A patra carte
poștală din stupina de la Negoșina
Am senzația, de când mă aflu printre stupii mei de la Negoșina, în acest
mic concediu, că sunt tratat de toți cei din jur, precum era, la Iasnaia
Poliana, în pragul celor 82 de ani, marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi.
Ohooo... veți spune!? N-ai găsit o altă comparație? Ei bine, nu! Vă îndemn să
citiți proza intitulată „Întoarcerea țărânei în pământ”, a lui Ion Druță
și, apoi, îmi veți da dreptate. Păi, mai țineți minte, domniile voastre, cum
era tratat contele Tolstoi, acolo, la conac? Sofia Andreevna se strecura
tiptil, în biblioteca contelui, să-i cerceteze foile proaspăt scrise, ca nu
cumva, în rătăcirile lui, Tolstoi să împartă averea săracilor, cum se tot
zvonea pe la colțuri. Doctorul de familie, Makovițki, era mai tot timpul
îngrijorat de ceea ce putea născoci contele, prin însemnările sale. Cele două
fete ale lui Tolstoi, Aleksandra Lvovna și Tatiana Lvovna, sunt de asemeni
îngrijorate pentru purtarea tatălui imprevizibil. Mai ales, de când Sofia
Andreevna angajase la curte pe tătarul Ahmet. Om fără tată și fără mamă, când e
vorba de averea și liniștea stăpânului pe care îl slujește. „Așadar, început de
secol într-o înfundătură din Rusia”- notează Ion Druță. Dar, ce asemănări văd
eu în toate astea, în ceea ce mă privește? Păi, faptul că soția mă trezește
dimineața cu cafeaua gata pregătită, că mă întreabă cum am dormit, aici, la
Negoșina, departe de apartamentul meu; dacă cel care tocmai a trecut pe stradă,
în timp ce eu eram la robinetul din curte și îmi dădeam cu apă pe față, era un
cunoscut, sau nu, dacă m-a recunoscut... etc, nu-s toate astea mici asemănări?
Aici, la Negoșina, trezindu-mă dimineața și, stând la geam ca împăratul ce
tocmai urmărise de o vreme un stol de ciori ce tot s-a rotit peste cupola umedă
a catedralei (cum scrie Ion Druță că ar fi făcut țarul Nicolai), mi-am amintit
de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eșli budu
jiv” (în traducere: dacă va da Domnul și voi ajunge cu bine!). Ei, bine! În
acea noapte rece din toamna lui 1910 (spune Ion Druță) „orașele lumii dormeau
ostenite de intrigi, de campanii electorale, de veșnica goană după avere”.
Asemănare mare cu evenimentele țării, recunoașteți! (Suntem pe 25 mai 2014, la
alegeri europarlamentare când, și facem aceste consemnări). În toamna acelui
an, 1910, Tolstoi tocmai părăsise Iasnaia Poliana, plecând, pe ascuns, cu o
trăsură, însoțit de doctorul slavon Makovițki și fiica cea mică, Aleksandra
Lvovna. Încotro? Unde, Domnul, trebuia să-l aibă în pază pe marele scriitor,
ferit de intrigile „omenești”. . De ce? De ce făcuse asta?, ne întrebăm cu
toții. E limpede, acum, că Tolstoi fugise din Iasnaia Poliana pentru că nu mai
putea în mijlocul celor sătui și bogați și voia să-și petreacă sfârșitul
zilelor în singurătate. Înțelegeți asta? Pentru acei ani, 1910, era destul de greu de înțeles ce anume l-a determinat pe marele
scriitor să recurgă la „autoexilarea„ sa, luată, firesc, ca drept Condamnare la Moarte.
La auzul acestei vești, lumea înțepenise în așteptare. În urma plecării
sale, soția Sofia se aruncase în lac cu gândul să se înece, dar fusese
recuperată, iar cei doi fii ai săi porniseră, deja, pe urmele bătrânului fugar.
O răceală grozavă îl prinde pe Tolstoi în timpul fugii sale, ba cu trenul, ba
cu trăsura spre o mânăstire, unde o altă soră de-a lui, Maria Nikolaevna, pe
care o făcuse proastă pentru alegerea ei de a intra la o mânăstire, îi dă
iertarea cea din urmă. Atât mai rețin istoricii, că, într-un cupeu de vagon,
Tolstoi repeta într-o aiureală continuuă: „Să fugim, să fugim cât nu-i târziu,
că ne vor ajunge din urmă...”. S-a întâmplat să coboare din tren, pentrru ulima
oară, la Astapovo... numai că telegramele ce veneau din acel fund al Rusiei, nu
aveau să mai vestească ceva optimist. Din apropierea gării Astapovo (un fel de
„asta pe veci” – n.n.), Rusia va găsi să-și ia rămas bun de la cel căruia i-a
fost dat să fie mândria neamului. Atât a mai rămas de pe urma știrii morții
sale. O frază a împăratului: „Tolstoi a fost un mare scriitor”. Înainte de a
scrie fraza asta, cred că îngerul i-a dat cu bățul peste degete „scrie ceva,
numai scrie, dacă nu vrei să fii ras din istorie”. O frază, totuși, care ne
liniștește pe toți. Împărații, deși au grijile lor, recunosc valoarea celor pe
care nu i-a iubit vreodată, când îngerii lor veghează ca ei să rămână, fie și
astfel, în istorie. Ce nu fac împărații pentru a rămâne în eternitate, cu ceva,
măcar. Știu să lase un rânduleț exemplar, în scris. Ceea ce, președinții din
zilele noastre au uitat. Să mai reținem (cum îl rețin eu, pe țăranul care se
repezise, în curtea noastră spre surprinderea mea, aflat în curte, trebăluind
la ramele cu faguri pentru stupi, de luase un par din grămada de lemne și
zdrobise capul șarpelui de doi metri, ce tocmai încerca a se strecura pe sub
șindrilele gardului), vorbele cerșetorului Fedotei: „în cele din urmă...viața îi
prinde pe cei isteți de-i bagă înapoi la fund”. Fie-le țărâna ușoară la toți!
P.S. Mă vei întreba, tu, cititorule, care e
tâlcul acestei povești adevărate? Prin cuvintele uriașului scriitor, spuse lui
Fedotei, cerșetorul, care i s-a plâns contelui, că tătarul Ahmet, în purtarea
sa feroce, inumană, nu-i mai lăsa să treacă prin pădurea ce constituia cea mai sigură cale de a se înfățișa contelui pentru a-și spune păsurile și plângerile pe scaunul din
lemn de sub renumitul Copac al Sărmanilor, un cogeamite frasin de care atârna un clopot și, cu a cărui frânghie,
ei îl anunțau pe boier de prezența la conac. Iată cuvintele contelui Tolstoi: „Uite cum facem noi, Fedotka. Mai
ocolește odată pădurea, iar eu am s-o rog pe Sofia Andreevna, să vi se dea voie
a trece prin pădure!”. Adică, să dea Domnul un mic răgaz la toți. Fedotka, l-o fi obținut. Din păcate Tolstoi, nu! Cât să fi tras de firul răbdării și Dumnezeu?
(va
urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu