luni, 3 noiembrie 2014

589. Parabola și arta scrierii la clasici (6)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (6)
         (impresii dintr-un caiet licean, rătăcit...)

     Una din marile speranţe ale scriiturii la care visam şi eu, încă din copilărie:

   Charles Dickens mi-a arătat, încă din copilărie, calea către sufletul omenesc. Mulţi uită lecţia dickensiană care ne învăţa încă de prin „Marile speranţe”, că trebuie să ne exprimăm cu sinceritate sentimentele (atât cele de simpatie, cât şi cele de ură) faţă de cei din jur. Mesaj regăsit mai târziu la Gorki, care l-a preţuit foarte mult. Născut într-o familie de mărunţi funcţionali vamali, are o copilărie idilică, iar după întemniţarea tatălui, la vârsta de 11 ani lucrează la o fabrică de cremă de ghete, viaţa transformându-i-se într-un coşmar. Despre acea perioadă Dickens spune că a fost perioada  umilinţelor. Abia pe la vârsta de 16 ani începe să cunoască viaţa de gazetar şi să se refugieze în lumea scrisului. Scrisul său nu pare aplecat spre clocotul sufletesc al omului din romanele realiste ale vremurilor sale, mai curând va păstra un sunet propriu cu reminiscenţe romantice şi cavalereşti (amprentă lăsată de lectura poveştilor orientale din „1001 de nopţi” şi „Don Quijote”). Dar eu cred, după ce i-am citit „Aventurile lui Oliver Twist”, „David Coperfield”, „Nicholas Nickleby” ori „Marile speranţe”, că experienţa unei vieţi chinuite amplificată de o fantezie neobişnuită va pune amprenta pe scrisul său. Să fi crezut, cu adevărat, că mila şi generozitatea, credinţa în inimile bune ar fi în stare să schimbe faţa lumii? Dacă mă gândesc la „Idiotul” lui Dostoievski, această credinţă mi se pare o utopie. Vă las să ghiciţi (cum spunea Dickens), despre domnişoara Havisham din „Marile Speranţe”, cea care mai păstra câte ceva din aerul acela de mireasă înfricoşătoare”, ce o determinase, atunci, să mutileze sufletul fiicei ei adoptive, încercând să facă din ea o cochetă fără inimă. Cine era domnişoara Havisham? Citez din roman: „Tot mai avea înfăţişarea aceea de nălucă, înfăţişarea a ceva care existase odată”.  “Marile speranţe” pare să conţină numeroase accente autobiografice. Cel mai „realist” roman dickensian, Marile speranţe este, cu siguranţă, cel mai imaginativ şi fantezist roman al său, dar şi cel mai poetic, având darul de a impune personaje memorabile, precum Philip Pirrip (cunoscut ca Pip), Miss Havisham, Estella, fierarul Joe Gargery, ocnaşul Magwitch etc. „Marile speranţe” e romanul de maturitate al lui Dickens care i-au consolidat faima. Astfel încât această tipologie dickensiană a caracterelor personajelor, împreună cu întreaga atmosferă a cărţii, au putut constitui modele creatoare fertile pentru unii romancieri moderni. Intre aceştia, John Fowles, autorul Magicianului. Povestea, în sine, e simplă: Orfanul Pirrip Philip (Pip) este crescut „ca în palme” de sora lui; soţia fierarului Joe Gragery. Toate până într-o zi, când într-o zonă numită „la Baterie” din apropierea locuinţei, Pip întâlneşte, răsărind dintre mlaştini, un ocnaş care-i cere sprijin. Înspăimântat, băiatul îi făgăduieşte o pilă şi mâncare, deşi asta înseamnă că trebuie să prade cămara doamnei Joe Gragery şi să renunţe la principiile educaţionale primite de la sora lui. Întors „la Baterie”, cu „ajutoarele” cerute de puşcăriaş, Pip întâlneşte un alt evadat, despre prezenţa căruia dă de ştire primei sale cunoştinţe. După un timp, o urmărire a ocnaşilor pe care o întreprinde un grup de soldaţi îi prilejuieşte lui Pip, spectator întâmplător, revederea celor doi fugari încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, fiecare intenţionând predarea celuilalt, deşi, evident, plasa în care urmau să cadă amândoi era una singură - întoarcerea la galere. Dar, în viaţa tânărului Pip, intervine domnişoara Havisham şi Pip pare a fi uitat episodul cu ocnaşii. Excentrica domnişoară Havisham, este o fiinţă stranie. Pip descoperă, în casa domnişoarei H. că e lipsit de educaţie şi are revelaţia sărăciei şi a prostului-gust ce-i întovărăşesc purtările şi exprimarea. Retrasă, dincolo de oameni şi de timp, trăind în mijlocul unei încremeniri generale (orologiul e oprit, soarele nu pătrunde prin ferestre, etc.), bătrâna domnişoară poartă o jalnică şi bizară rochie de mireasă şi are gânduri şi dorinţe la fel de bizare şi răzbunătoare pentru soarta proprie cu destinul sărmanului Pip. De fiecare dată, Pip este şi ţinta dispreţului şi jignirilor pe care i le adresează Estella, o tânără drăguţă dar înfumurată, adoptată de domnişoara Havisham. Cele două personaje misterioase, trăind într-o casă plină de mistere ascund o taină ce lui Pip i se va dezvălui treptat. Estella fusese înfiată şi crescută de domnişoara Havisham în aşa fel încât să răzbune, prin frumuseţe şi nepăsare (ca urmare a răului ce i-l pricinuise domnul Compeyson, părăsind-o pe domnişoara Havisham în ziua nunţii). Încercând disperat să-i placă Estellei, Pip primeşte lecţiile unei ţărăncuţe cultivate (Biddy) şi încearcă să-şi lustruiască manierele. După mai multe vizite, domnişoara Havisham renunţă la serviciile băiatului şi îl plăteşte pentru că-i slujise o vreme drept obiect de distracţie. Încredinţat lui Joe, cumnatul şi prietenul lui mai mare. Pip devine ucenic şi se bucură de favorurile soţiei acestuia. Furios că nu se bucura de aceleaşi favoruri pe care reuşea să le câştige Pip din partea lui Joe, celălalt lucrător al acestuia, Orlick, îi ofensează soţia, pe doamna Joe, pentru ca mai târziu să o atace şi să o rănească grav. Rezultatul atacului e tragic şi doamna Joe nu-l mai poate indica pe autorul faptei. Ca în romanele cavalereşti, adevărul iese la iveală după un timp, când, Orlick va încerca uciderea lui Pip. Un străin misterios care-i dă, fără vreo explicaţie, două lire îl anunţă că va intra în posesia unei frumoase averi. În consecinţă, băiatul renunţă la slujba ce-l aştepta ca ucenic al lui Joe şi pleacă la Londra. Îndrăgostit de Estella, el se întâlneşte de câteva ori cu ea. Tânăra rămâne în continuare mândră şi inaccesibilă iar binefăcătorul lui Pip îşi declină în cele din urmă identitatea. Toate speranţele acestuia că averea de care se bucura îi este pusă la picioare de domnişoara Havisham şi că o posibilă căsătorie cu Estella era, în acest caz, favorizată, se spulberă. Binefăcătorul lui este ocnaşul ajutat de băiat cu ani în urmă. Condamnat în nenumărate rânduri, cel mai adesea pentru vagabondaj, Magwitch devine partenerul de afaceri al lui Compeyson, cel ce-o părăsise pe domnişoara Havisham în ziua nunţii. Cum în afacerile celor doi exista un aspect murdar, are loc un proces. Compeyson scapă, iar Magwitch, nevinovat, intră în puşcărie. Ulterior, arestat pentru o cu totul altă vină, Compeyson ajunge pe galera unde-şi ispăşeşte pedeapsa Magwitch. Înspăimântat de posibila răzbunare a acestuia, el evadează. Magwitch evadează şi el. Acesta era motivul confruntării dintre cei doi ocnaşi la care Pip asistase în copilărie. Iată de ce, deportat cu mulţi ani în urmă în colonii, unde reuşise să adune o frumoasă avere pe care i-o dăruise lui Pip ca răsplată pentru ajutorul de altădată, Magwitch nu avea voie să revină în ţară. De aceea Pip şi Herbert (un amic cunoscut în Londra) hotărăsc izolarea fostului ocnaş şi, apoi, scoaterea lui din Anglia. Încercarea nu reuşeşte. În timp ce-l transportau pe Magwitch cu barca, afară din Londra, Herbert şi Pip sunt opriţi de cei aţâţaţi de fostul tovarăş Compeyson. Are loc o luptă între foştii ocnaşi, Compeyson se îneacă, iar Magwitch e grav rănit. Arestat, el sucombă înainte de executarea sentinţei de condamnare la moarte. Multe amănunte ale poveştii lui Magwitch dăduse curs unor bănuieli lui Pip care, în urma altor mărturisiri, reconstituise momente din viaţa Estellei. Estella este fiica lui Magwitch. Destinul domnişoarei Havisham e tragic. Ea e victima unui incendiu şi, salvată de Pip, mai trăieşte foarte puţin. Incapabilă de a iubi şi de a-şi alege un soţ potrivit. Estella are o scurtă căsnicie nefericită. Cartea se încheie cu întâlnirea lui Pip cu Estella şi cu speranţa acesteia de a-şi schimba viaţa. Ideea de bază, favorită lui Dickens, că toţi oamenii au dreptul la partea lor de fericire în viaţă, face parte şi din „marile speranţe” ale fiecărui om de pe pământ.

    Cu „David Coperfield”, în mare măsură autobiografică, Dickens lansează ideea că averea exercită un rol nefast asupra structurii sufleteşti a oamenilor iar sărăcia e considerată, în lumea aceasta, un lucru vrednic de dispreţ. Orfan de tată ( înainte cu şase luni de a se naşte ) şi apoi şi de mamă, la vârsta de 10 ani, David Copperfield va cunoaşte asprimea tatălui său vitreg (mister Murdstone) şi a surorii acestuia (miss Jane Murdstone), oameni meschini şi fără inimă. În cele din urmă, David va fi îndepărtat de aceştia. Mai întâi, fu trimis ( de la Blunderstone, comitatul Suffolk, unde locuiau ) la o şcoală din apropierea Londrei, condusă de mister Creakle, iar apoi, după moartea mamei sale, fu silit să lucreze la firma tatălui său vitreg aflată pe malul Tamisei, ca spălător de sticle, cu 6 şilingi pe săptămână. Simţindu-se părăsit de toţi, ca un copil al nimănui, Davy va pleca în căutarea mătuşii lui, pe nume Betsey Trotwood, care locuia în Dover, ce se va îngriji de educaţia lui, suportând cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere. Va urma şcoala doctorului Strong, din Canterbury şi va locui în casa avocatului Wickfield. Îl vom găsi, mai târziu, într-un aşezământ judiciar cunoscut sub numele „Doctors` Commons”. După o scurtă perioadă de stagiatură ( mătuşa plătise o taxă de 1000 de lire ), un eveniment neaşteptat produce o schimbare în viaţa lui David ca urmare a faptului că mătuşa Betsey Trotwood îşi va pierde investiţiile, devenind săracă. Acest lucru nu-l va descuraja pe David, ci, dimpotrivă, îl va mobiliza în găsirea unor mijloace de existenţă. Învaţă stenografia, îl ajută pe doctorul Strong la întocmire a unui dicţionar şi începe să scrie mici nuvele. Tot în acest timp, David se îndrăgosteşte de Dora, fiica lui mister Francis Spenlow, unul dintre membri de bază de la „Doctors`Commons”. Relaţia va înceta pe moment, ca urmare a intervenţiei nefavorabile a guvernantei Jane Murdstone, aceasta nefiind alta decât sora fostului tată vitreg. Romanul lui Dickens tratează şi alte tipologii ale caracterelor personajelor: un prieten din şcoala „Salem House”, pe nume James Steerforth, un tânăr inteligent şi bogat, dar cu un comportament cam ciudat, după ce e introdus de eroul nostru în familia unor oameni de rând (e vorba de familia dădacei Peggotty) dar oneşti (pescar de meserie), se însoţeşte cu micuţa Emily (de care fusese îndrăgostit însuşi micul copil David), o fată adoptată de mister Peggotty, spre disperarea logodnicului ei, Ham Peggotty, ca apoi s-o părăsească iar în cadrul firmei avocatului Wickfield (fosta gazdă a lui Davy, din Canterbury) îşi face loc un personaj ipocrit - Uriah Heep, care reuşeşte prin mijloace necinstite să pună stăpânire pe firmă, şantajându-şi stăpânul şi urmărind mâna fiicei acestuia - frumoasa şi buna Agnes. În ultima parte a scrierii, autorul prezintă, în mare parte, destinul personajelor. David, după o scurtă, dar fericită căsătorie, o va pierde pe Dora, în urma unei boli. Părăsită, de James Steerforth, Emily va fi găsită de tatăl ei adoptiv şi va începe o viaţă nouă în depărtata Australie. Iar personajele negative îşi vor primi, la rândul lor, pedeapsa cuvenită: tânărul Steerforth va muri pe mare în timpul unei furtuni; Uriah Heep va ajunge la închisoare ca urmare a unor falsuri; Littimmer, servitorul şi omul de încredere al lui Steeerforth, va fi şi el închis pentru furt, etc. Astfel o mai veche mărturie a lui Dickens de a scrie cărţi prin care cei buni şi oropsiţi să fie răsplătiţi în viaţă iar cei răi, hrăpăreţi şi nepăsători la suferinţele altora să fie pedepsiţi, se materializa prin scrierea acestui roman devenit şi crezul copilăriei mele naive în biruinţa dreptăţii şi adevărului în lume, credinţă pusă din nou la îndoială, mai târziu, în căutarea adâncimilor sufleteşti şi descoperirea mecanismelor după care se ghidează societatea şi lumea în mersul ei, după citirea bibliei.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu