A şasea carte poştală de la Negoşina
Odată ce gardul dinspre partea
vestică la grădina mare e terminat, ne întoarcem către casă tăind lanul de fân
pe de-a dreptul, direct prin mijlocul grădinii. Faci gard și gata, se chiamă că
ești gospodar. Acasă ne aşteaptă soţia cu grătarul încins. S-au făcut micii şi
peştele pentru saramură, şi-s aproape rumenite pulpele de pui. Pe stradă trece
din când în când, în sus şi-n jos, maşina lui nenea Zaharia, vecinul de la
marginea pădurii de pini. O recunosc după număr şi culoarea alb-albastră. Dar,
e şi singura maşină din sat. Soţia îmi spune că anul acesta, lui i s-a
încredinţat sarcina de a se ocupa de praznicul de Rusalii ce va fi peste două
zile. I s-a spus şi ei, toate astea, de către o vecină cu care s-a întreţinut ceva mai devreme, la poartă, pe când noi dădeam zor cu gardul. Aflu că de
Rusalii în fiecare an la biserica din jos de casa socrilor mei se ţine slujbă
mare, cu câte doi-trei popi şi lume… lume, de încă două trei ori cât are, acum,
satul. Lumea vine de peste tot: satele învecinate, ori de prin alte zone ale ţării
pe unde s-au risipit, cândva, fii satului. Iar după slujbă, enoriaşii și
invitaţii sunt poftiţi la mesele întinse în curtea bisericii unde are loc
praznicul cel mare, de Rusalii. Se servesc bucate alese, de la ciorbă până la
sarmale şi friptura cu pilaf de orez. Că de, boierul se cunoaște, fie bogat,
fie sărac. Azi mă duc, mâine mă-ntorc, mâine seară sunt la loc. Nu lipseşte de
pe mese, ţuica şi vinul. Cu această ocazie oamenii îşi dau drumul la vorbe şi
fiecare îşi evocă morţii. Se spun întâmplări din viaţa lor, se deapănă amintiri,
dar oamenii mai spun şi de-ale lor, de suflet, amintind şi de bucurii şi necazuri.
Câte n-are omul pe suflet? Şi dacă nu acum, când se întâlnesc cu al nouălea
neam, apoi când? Numai să stai să asculţi şi poţi afla de tot neamul lor
odihnit şi neodihnit. Deh! Când e să te ia dracul, te ia și din biserică, ca pe
Macehala. Sunt şi cerşetori adunaţi pe la porţile bisericii. Şi lor li se
împart de-ale gurii, primesc pachete de prin coşurile cu care femeile au venit
la biserică, ca toată lumea să plece spre casele lor împăcate şi mulţumite. Mie
îmi pare că unii n-au pic de obraz, căci dacă n-ai fost la înmormântare, la
unii și la alții, apoi, e frumos să vii tot într-o fugă la praznic? Dar, parcă,
mai bine o zi șoim decât o săptămână vrabie. Spre seară îmi reped cu maşina
tovarăşii de muncă, spre casele lor, apoi mă întorc la Negoşina unde voi mai sta încă alte două trei zile, până după Rusalii. Sunt şi
treburi de făcut pe la stupi, nu numai gardul îmi era în plan. Şi, la un stup
câtă treabă nu e! Să-i verific puietul şi ramele cu hrană, să le urmăresc
culesul la fâneaţă, că despre mierea de la salcâm nici nu poate fi vorba. Ploile,
din timpul florilor de salcâm, au făcut zadarnică orice speranță a mea de a
recolta ceva. Seara stau cu soția la măsuța așezată lângă nucul de la poartă și
vorbim sub stelele și luna de pe cer și admirăm, formele aproape întregite
și rotunde ale Lunii. Noaptea visez ceva neplăcut și mă trezesc brusc. Îmi pare
că cineva umblă pe afară, prin magazii, că tot aud ușile, trântite. Îmi vin în
minte versurile lui Maiakovski din „Norul cu pantaloni”: „Sunt singur, cu ochii
de lacrimi,/holbați – cât butoaiele-or fi./Mă sprijin pe coate, mă ridic, în
sfârșit:/Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări!/Dar din inima-n flăcări/nu-i
chip de sărit!”. Nu arde, ferească sfântul, dar nici nu-i nimic pe afară, degeaba bâjbâi prin spatele magaziilor.
Doar Luna, strălucind pe cer și vântul iscat ca din senin, de trântește cu
putere ușa de la podul magaziei. „Bine că nu plouă”, îmi zic. Dar, mă uit pe
cer după nori, s-ar putea ca după vântul ăsta, care îndoaie salcâmii din
dreptul gardurilor, să vină și ploaia. Nu da cu bâta în baltă că te stropește,
sună o zicală de-a noastră. Mai bine mă gândesc la ploaia, din poemul lui
Maikovski: „Ploaia cu șuier să intre încearcă,/crispată de groază/la geam -/și
urlă himerele parcă/pe Notre Dame”. Cu gândul la o frază scrisă de E. Cioran,
care suna astfel: „Cum oamenilor le lipsește poezia, în ce să ancorezi, dacă nu
în moarte?”, intru din nou în casă. De ce o fi spus Cioran una ca asta, mă tot
întreb nedumerit, în așternut. Stai, bade, că nu se mai prăpădește lumea, din astea! Apoi,
somnul mă poartă din nou în lumea viselor și, nu mă mai întreb nimic. Peste zi
îmi arunc ochii prin grădină, dar nu mai zăresc capra cea zăpăucă și mieii ăia
care se țin, gaia, după ea. Răsuflu ușurat. Adică, am făcut o treabă bună. Și
gândul îmi este tot la poemul lui Maiakovski: „Simt/că nimic/nu înseamnă –
acest „eu”/cineva dinlăuntru/mi s-a smuls, a fost greu”. Dar, stați așa! Te pui
cu acea capră zăpăucă? Două zile a tot dat, bănuiesc, roată gardului de plasă,
cam tot prin locurile pe unde știa cărările spre grădina mare și ajunse,
pesemne, și la capătul pădurii, iar de aici, pe o cărăruie umbrită prin pădure,
tocmai la marginea gardului meu, răsări nenorocita. Și, ce să vezi!? Era loc de
intrat și pe aici în grădina unde știa ea iarba grasă și mănoasă, ca în
pântecele măsii de-acasă, că mă pomenesc, chiar în ziua de Rusalii, cu ele, în
grădina mare taman spre celălalt capăt, cel dinspre drum de casa socrilor mei.
Trăgea, satana, spre casa din sus de noi! Acum, chiar holbez ochii cât
butoaiele, cum spunea Maiakovski.
- Ce, blestemato, nu ți-e de ajuns? Un strigăt neverosimil îmi sfâșie
buzele, ca ai poetului, în poemul său. Fierb, și pe ascuns, îmi sare un nerv. „Asta
e satana în carne și oase”, zic. Dar, numai zic, vedeți domniile voastre că mă
abțin să înjur de toți dumnezeii... de capră, de gard, de muncă, de istovirea
istovirii. Iau o bâtă și fuga în grădină după ele. Dau fuga odată cu ele,
roată gardurilor din plasă, până la porțiunea învecinată cu pădurea, pe latura
nordică, pe unde, realizez că s-au și strecurat. De! Cine nu cârpește spărtura
mică are necaz, după aceea, să dreagă borta mare. Le fugăresc prin pădure până
pe tăpșanul unde erau învățate să pască înainte de a ridica și gardul pe latura
vestică a grădinii. „Na, zic, s-a dus baba cu colacii, să vă mănânce, de-acum, vârcolacii!”. De le-ar mânca. Mă tupilez după un lăstăriș mai acătării, să văd dacă mai încearcă să revină înapoi, spre pădure. De acolo, de după tufișuri, zăresc capra cea zăpăucă cum
ridică botul și adulmecă „liniștea” lăsată înspre pădurea în care m-am ascuns.
Îi zăresc botul mirat ca la acea capră proverbială în litreratură, privind un afiș electoral.
După o vreme încearcă să coboare din nou, tăpșanul, tot cu gândul să se
apropie de colțul pădurii cam tot pe unde a mai intrat deunăzi, în grădina noastră.
Dumnezeu mi-e martor, oameni buni! Văzuta-ți ceva mai îngrozitor decât fața mea
când e calmă? Ei, bine! Sar ca ras din tufiș și o fac pe lupul, ori alte alea,
ducă-să-pe-pustii! Soția, care între
timp coborâse și ea în grădină îmi aude glasul și îmi strigă să le las în
pace, că, doar n-am dat în mintea unei capre nebune. Îi arăt cam pe unde au
găsit noua cale spre grădina noastră.
- Măi, femeie, asta s-a pișat pe toată munca noastră! Păi, e corect? Dacă pun eu, o
momâie din țoale de alea vechi, împănate cu fân, aici, ce crezi, le-or învăța minte?
- Ei, aș! spune soția. Doar nu-s păsări să se sperie de momâia ta. O să
ridice coada și va face ceva mărunțele lângă momâia aia. Altă soluție nu e,
decât să întregim, în continuare gardul și în partea aceasta de pădure.
- Măi, să fie! rostesc cu năduf. Aici era bun unul ca Dănilă Prepeleac, ori Croitorașul acela viteaz, că îi veneau ei, de hac caprei. Și eu care credeam că nu s-or mai aventura prin
pădure, de teama lupului, ori a altor lighioane. Îi spun soției: Ăsteia nu-i
este frică nici dacă mi-aș pune în gând, că dacă o mai prind prin grădină,
pastramă se cheamă, cu tot neamul ei...
O, de-aș da drumul slobod
glasurilor mele, ehei, pe ce meleag mi-ar mai întâlni oamenii gândul?
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu