532. A doua carte poștală din stupina de la Negoșina.(2)

A doua carte poștală din stupina de la Negoșina

   După o zi de muncă în prisacă, soția pune grătarul pe niște pietre, la focul improvizat afară, în aer liber, pentru o „amărâtă” de friptură. În timp ce fumul de deasupra grătarului se ridica spre cer, mi-am amintit de o scenă din „Donul liniștit”, de Mihail Șolohov, când, Duniașka, primi știrea că fratele ei, Grigori, rănit în război, va fi demobilizat și trimis acasă. Scena, care se petrece între ea și soțul ei Mihailov, ne pare, acum, neverosimilă. Cum adică? Un soț să-și acuze soția, numai pentru că fratele acesteia nu se dăduse de partea ălor roșii și lupta de partea, na chestie, de partea cazacilor! Întrebat, ce i se putea întâmpla lui Grigori (fratele Duniașkăi), Mihailov (cumnatul, deci) spune: „Ce să-l aștepte? Judecata și Tribunalul!”. Adică, îi împărtășea, Duniașkăi, gândul (de necrezut, între soți), că pe Grigori, chiar era posibil să-l osândească și la împușcare. Și, când spunea asta, nici măcar nu clipea din ochi. Atât era de convins și de sigur pe el. Doamne, în ce țară ne-am rătăcit oare? – vorba lui Kafka. De ce mi-am amintit de scena aceasta? Pentru că, adus, acasă, de un car cu boi (scena seamănă cu întoarcerea lui Don Quijote, acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări), de către o fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, lui Grigori, primul foc, făcut, la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate câte i se întâmplase, că mergea acasă pentru ca în sfârșit, să se apuce de treabă, să stea cu copii, cu Axinia...? Vise!... Și, tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu privire la toată lupta asta fără sens, dusă între cei care continuă să scrie azi, ca să dea publicului o carte, și care nu primește NIMIC, ca mai apoi, să se retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori).  ...În timp ce soția așterne pe masă friptura, eu dau drumul dopului de la sticla cu bere, aceasta scoate un zgomot specific, semn că friptura, musai, trebuie și udată din belșug. La masa așezată sub nucul de la poartă, discutăm de ale noastre. Mă plâng soției că vremea ploioasă nu a permis aducerea hranei în stup, hrană necesară formării puietului și, uite, acum a înflorit salcâmul și nu e albină suficientă în stup ca să iasă la cules. Pe stradă mai trece cte un om, dă binețe, și-și vede de drum. Dinspre casa lui nenea Sile auzim mugetul vacii, în grajd. Cu o zi înainte, tanti Sultana ne spusese că se așteptau, din clipă în clipă, ca vaca să fete un vițel, o vițea... Nu știm cam ce ar însemna mugetul vacii. Poate pierduse vițelul și acum scotea acele mugete sfâșietoare?!... Tot la Grigori, eroul Donului liniștit,  mă duce gândul. Cum viața lui se făcuse neagră, asemeni stepei pustiite de foc. Pierduse (spunea Șolohoh) tot ce avea mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul, îi dărâmase toate visele. Ajuns printre dezertori (ai unei părți, ori alta a războiului dintre roșii și albi), Grigori îl întrebă la un moment dat pe căpetenia Ciumakov: „Încotro vrei să pleci?„ Acesta îi răspunde nefiresc: „Să-mi caut alt trai mai ușor. Poate că mergi și tu cu mine?”. Grigori are un răspuns dezarmant: „Nu, du-te singur!”. ...Poate credeți că bat câmpii cu astfel de rememorări. Dar, ce se întâmplă cu scriitorii acestei urbe buzoiene, îmi puteți spune, altceva, sub imperiul acestui gând a lui Grigori? Fiecare merge de unul singur pe drumul lui. Care e... nu se știe! Dar, vorba lui Grigori: „Viață e asta?” Iată... ajunși la sfârșitul romanului, că lui Grigori i s-a împlinit visul, după atâtea și atâtea nopți de nesomn. De a se afla, la capătul drumului, la poarta casei sale, ținându-și fiul în brațe... „Era tot ce-i mai rămânea în viață, tot ce-l mai lega de pământ și de toată lumea uriașă ce strălucește sub soarele rece”.

...Era! Așa își încheie M. Șolohov cel mai strălucit roman al secolului său. Dar, oare, ce strălucește sub acest soare „rece”, în lumea celor care scriu? Mușc din friptură și sorb paharul umplut cu spuma berii. E o întrebare (mă gândesc) la care va trebui cineva să răspundă cu sinceritate. Fără patimă și fără ură! Cu gândul la eroul lui Șolohov. Cu gândul, la toate!      

                                                               (va urma)