GENERAL PENTRU O ZI
ȘI O NOAPTE *
„Se
va înnora cu păsări și gânduri și peste sufletele voastre, așa cum a rămas
sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neștiind de unde
să înceapă, a se rosti.”- scrie Tudor Cicu în cuvântul înainte al romanului său
„Pierduți prin Siberia”, tipărit la Editgraph, Buzău, 2022.
Și,
da, avea dreptate, s-a înnorat și peste sufletul meu după citirea cărții. Zile
întregi nu am putut ieși din imensitatea acelei dureri siberiene. Un ger
crâncen mi-a împietrit țipătul apăsând nemilos peste neputința de a schimba
ceva, dar știam că trebuie să scriu măcar câteva rânduri despre volumul al
cărui subiect este atât de actual încât nu îmi vine să cred că vorbește despre
evenimente petrecute în secolul trecut.
Cine
mai este interesat, înafară de istorici și câțiva pasionați de adevăr, de
ororile celui de Al Doilea Război Mondial? Majoritatea oamenilor sunt conectați
la propriul „război”, cel al supraviețuirii și nu li se pare important alt
război, uitând că dacă nu luăm seama la trecut, ne va surprinde viitorul care se va prăvăli peste noi,
repetitiv, cu aceleași lecții neînvățate. Mai avem câțiva veterani de război,
pierduți în anonimat, de la care încă putem lua pulsul corect al acelor
vremuri. Ei sunt eroii ai căror mărturii, în cazuri fericite ca acesta, sunt
valorizate și prezentate publicului.
Tudor
Cicu a urmărit la Tv. Buzău, un interviu cu un veteran de război, colonelul
Costea P., aflat în prag de 90 de ani, care își spunea povestea adevărată de pe
frontul sovietic în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Felul în care
povestea veteranul și durerea lui, cum că avea o pensie de toată jena
comparativ cu așa zișii „eroi” ai revoluției, de cei oportuniști vorbea, a
declanșat în scriitorul T.C amintiri cu propriul lui tată care la rândul lui a
petrecut șapte ani lungi pe front și alte amintiri cu revoluționari de mucava,
despre care știa sigur cu ce s-au ocupat și cât de „eroi” au fost.
„Cum
să nu ți se înnoreze, cum zice Nichita, sufletul ca de păsări negre,
prevestitoare de furtună?... Un singur off avea bătrânul. Că, poate, îl ascultă
președintele Băsescu, să-l facă general. General pentru o noapte, măcar...
Chiar, așa! Pentru 429 lei, drept recunoștință pentru că ți-ai apărat țara, cu
mațele goale, unii, cu mațele pe afară, alții a te gândi, acum, la drepturile
revoluționarilor de la 89, e strigător la cer.”- scrie T.C.
Încet, fără să realizezi, de aici, de la
această confesiune, aluneci în povestea romanului care este împărțit în 20 de
capitole. Punctul de plecare este de la o lectură deranjată de niște zgomote
nefirești care redeschid suspiciuni auzite ba la piață, ba pe la cunoscuți, cum
că în zonă ar umbla niște fantome. Curiozitatea, specifică scriitorului, este
pusă pe jar și acesta începe să investigheze veridicitatea poveștilor intrând
în contact cu diverse persoane și situații care se leagă cam toate de război,
prizonierat, nedreptate, durere, dar și de perioada comunistă când se purta un
alt tip de război și anume unul care spăla creiere, sau măcar încerca, prin
amenințări, torturi, prizonierat și execuții. Acest demers reportericesc,
întâmplător sau nu, îl duce în ograda veteranului de război care i se
confesează și îi dăruiește câteva foi dintr-un jurnal în care a notat printre
obuze, sânge și moarte, o parte din terifiantele experiențe trăite.
„Apoi,
să ajungi într-o gară (Mihailovka, zicea bătrânul) și să strângi, de pe podeaua
trenurilor din gară, semințele de in, să te hrănești cu orice găseai prin ele,
mi se pare mai ceva ca-n romanul lui Ehrenburg. Încărcați în vagoane „puneam la
ușile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu
intre frigul, apoi ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de
sub braț. Ne dădeau un fel de pește,
scrumbii, pare-mi-se, că erau atât de sărate, de lingeam șuruburile înghețate
și niturile vagoanelor, sorbind gheața, în loc de apă... până am ajuns în
Siberia, în lagărele lor, de ne-au pus la muncă.”
„La
începutul lui decembrie, ne-am trezit, peste noapte, cu o viforniță cum
nicăieri pe fața pământului nu fusese. Stepa rusă se frământa pe ascuns, vibra
și zguduia cu vifornița ei toată pădurea din împrejurimi. Bătea acest vânt de
stepă, cu toată mânia lui Dumnezeu. Cineva spunea că a văzut mercurul
termometrului coborând la -30 de grade. Nu l-am crezut. Numai că lacrimile ni
se transformau în broboane de gheață pe obraz, dar trebuia să înfruntăm, mai
departe, vijelia stihiilor deja dezlănțuite. Vântul năprasnic aducea grămezile
de zăpadă, taman în locurile unde se aflau deschiderile la bordeie, așa că
trebuia să ne luptăm și cu mormanele de zăpadă. Ca apoi, cu vântul acela în
coastă, să înaintăm în coloane dirijate spre pădure, fiindcă lagărul avea
nevoie de lemne, dar și vagoanele din gara Tambov așteptau să fie încărcate.
Aveam căciulile legate strâns, sub bărbie, cu bucăți de pânză trecute peste
față, echipați numai în zdrențe și cu picioarele învelite într-o pânză vătuită,
trecută peste bocanci, - arătam ca vai de noi. Iar unii aveau doar pâslari.
Locul carelor de cai, de până acum câteva zile, l-a luat acum, săniile lungi
trase de hamuri, în care se aflau, în locul cailor, prizonierii din lagăr. Se
înainta spre pădure și dinspre pădure spre lagăr, pe aceleași urme făcute de
troianul de zăpadă. Nu se simțea nici urmă de animal sau pasăre, în pădurea
siberiană. Doar strigătele și durerile noastre, ca niște bieți cuci, în inimile
noastre. Mă uitam cum cad mestecenii, sub loviturile securilor, iar sunetul
acela sec îmi provoca o lovitură în inimă. Dar îi doboram la pământ, că doar nu
erau pădurile noastre... În jurul nostru, mărșăluia escorta santinelelor
sovietice, grăbindu-se printre nămeți și legați de lesa unor câini lup. La deal
trăgeam sub loviturile caraulelor însoțitoare, ca niște zmei aflați doar piele
și os, iar la vale trebuia să alergăm dinaintea săniilor precum cerbii, ca nu
cumva sa dea ditamai încărcătura peste noi.”
Astfel de pasaje sunt suficiente ca să ne
imaginăm ce a însemnat Siberia celui de Al doilea Război Mondial. Să ne
imaginăm și să nu uităm!
În
ceea ce îl privește pe eroul veteran de război, Costea P. Duminică, a apucat să
își vadă visul cu ochii, dar numai pentru o zi și o noapte.
„Cum
adică l-au făcut și general? L-au făcut, l-au făcut! Într-o seară a venit
vestea de la domnul președinte al țării... apoi, în altă noapte, a murit. Parcă
a așteptat doar să vină vestea asta și a și pus mâinile pe piept. N-a zăcut,
domnule! Nu! Pur și simplu, așa, dintr-o dată.”
Cum
a fost lungul drum dinspre prizonieratul siberian spre casă, sau câtă durere a
încăput în inima sublocotenentului care a luptat într-un război ce a furat
milioane de vieți nevinovate, cum vedeau soldații, de acolo din tranșee, rostul
războiului și multe altele le puteți descoperi în acest volum, dacă sunteți
pregătiți să vedeți prin ochii unui general pentru o zi și o noapte, un adevăr
pe care majoritatea l-ar ascunde sub preș.
Tudor
Cicu, este autorul a peste 25 de volume. A scris poezie, proză, critică
literară, în toate celebrând viața, iubirea și bucuria de a trăi. A creat punți
literare și umane și s-a aplecat cu bucurie și seriozitate asupra textelor scrise fie de scriitori consacrați,
fie de începători, scoțând la lumină liantul cel mai important, dintre autor și
cititor, cel al emoției. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din
anul 2009, Filiala Dobrogea.
Tudor
Cicu spune într-un interviu „Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă
către Ființă și să-i pătrundă în intimitate.”- și chiar face ceea ce spune, nu
numai cutezând ci și reușind.
de Ildiko Șerban
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu