Prozopoemele de imaginaţie ale Anei Maria Gîbu
Cu noua sa carte de
povestiri-schiţe-eseuri „Dintr-un vis în
altul”, ed. armoniiculturale, 2014, Ana Maria Gîbu pune în faţa cititorului
texte în proză adaptate pe specificul estetic al poeziei, arătând de la
început, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Cu
anumite excepţii nesemnificative, în ansamblul acestui volum ce însumează un
număr de 22 texte, Ana Maria Gâbu e interesată, deopotrivă, de procedeele
povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor, deşi, pare să-şi
concentreze proza scurtă, în termeni uimitor de nesofisticaţi, asupra
personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor
provocate de acestea se pot încadra în acceptul ideii de libertate şi
diversitate a creaţiei. Cititorii vor avea prilejul să constate ei înşişi, prin
aceste povestiri de faţă, că atmosfera, sensibilitatea, uneori şi temele, o
apropie pe Ana Maria Gîbu de universul prozei poematice, lăsându-le lor întreaga
disponibilitate de a traduce imaginea reconstruită în urma unor lecturi demult
asimilate. Textele, la o primă lecturare, pot fi încadrate în cele trei-patru
ipostaze: lumea visului („Cutia”; „Adâncul în care găsesc totdeauna iertare”;
„Necunoscutul din vis”; „Colţ de rai”), universul ideatic al
poeziei („Emoţiile s-au topit în ploi”;
„Nebun prin ploaie”), universul
oniric-halucinant („Aripă de înger”;
„Când nu ştii cine eşti”; ”Întâlnire cu viitorul” şi zona science-fiction
(„Maşina timpului”; „Gravitaţia celor şase luni”; „Am
văzut moartea la ea acasă”; „Ultimul cod de cinci litere”). În
povestirea „Cutia” (cea care deschide volumul), un Eu, personaj „meticulos şi consecvent” cu sinele său, se află
într-o „cursă contra cronometru, începută demult” cu bărbatul „cu ochii de
culoarea cuvintelor nespuse” dintr-un vis în care crezi că trăieşti”, un fel de
vis al unui om matur. Ea cu migala unei
brume de siguranţă pentru copilul ei, termină prin a constata că era „copacul
gol, ars pe jumătate, lipsit de speranţă”. Ceea ce la început i se păruse, că
iubirea ar putea fi şi „o abatere de la regulă”, sfârşeşte doar cu amânarea
unei decepţii în ansamblul rostuirilor psihanalitice pe care şi le-a tot
construit. Pe plan ideatic, personajele autoarei sunt fiinţe romantice ca şi
fata din „Adâncul în care găsesc
totdeauna iertare”, regăsită în fiinţa celei care ascultă „şi astăzi
aceeaşi partitură la pianul din sufletul mamei”. Cu povestirea „Necunoscutul din vis”, suferinţa,
mocnită din ochii şi de pe chipul personajului feminin, provine de la
încurcătura celui care îi tulbură visele cât umbra unei păreri ale lui Dimitri
care vede în Kalinda pe Bendis cea demult pierdută în noianul lecturilor. Astfel
de abordări ale prozei, întâlnim la prozatorii analitici, dar, autoarea se
detaşează de această specie literară, prin introspecţia visului dintr-o
realitate imediată, în irealitatea poveştilor, fie și cu spiriduşi (vezi: „Colţ de rai”), când visul, deşi e purtat
cu ochii deschişi, spiriduşii nu vin tocmai atunci. Şi totuşi, doar dintr-un
vis Ana se trezeşte (la glasul alarmat al colegei de bancă), cu gândul că n-a
scris finalul eseului început în vis. Descoperirea noastră e una prin care
vedem cum personajele creionate de micuţa şi îndrăzneaţa autoare, ies din lumea
legiferată de La
Bruyere , autorul caracterelor, intrând
în lumea libertăţii romantice şi emoţiei, adică, fără a specula tipologia
caracterelor şi a se pierde în teorii. Pe tărâmul prozo-poematic, atenţia
autoarei este îndreptată asupra
argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind este pecetluită de o
eleganţă acaparantă. Astfel „Emoţiile s-au topit în ploi” nu-i decât tabloul
descris între pastel şi poezie iar „Nebun
prin ploaie”, relatarea unui peisaj de poveste ce-i „bântuia imaginaţia”, cu
toate detaliile unui poem despre copilărie şi lumea tare încurcată a poveştilor
din ea. Cu povestirile „Aripă de înger”
şi „Când nu ştii cine eşti”, intrăm
în poveştile despre transformări şi reveniri la realitate cu intrări şi ieşiri
în ireal. Parcă ne apropiem de proza halucinantă a lui E. A. Poe. Morala e
totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale, iar autoarea mânuieşte, deşi
cu fragilitate nararea, vâltoarea interioară a sufletelor încondeiate. Le putem
lua şi ca pe un joc al copilăriei, de-a „hocus-pocus preparatus”. Trecând la zona
SF-ului (și i-aș recomanda „Solaris” de Stanislaw Lem, ori
cărțile lui Isac Asimov), mă opresc la două trăsături vrednice de laudă. Una
constă în faptul că studiul caracterelor omeneşti pe care ni-l propune
autoarea, are o anumită aplecare spre zona de mister şi anamneză a prozatorilor
care cultivă genul, cealaltă o remarcăm în faptul că nu alunecă în detalii
nesemnificative de psihanaliză ale stărilor şi trăirilor, dar trecem peste
acest aspect prin acel amănunt deloc neglijabil la o autoare de vârsta ei,
fiindcă scrie cu atâta uşurinţă, de parcă ar scrie „versuri pentru compoziţiile
vântului”. Volumul oferă cititorului şi alt gen de povestire (vezi: „Lacrimi pe fiecare cruce”; „Locul iubirilor dintâi” sau „S-a întors în tăcerea pietrei”), producând
un fel de nedumerire creatoare când ne imaginăm şi fragilitatea micuţei autoare
în narări cu teme ce structurează cu totul altceva. Doar stilul direct al
narării din aceste povestiri cu ridicate pretenții narative, pune în continuă
priză cititorul (a se vedea „Cutia”).
Dacă în poezie, Ana Maria Gîbu arăta un eu poetic al inocenţei şi se juca
purtând măşti diferite cu tablourile unei maturităţi decepţionate, coabitând
(în cadru imagistic) cu erotismul adolescentin, aceste texte prozaice sunt, pe
alocuri, memorabile plăsmuiri poematice, nu şi naraţiuni (din păcate) premergătoare
genului beletristic: povestirea epică.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu