, în ea. V-am citit o singură poezie și sunt convins că nu scrieți de ieri de azi, că nu vă sunt necunoscute și nebănuite potecile poeziei moderne. Din contră... m-a pus în gardă să mai intru pe blogul dvs., să vă citesc și alte poeme. Într-o bună zi, voi lua stiloul între degete și voi scrie ceva mai mult despre cum gândiți poezia. Dar, pentru asta, îmi trebuie ceva mai mult decât un poem. La bună vedere!

    RăspundețiȘtergere
  3. Domnule Tudor Cicu, nu sunt un scriitor mare. Nu vreau soarta geniilor. Scrisul pentru mine este o terapie. Ma ajuta sa ma eliberez de o anumita incarcatura.( de obicei negativa). Ma ajuta sa nu raspund raului cu rau. Ma ajuta sa iubesc...Chiar si pe cel care ma raneste...unii ar zice ca sunt masochista. Eu cred ca e o iubire care vine de Sus.Pentru ca eu ca om...nu as putea sa iubesc mana care ma loveste. Va pot trimite noul meu vol. de versuri daca imi dati o adresa. Sau, de ce nu ati veni la Rosiori?!
    O zi frumoasa va doresc!
    Adresa mea de email este:isache_florina@yahoo.com.sg

    RăspundețiȘtergere