Gânduri scrise într-un jurnal mai vechi... *
1.
Mai
demult, în fața peșterei lui Daniel Sihastrul (mă aflam într-o excursie),
ghidul a rostit o frază care m-a buimăcit: „fericit cel ce are o viață
singuratică, neamestecată cu cei de pe pământ, căci și-a îndumnezeit mintea”
(am reținut-o și scris-o în caietul personal). Ni se mai spunea că la el venea,
uneori, Ștefan, pentru a-i cere sfatul. Pe de o parte, un om care nu putea trăi
decât într-o lume ca o împărăție, printre oameni care așteptau să-i conducă
până la picioarele lui Dumnezeu, pe de altă parte, un om singur care,
neamestecându-se cu cei de pe pământ, se părea că știe toate tainele Domnului.
Unul era fericit că i se așezau popoarele, femeile și armatele străine la
picioare, celălalt că putea îngenunchea la picioarele lui Dumnezeu și îi simțea
mâna, în semn de încununare a tot ceea ce trebuia cunoscut, ușor pusă pe
frunte. Nu știm cine era mai fericit, dar fără a recunoaște că „Mare este
Dumnezeu!”, poetul/scriitorul nu avea de unde să audă cuvinte de nespus, pe
care nu se cuvine omului de rând să le grăiască.
2.
Cioran
spunea în ”Cartea amăgirilor”: „cine a înțeles că lumea asta nu întrece
condiția amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios, salvându-se din
lume, sau să salveze lumea, distrugându-se”. Observam la el, în scrieri, ce mare
era bucuria de a fi învins pentru o clipă tristețea! Și că lupta împotriva
propriilor întristări este atât de grea. Spunea: „Diferența între mine și
Dumnezeu: el poate ceea ce eu simt!” Citindu-l, îmi făcea impresia că își scria
gândurile ca un condamnat la moarte, iar tot ceea ce scria era hrana acelor
singurătăți ale sale. Nu căutăm noi totul, în poezie, fiindcă am pierdut pentru
totdeauna câte ceva? Adică: în poezie gândurile poetului trebuie să fie umerii
pe care se sprijină sufletul cititorului. E mult, e puțin?
3.
Ceea ce-i apropie
aproape pe toţi, în accepţiunea mea de cronicar al cărților de poezie citite în
ultima vreme este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile
lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Într-un anume fel, lumea fiecărui poet fiind o lume a
simțurilor personale, cred că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre
taine. Altfel spus, „ezitând între taină şi nimic…”, doar atât: o viaţă de căutări sunt tresăririle poetului sau scriitorului nostru, convins
și el că oscilează între două lumi paralele, din care fragmentar tot cară, cară
câte ceva. Și asta, pentru a ne lămuri ori pentru a estompa taina, ca până la
urmă, tâlcul acestor clişee de viaţă să producă şi puţină confuzie în mintea
cititorului rămas mult în urma imaginaţiei autorului. Ori poziția luată de
cronicar e ca şi cum, împreună cu el,
am privi ore în şir cu fruntea lipită de geam, ca Cioran, privind în bezna de
afară.
4.
Câteodată apare în fiecare dintre noi,
nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la
nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Ana lui Slavici, ca și Anna lui
Tolstoi visa la o iubire care să atragă atenția cuiva în această viață. Toți
visăm. Până când lopata unui gropar îți vântură tigva de colo până colo. Ca și
craniul pe care groparul i l-a arătat lui Hamlet în cimitir și despre care
spunea că a avut cândva limbă în el și era în stare să cânte.
5.
Poate
că omul ar suporta cu un curaj neînfrânat durerile, nedreptățile și tot ce i se
aruncă în spinare, dacă n-ar fi singurătățile care le însoțesc. Fiindcă (spunea
Cioran) „omul suportă mai ușor moartea decât singurătatea”. Ceea ce și simte
poetul atunci când își scrie poemul. Când scrie un
poem poetul moare câte puțin pentru a povesti și altora, în „gânduri de taină”,
despre frumusețea unei lumi nevăzute, pentru că „interiorul durerii” e lăcașul
din care îi vin cuvintele. Să nu ne ferim, așadar, de durere, pentru că „ea
este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita, îndemnând cititorul spre
intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor și, abia în al doilea rând,
către precizia exprimării sale. Ca precizia unui profet. Altfel, rostul lui Oedip pe lume şi înţelegerea noastră despre
acesta n-ar mai avea niciun sens. Pentru
că și poetul, ca și Oedip, va fi în cele din urmă judecat.
6.
„De ce-aș fi trist?
Și totuș...”, scria Arghezi. Tristețea poetului din cuvinte, nu este altceva
decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt
spaţiu.
Așa că nu te poţi situa întotdeauna de
partea pesimistului poet, aşa că nu vom greşi dacă nici noi nu ne vom afla de
partea celor care vor lăuda strălucirea crepusculului, ori se vor înfricoșa de
căderea asteroidului pe pământ, ci ne vom lăsa furaţi chiar de ideea ascunsă în
matca unor versuri (fie și argheziene) de infinite sensuri. Doar aşa, prin aceste oglinzi
borgesiene, îl vom înţelege pe poet când îşi exprimă dorinţa: „să văd şi eu
minunile acelea pe care numai le aud”.
7.
Kafka ne atrăsese
atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu
acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. După
ce-ai gustat înșelăciunile vieții aceste sfaturi ale înțelepților ți se par că
au venit prea târziu. Sau poate că are dreptate Socrate: „Dacă nu acum, atunci
când?”. Se spune că Socrate, care a ales să moară bând cucută (după ce alții
dăduseră infama judecată de-i hotărî soarta), a chemat un profesor de muzică
să-l învețe să cânte la harpă. Când unul dintre jurați s-a mirat că un om care
mai avea doar câteva ore de trăit are o astfel de dorință, Socrate ar fi spus
ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?”. Are o logică dorința filozofului?
ne întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea sufletul nemuritor.
8.
Privită
cioranian, fraza sa: „Doamne m-am prăbuşit în inima mea!”, credem că poetul își dibuiește soarta
visând mereu alte ieșiri. Problema e dacă cititorul îl va zări optimist la
ieșirea din labirint pentru a nu trage un lanț de spaime după noi. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Puse
dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele
porți ale irealității pot
însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi
de pe suflet. Suntem ca la baierele ghicitorii „aţâţând ridicătorul de sprâncene”
pentru că aici realitatea se literaturizează iar lumea reală îşi pierde din
calităţile ei imediate şi privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei, e
posibil ca lumea pe care încercăm (cu toții) să o descifrăm să ne pară o eroare
don-quijotească.
9.
Are
dreptate cartea cărţilor să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare
pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi
judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Sau rămân la pildele lui
Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii:
„când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege
ies la iveală, oamenii se ascund”. Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină, cu
tărie, că, din durerea cea mai aprigă, poate ţâşni bucuria? La ce-s bune atunci
bucuriile? Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea, așa cum mă găseam
cândva pe maidanul cu vise al copilăriei. De ce vin până la mine, astfel de
amintiri? Nu pentru a fi scrise? Întrebarea, pe care ne-o punem cu toţii,
seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele...
10.
Poezia
e ca acel pisc de munte, pe care-l descoperi de jos, de la baza muntelui și odată
urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te
simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta teleportată din „Steaua fără
nume”. El: „Eu am găsit o stea.” Ea: „Unde?” El: „În cer.” Ea: „Nu te
cred.” El: (arătând cu creionul pe o hartă): „Aici e.” Ea: „Spuneai că e în cer.” El:
„Ăsta-i cerul.”... Nu e de mirare că, atunci când poetul te poartă prin „cerul”
lui, tot cerul foșnește de viață. E cam ceea ce a simțit eroina lui Tolstoi din
„Război și pace”, în satul Mătișci, când în depărtare se zăreau focurile celor
care incendiaseră Moscova. Natașa află abia acolo, dusă odată cu
convoiul refugiaților, de prezența logodnicului Andrei, aflat grav rănit... și asta,
abia într-o seară. Cu o lumânare în mână ea se strecurase prin odăile răniților
și ajunse în camera unde zăcea fostul ei logodnic. Scena reîntâlnirii dintre
cei doi eroi e zguduitoare: „Era așa cum îl știa; dar culoarea aprinsă a feței,
ochii strălucitori ațintiți ca-n extaz asupra ei și, mai ales, gâtul delicat de
copil, care apărea de sub gulerul răsfrânt al cămășii, îi dădeau un aer de
copil nevinovat, pe care ea nu-l văzuse niciodată la dânsul”. La vederea
Natașei, el zâmbi și-i întinse mâna. Era cu Evanghelia la căpătâi. Și prin ea, lui i se arătase tot cerul.
11.
Cine
nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Dar o
prăpastie care ne va înghiți pe toți cei care nu i-am înțeles sublimul
sacrificiu. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a
deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia
Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima
comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt
trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea
acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii
continue din somnul materiei. Ajuns aici, mi-e sufletul greu. Ca al eroinei Meggie (din Pasărea spin de Collen McCullough), care-i spunea lui Ralph:
„Suntem ce suntem, asta-i tot... Fiecare își cântă cântecul, convins că este
cel mai minunat cântec pe care l-a auzit vreodată omenirea”. Pasărea cu spinul
înfipt în piept din cartea lui McCullough, nu știa ce legi implacabile o
condusese la sinucidere, dar, își începea pentru noi, călătoria pe care avea să
o sfârșească aruncându-se într-un spin, știind că va muri cântând.
·
Din: gânduri rămase într-un jurnal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu