541. Poeții și cărțile lor. AZI: Gina Zaharia cu „Lacrima cu multe c(k)arate”

Gina Zaharia: în „Lacrima cu multe c(k)arate”

   „Lacrima cu multe c(k)arate”, apărută la editura Ispirescu, Satu Mare, 2014, a autoarei buzoience Gina Zaharia este cartea de poezie în care transferul de personalitate a făcut posibilă asemănarea unui zbucium pe un tărâm al poeziei încărcate de un lirism aparte. Și asta pentru că, arzându-și destinul pe tărâmul liric, Gina Zaharia își cuibărește visele spre a trimite semnale spre „zariștea poeziei”, strigându-și uimirea și bucuria rostirii. Născută sub steaua poeziei moderne de un lirism cuceritor prin veșmântul epic cu care își rostuiește poemele, Gina Zaharia e înzestrată cu o excelentă ureche muzicală, cu darul de a da un rost epic tabloului descris, cu ampla rostire a unei imaginații șocante, dar cu efecte scontate. Dacă textele de început, din volumul acesta, ne ajută să ne familiarizăm cu povestea presupusă a unei călătorii pe oceane-mări (și) tărâmuri de vis, ironia abia schițată din următoarele poeme vizează fie o lume virtuală cu toate ispitele ei, fie o lume prin care bântuie umbre ale unor ținuturi orfeice, alunecând cu certitudine dinspre concretul lumii imediate spre povestea în care îngrămădește visele ei flămânde, într-o poezie a sufletului: „am de gând să-mi fac un pod/pe unde să-mi plimb umbra din când în când”. Poeta se risipește, uneori, dar, în cele mai bune poeme ale sale o face cu un farmec aparte al epicității, fiindcă la fereastra ei, constatăm cu uimire, „cineva descarcă hambare”  - de vise transformate în poezie de amploare: „veneam de departe treceam prin lanul în care privighetorile cântaseră fără odihnă”. Până și-n diminețile, care îi sunt „întemnițate fără rost”... „împletesc cârduri de vise sub ploile care repetă descântece”... (și ce frumos rostește, urmarea altui gând)... „să-mi pot înhăma lupii/altfel mă pierd în nămeți”. Cum bine observăm, prioritară este predispoziția ludică și reconstituirea pseudo-epică a trăirilor sale. Dacă prelungirea unor versuri e resimțită de cititor, ca pe o agresiune la propria imaginație, actul de creație e văzut ca o înfruntare continuă cu destinul unui eu creator în căutare de noi și noi teritorii poetice, precum acele tărâmuri mult căutate de poeți și prin care se pare, încă n-a trecut poezia predecesorilor întru modernitate și, cu care, acum, „împărțea cetatea cu paznicii risipiți în noi”. În poemele Ginei Zaharia se adună și îngerii pe trepte pentru a asculta ca din glasul unei alte Șeherezade, continuarea poveștilor până la o mie și una... „Într-o altă viață am fost pescăruș pe umărul tău”, spune, undeva, semn că va trebui să-i ascultăm glasul în liniștea care se cuvine ascultării unui poem ce ne-ar fi aparținut cândva, într-o altă lume și în alt anotimp. Până și vreascurile trosnind „a dragoste” în șemineu, par a-ți spune povestea lor. Și, ca în orice poveste, în poezia autoarei buzoience, „munții își întind aripile”. Abia „după ce vom fi câștigat secretul cu muntele”, ne vom lămuri asupra tentației avute de a se pierde/risipi în filmul amintirilor din ”aceste cârduri de vise”. Astfel de secvențe (ori) felii de viață nu au cum să nu atragă atenția cititorului aflat, la lectura poemelor, într-o bună dispoziție lirică. Pentru că, împreună cu poeta ne vom trezi „curcubeu” ori „un copac la marginea zării” prin care rătăceau „ploi” și se odihnesc zmei. Să-i redăm, în întregime, poemul „plugurile nu ară duminica”, în care ne invocă participarea afectivă:

                          „nu alerga prin câmpuri de fier

                           plugurile nu ară duminica

                           când pornesc în risipă

                           știu că-n urma lor sosesc privighetori

                           să îngroape ultimul cântec

                           prin secerișul uimirilor am trecut și eu

                           eram cu un pas la dreapta

                           te-aș fi strigat

                           dacă nu recunoșteam timpul nostru

                           într-un cuib de vulturi

                          odihnește-te în scorbura negării e loc și pentru tine

                          voi naviga pe un fluviu de ceață

                          din când în când voi deschide un poem

                          să culeg întunericul”

Mai apoi, în poezia cu rimă versul curge dezinvolt, deși, ici-colo, se simte și forțarea rimei. Dar poezia păstrează, în continuare, același mister al căutărilor ei fără odihnă:

                         „Aș vrea să schimb decorul, să las un ban pe iarbă,

                          Cu siguranță hoții vor trece înapoi,

                          Tu vinde-le-nserarea și-ntoarce-te în grabă,

                           A înflorit misterul, și-a înflorit în doi...!”

                                            (A înflorit misterul)

Când metrica versului, în versificație mai puțin amplă, e mai sigură (prin curgerea sigură a versului scurt), cititorului i se întipăresc mai ușor imaginile create și mesajul poeziei e cel ghicit și așteptat (vezi: „Siberiana”; „Pe drumul spre mine”; „Pe-un fapt divers, doi maci îmbrățișați”; „Ocean de oglinzi”... etc. Discreția rostirii în dialogul iubirii, adaugă încă o poetă, împăcat-confesivă, uneori (ori) grav-meditativă, alteori, în spațiul poeziei feminine.

                      Notă: cartea e pusă pentru lectură pe site-ul „ÎNSEMNE CULTURALE”, 

                                unde am găsit-o și eu. 

                                                                                Tudor Cicu