luni, 17 noiembrie 2014

592. Parabola și arta scrierii la clasici (8)



       Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (8)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)
 
Mihail Alecsandrovici Şolohov (sau) năpasta de a arde pe întinderi largi (în scris), în creuzetul numit viaţă.

   Comparat cu “Iliada” lui Homer, “Donul liniştit” (scrisă între anii: -1926? -1928-1940), este o epopee a vieţii cazacilor, în al cărei creuzet autorul a ars ca nimeni altul trei aspecte pe cât de vaste, pe atât de controversate în existenţialismul lor unitar: dragostea, revoluţia şi războiul civil. O singură scriere care i-a adus în 1965 autorului, Mihail Şolohov, premiul Nobel pentru Literatură.  Au existat destule semne de întrebare cu privire la autenticitatea scrierii şi a autorului ei. Autorul ei, un tânăr cazac de numai 23 de ani, apărut cu manuscrisul primei cărţi la redacţie (cum se spunea), mă uimise din cale afară. La numai un an după aceea scrisese şi cea de a doua carte. După alţi cinci le urmase alte două părţi, iar după alți şapte ani de tăcere, ultimele două cărţi ale epopeii. Apoi, am citit că găsise manuscrisul romanului, în cufărul unui locotenent mort în timpul războiului civil, că fusese scris de o mătuşă a lui, etc. Abia când s-au găsit ciornele manuscriselor, s-a putut verifica autenticitatea scrierii lui Şolohov. Că a ars în creuzetul scrierii sale, pe lângă talentul cu care era înzestrat, tehnica scrierii gogoliene (regăsită în descrierile picturale ale stepei cazace), ori a altor mari scriitori ruşi ai vremii (Tolstoi, Gorki, Puşkin, Turgheniev Bunin şi chiar Cehov) e posibil; până şi acest lucru e vizibil în scriere. Pe de altă parte, se poate considera (ca o posibilă certitudine)  faptul că Şolohov nu e singurul autor al Donului liniştit, șă că ar fi existat și un anonim coatur. O asemenea muncă despre tehnica unui război civil ca cel dintre albi şi roşii, cu atâtea detalii tehnice, din cuprinsull romanului, din multe texte ce dă la iveală nu doar fragmente din surse istorice, ci şi elemente ale altui specific literar, ne duce cu gândul că toate acestea nu poate să aparţină unui singur autor. Critica vremii a scos la iveală coduri artistice pe care Şolohov, ca tânăr autor, nu le cunoştea. La urma urmei, creaţia e un foc în care se topesc idei, imagini, fraze, uneori opere întregi, proprii şi străine, care au ars în creuzetul scrierii sale. Și, aici, tânărul scriitor s-a dovedit a fi genial. De la Şolohov am învăţat că în scrierea unei proze, visul trebuie să curgă până la destrămare, precum cel al lui Grigorii din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Simplitatea rostirii şi alegerea cuvintelor cheie într-o descriere e cea care întreţine flacăra imaginaţiei. Alteori rămâneam, cu cartea în mâini şi cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” Ţii minte, cititorule, ce spunea Axinia în finalul romanului „Donul liniştit”?: „O să ne aflăm şi noi norocul!” ... şi... un glonte i-a curmat visul. La 14 ani, am plâns pe filele cărţii, moartea Axiniei. În aceasta (îmi spuneam), consta trăinicia unei relatări: ca să lase loc şi pentru întrebările tale. Oare, şi-a răspuns Mihail Şolohov, după ce Axinia şi-a dat sufletul în braţele lui Grigori Melehov, ce va rămâne în sufletul cititorului, după asta? „O putere necunoscută îl izbi parcă în piept, şi el se dădu îndărăt, căzu pe spate, dar sări imediat îndată în picioare speriat, şi căzu din nou...”. Noi, cititorii săi, oare de câte ori n-am căzut pe spate, cu suflete cu tot, când glonţul ucigaş i-a străpuns pieptul Axiniei, după ce am citit acele pagini? În mare (căci romanul nu poate fi povestit în câteva rânduri scrise –aici), acţiunea romanului se petrece în Vioșenskaia stanița (oraş cazac de pe malurile Donului), unde locuieşte eroul principal, Grigorii Melehov. Acţiunea are loc între anii 1912-1922, incluzând perioada Ţaristă, Primul Război Mondial  şi Războiul Civil (1918-1923), după desfăşurarea Revoluţiei  Ruse din 1917. În lupta contra inamicului ţara se împarte în două tabere, după abdicarea ultimului Ţar rus Nicolae al II-lea, venind la putere Partidul Bolşevic. De aici începe sortarea pe menşevici sau Armata Albă – cei care doreau reîntoarcerea Ţarismului (printre care se numărau şi cazacii de pe Don) şi bolşevici, sau Armata Roşie (cei ce optau pentru noul regim). Eroul principal îşi trăieşte liniştit viaţa alături de familie, în satul natal şi, o mare dramă pentru el o reprezintă dragostea pentru două femei, Axinia, soţia vecinului, prima şi cea mai puternică dragoste şi Natalia, soţia lui, pe care a acceptat-o doar după naşterea gemenilor săi. Nici pe una, nici pe cealaltă nu a fost în stare să o păstreze, Natalia murind în urma unui avort, iar Axinia, fiind împuşcată. Plecat la război, Grigorii îşi începe cariera militară de la simplu soldat, devenind ofiţer şi pe urmă general, luptând pentru Ţarism cu bolşevicii. Totuşi, el trăieşte într-o permanentă ezitare, luptând pentru Armata Albă, apoi pentru cea Roşie, pentru a realiza în cele din urmă că nu e de acord cu regimul comunist. Pe tot parcursul romanului, Melehov caută adevărul, încercând să-l găsească în ambele părţi, dar îl aşteaptă o dezamăgire totală. În final se simte ca un lup hăituit de ambele părţi, pândind, ascuns pe malurile Donului, momentul prielnic întoarcerii către casă. Dezastrele în viaţa lui vin unul după altul: moartea fratelui, ucis de cel mai bun prieten al lui din copilărie, Mihail Koşevoi; moartea tatălui, distrugerea casei, sărăcia, moartea mamei, căsătoria surorii sale cu Koşevoi; moartea fiicei sale şi veşnica frică de a nu fi prins de roşii şi executat pentru faptele lui din trecut. În cele din urmă, Grigorii se reîntoarce la casa lui, unde din familie au mai rămas în viaţă sora lui şi fiul. Romanul oferă cititorului o frescă a vieţii cazacilor de pe malurile Donului, cu tradiţiile şi obiceiurile lor, punându-se accentul pe contrastul dintre perioada ţaristă şi perioada comunistă. Când s-a pus punct lungii dispute despre paternitatea faimosului roman al lui Mihail Şolohov, “Donul liniştit”, destinul marelui roman intrase deja în conştiinţa lumii literare de pretutindeni. Destinul romanului a fost dramatic. Pentru relatările despre faptele lui Stalin în războiul civil - volumul III a fost amînat, de la publicare 2-3 ani, iar volumul IV, publicat abia în 1939. Între timp, organele de Securitate îl calificau pe scriitor drept "duşman al poporului". Supravieţuirea scriitorului - fiindcă fizic, chiar dacă a căzut în alcoolism, Şolohov a supravieţuit - s-a datorat unor motive conjuncturale şi relaţiilor sale, facilitate şi de Gorki, cu Stalin.
Cu „Povestiri de pe Don” (din culegerea de povestiri intitulată „Soarta unui om”), Șolohov mi-a lăsat imptresia că, aici, continuă linia lui M. Gorki descriind viața năpăstuiților de dinaintea revoluției bolșevice, întâmplări din viața celor oropsiți de soartă. Copilul Grigori, înduioșează inimile prin maturitatea cu care gândește, fără să înțeleagă de ce bogătanii satului îl condamnă la moarte pentru niște vorbe scrise (despre reâmpărțirea pământului) pe o hîrtie și publicate în ziarul „Krasnaia Pravda”. ”Fecior de lele”, „Argații”, etc. sunt povestiri înduioșătoare, tot despre copii și lumea nouă, post revoluționară care se ivește la orizont. Feodor cu necazurile sale, din „Argații” ne amintește de lumea sadoveniană din „Mitrea Cocor„.
Pământ desțelinit” a fost scrisă la comanda partidului aflat la putere, condus de tătucul Stalin, ca pașaport pentru iertarea sa cu privire la cele scrise în „Donul liniștit”. Figura moșului Șciakar rămâne, însă, în mintea cititorului.  
  Mai târziu, autorul “gulagului sovietic”, Soljeniţân îl numea pe autorul “Donului liniştit”  ca fiind un "geniu incomparabil".

                                                  (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu