Nu eu am vrut să fiu înger
De ceva vreme nu am mai citit un roman
psihologic în care prozatorul să te facă în așa fel încât detaliile epice să ne
împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta.
Gândul mă ducea către un cunoscut basm românesc despre mitul readucerii la
viață din drumul sortit morții, dar narațiunea romanului Două morți și-o înviere de Dan Elias (apărut la ed. UZP București,
2019), îmi făcea trimitere către stilul ficțional și proza de psihanaliză,
nelipsind în final o intrigă în genul romanului polițist și această înlănțuire
de fapte firești cu fapte senzaționale, ca în cele din urmă să-i pot creiona
romanului aura unei povești cât se poate de reale. Romanul lui Dan Elias este
bântuit de trei întâmpări îngrozitoare: o crimă, o tentativă de viol și o
sinucidere. Tentativa de viol îmbracă și aura unei povești aparente, în care
dragostea din adolescență a doi tineri care se intersectează în viață după un
accident soldat cu violență și dezgust, trăită inconștient la o anumită vârstă
și retrăită la alta, cu intensitatea acelui sentiment acut al vinovăției, are
morala unei parabole biblice. Dar numai ele, faptele, cele mai importante din
viața eroului nostru, aparțin trecutului, făcând posibilă o introspecție de
psihanaliză, de sondare a subiectivităţii personajului pentru a
evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. În romanul
psihologic „Două morți și o înviere”, accentul cade pe construcția personajului
central și evoluția lui, din punct de vedere mental și sufletesc. Talentul
autorului, axat (în
narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei
Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul lui epic) este
remarcabil. Încercând să ajungem la inconștientul personal care pare a fi o forţă sintetizatoare capabilă să intuiască
interrelaţionarea dintre conştient şi inconştient, Eu şi Sine, regula cu care
lucrează scriitura de față ne conduce la opusul percepției (după Sartre) că
toți tații sunt detestabili și nu există părinți buni. În căutarea identității
interioare a eroului nostru, visul („viața nu trebuie arătată așa cum este, ci
așa cum o vezi în vis” – după Cehov) este spaţiul predilect al comunicării
dintre Eu şi Sine. Iar complexele, puse
în lumină de psihanaliză și enunțate de Freud, au pătruns în conștiința
autorului (într-un discurs
provocator pe tema luciditătii și a percepției), devenind elemente epice
determinante ce vor justifica, în final, actele personajelor. Această
dominantă a scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și
vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient,
într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „viața nu este un loc sigur” îl va
urmări pe eroul romanului până la capătul vieții. „De multe ori se întrebase
unde se găsește un astfel de loc, unul asigurat împotriva tragediilor și al
nefericirii, și tot de atâtea ori, stabilise el, cu el însuși, că doar așa se
văd lucrurile privite de la înălțimea lui...”.
În tinerețea lui, David înțelesese că în acest univers e întotdeauna un
echilibru în care viața se ține de mână cu moartea: „Acest echilibru teoretic
nu putea fi înfrânt decât prin vis. Dar ceea ce nu știa el era că nici visul nu
era un loc sigur” și că, până și „durerea înseamnă viață”. Tot ce învățase cu privire
la lume, venea de la mama lui adoptivă. Din învățăturile părintelui Teodot
(care preia de la părinții săi adoptivi rolul de dascăl), David știe că
Dumnezeu nu locuiește pe țărmuri terestre unde poate fi găsit de oricine, ci
„EL este chiar țărmul” la care trebuie să ajungă odată și odată. Și pentru
atingerea acesti țărm e necesar un sacrificiu. Dar ce putea înțelege, pe
atunci, un biet copil? Gândul la destinul personajului David m-a dus cu gândul
la Mercuțio, prietenul credincios al lui Romeo (din tragedia shakesperiană),
cel care, în piesă, e simbolul unei morți absurde. Prin acest personaj (numit
când David, când Dav), Dan Elias a reconstruit, în plan realist, parabola celui
care, călcând cu moartea pe moarte a dat viață.
Construcția
romanului ne amintește de acea contopire a planurilor pe linia sondării intime
de tip proustian cu o mare capacitate de sincronizare între romanul modern
psihologic şi romanul epic de acțiune. În
fapt, în timbru pregnant autoreflexiv,
autorul aspiră spre o contopire a contrariilor în rostirea intimă, vădind o
grijă aproape pedantă pentru o competiție
browniană a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Dar
plonjarea sa confesivă, în trecut/prezent, îşi are drept coordonate carteziene,
atât pe abcisă cât și ordonată: iubirea cu durerile, micile bucurii ale
sufletului cu victoriile sale și temniţa împovărătoare a gândurilor cu viaţa
provocatoare, trăirile şi pârjolul ei. O lectură atentă şi o analiză
imanentistă a psihologiei eroului, păstrând prudenţa comparaţiilor cu
personajul shakesperian, va descoperi şi cititorului lumea amintirilor
fragmentate construită pe plutiri sentimentale incerte şi indeterminări
sufleteşti. Înțelegem încă de la începutul romanului, de pe holul camerei mortuare
unde se afla coșciugul cu soția sa, moartă într-un accident stupid de mașină,
că David înțelesese acele cuvinte pe care le tot repeta în gând, cum că „viața
nu este un loc sigur”. „Moartea Elenei a fost o nedreptate a acestei lumi, o
întâmplare pentru care nimeni nu trebuia să dea socoteală și nu schimbă cu
nimica viața din jurul nostru” – își descrie el drama. Realizează, deci, că nu
mai are ce face acolo unde trăise o dragoste cu soția sa și părăsește pentru
totdeauna locația, luând avionul, nu înainte de a le fi încredințat bunilor săi
prieteni ceea ce trebuia întreprins de către cineva, adică întregul ceremonial
al înhumării Elenei. Prietenia legată de cei trei prieteni de Școală Superioară
de Arte Frumoase (Paul, George și Ania), loialitatea acestora, îndeamnă la o îndelungă
reflecție asupra psihanalizei evenimentelor, asupra raporturilor dintre
celebrul personaj și cei care au trăit în preajma lui. David se stabilește în
apropierea părintelui Teodot (slujitor la biserica din locurile copilăriei), avându-l
unic sprijin pe amicul din tinerețe, Alfred, ajuns mare afacerist în zonă.
Apropierea de părintele Teodot, cel care îi insuflase câte ceva din ale vieții,
cândva, acum confidentul de suflet, îi mai ostoiește sufletul și vindecă rănile
proaspăt deschise, dar cel mai bun lucru pe care îl face David (fostul
arhitect) e să se angajeze pietrar restaurator la biserica lui Teodot, în
echipa unui polonez. Aici se împrietenește cu ceilalți doi pietrari; Aaron și
Ed, echipa cu care va trebui să treacă prin viață. De la Ed, David află taina
venirii sale pe lume. Cu mulți ani în urmă, tatăl lui Ed, agent imobiliar, îl
găsește abandonat într-o casă părăsită pe micuțul David și îl aduce acasă.
Numai că intervine Teodot și preia copilul de aici, încredințându-l fratelui
său, căsătorit și fără copii. Povestea lui Ed (pietrarul și „fratele lui
pierdut”), nu are cum să nu îți înmoaie sufletul în câteva lacrimi grele. Tot
printr-o întâmplare (?) – dar se dovedește a fi tot mâna lui Ed, care îl aduce
față în față cu fata din spital, Tessa -, o piatră se rostogolește peste viața
lui David când află că acea copilă e fructul iubirii lui nevinovate din
tinerețe. Printre amintiri fugare, David își reamintește povestea celor trei
tineri (Norma, Alfred și el), acostați noaptea în parc de câțiva borfași,
soldată cu moartea unuia dintre atacatori și urmată de excluderea lui David de
la Teologie. Urmase, își amintea David, mai apoi, câteva excapade cu fata aceea,
după care o uitase. Așadar, Tessa era copila lui, iar viața ei în spitalul
acela depindea de un donator de inimă. „De existența tinerei fete transforma
așteptarea într-o luptă, și David nu era pregătit”. Cu visul morții și învierii
pe care îl trăiește David, în această pendulare ludică cu tot clocotul sufletesc,
printre amintiri trecute/prezente, autorul va lăsa loc şi altor cuante de timp
care să lărgească, mereu şi mereu, alte orizonturi de interpretare unui virtual
cod al tragediei, și unde imaginaţia sa se va cristaliza în alt orizont al
așteptărilor. Orizont din care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final,
jertfa iubirii, pentru a îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni.
Dar fata crescuse cu certitudinea că Ed este tatăl ei și acum el, David,
trebuia să ia o decizie capitală și dureroasă. Revenise în acest oraș „să se
ascundă de viață și viața l-a urmărit până aici”. Dar a încercat să o ia de la
capăt „așa am înțeles eu”, ni se destăinuie. Am subliniat determinismul
lui David pentru că, firesc (gândea el), nu e periculos să oscileze între fosta
poveste de dragoste ce ar fi avut-o cu Norma și atracția inexplicabilă pentru
copila Tessa, dovedită prin analize făcute pe furiș că era fiica lui. Imaginea
fetei întemnițată pe un pat de spital era legată, acum, de presimțirea unei
catastrofe. Pentru ca un grăunte de speranță să avem și noi cititorii, și să ne
fie misterul narațiunii singurul maraton la care să participăm, las și
cititorului să parcurgă cu sufletul la gură finalul parcă desprins din romanele
polițienești și să afle deznodământul care a lăsat o tensiune sufocantă la
lectură, marcând din perspectivă psihanalitică finalitatea
procesului de individuaţie, dar şi încadrarea romanului într-o tipologie
psihologică.
Dan Elias îmbină diegeza scrierii cu
introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a
surprinde romanului subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează
până la sfârșit luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii. Chiar dacă
autorul are o nestăvilită voluptate a povestitului (el nu are nici timp şi nici
spaţiu în naraţiune pentru anecdotă, morală sau poantă, ori imprevizibilul care
încearcă a implora paranormalul) e direct, incitându-şi personajele să-şi dea
de o parte tensiunea trăirilor şi să-i dea siguranţa cititorului că se află pe
un balansoar la capetele căreia se află viaţa reală, cu rele şi bune. Autorul întruneşte toate calităţile unui prozator care nu-şi
torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând, ca
trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar
frumuseţea narării directe, de a oglindi o realitate din care cititorul, cu
siguranţă, îi va descifra şi „cheia” unei căi decise pentru eroul romanului, în
planul ticluit numai şi numai de
Cel-de-Sus, întrucât „cu noi nu începe și nici nu se sfârșește nimic”.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu