Sub lupa cronicarului

 

                 Cuvânt înainte,

  (sau: micuții condeieri sub lupa cronicarului)

 

      Am urmărit cu interes (ca președinte al juriului) aceste texte înscrise în Concursul literar „Nașterea Domnului – prilej de bucurie sfântă”, organizat de Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina”/Buzău, la ediția I-a, întrecere care pare a se fi petrecut pe tărâmul situat între realitatea vieții și fantezia ei, dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial, ori în asta constă măiestria micilor creatori: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Şi poate ar fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor tradiții a poporului, acest Crăciun ce aduce mereu și mereu un prilej de bucurie și magie la noi. Iar dacă în ultima vreme se vorbește tot mai intens de prăbușirea lecturii în rândul cititorilor, ce mai poate să facă un copil care ne pune diniante o poveste despre cum a înțeles el sărbătorile de iarnă și Crăciunul, ori învierea Domnului? Să vorbească în șoaptă (că oricum nu e ascultat), să privească în gol la masa lui de scris (că oricum nu va fi băgat în seamă), ori să spună rugăciuni de trei ori pe zi pentru a-i da viață și speranțe, doar ea, povestea, ori poezia? Uite că (deși mai rar) aproape toți continuăm a crede că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, n-aș vedea de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (care mai cred în magia poveștilor din copilărie), că scrisul e o continuă mărturisire, o spovedanie a sincerității noastre! Când i se adresează cititorului, ori își lasă să-i picure sufletul pe coala de scris, alta e dispozi­ția copilului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Cele spuse mai sus mă duce și pe mine, cu gândul, înapoi la anii aceia când asemeni celor din prezenta antologie, trăiam, în direct, Crăciunul. Încerc să-mi amintesc: „ <<păi, să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada era aproape cât gardul. Ninsese toată noaptea ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcaserăm devreme şi nu văzuserăm nimic. Se vedea că totul se petrecuse în lipsa noastră. Stăteam lipit cu nasul de geamul ferestrei și priveam afară. Mama stătea la gard, de vorbă cu vecina, despre ale lor. Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Între timp, a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, pe mijlocul drumului. Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat, mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:

– Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).

– Am făcut, copile… mă linişti tata.

– Până la bunicul?…

– Până la bunicul.

      Şi nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă o dată când vine Moşul, cu sania trasă de cai albi ca neaua, şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre Moşul ce trebuia să vină de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea cea dintâi vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu’ şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară şi, de acum, simţeam eu că mama nu are să ne mai ducă la bunicul. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert e că am luat atunci totul pe cont propriu și m-am furișat aproape gol-goluț pe ușă, în afară, cu gând să dau o fugă până la bunicul și să-l întreb dacă nu cumva Moșul a trecut pe acolo și n-a mai găsit și casa noastră.

      Spuneau ai mei că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicul. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat, cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.

– Mă prostule…, mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău când vine Moş Crăciun cu sania! Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău… Zice şi el, nişte basme, colo…” >>

      Vedeți dumneavoastră? Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări la „umbra cuvintelor” (sugestie venită de la Nichita Stănescu), iar cel care scrie împletește doar ghemul poveștii care ne/îl scoate pe cititor din labirint. Când scrii un poem (sau o poveste) e ca și cum ai citi o carte despre viața ta și te poți întreba dacă nu cumva povestitorul ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața (pe de o parte), dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației (pe de altă parte). Noi știm că aceasta e fereastra la care dă târcoale acea haită de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele.

      Demersul acesta liric din poeziile și povestirile ce pudrează din când în când melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte odată cu povestea de suflet. Și aici trebuie să o numim pe Alecu Maria Teodora cu schița „Acasă de Crăciun”, care face o incursiune benefică celor care n-au călătorit în toate zonele țării, povestind despre frumoasele noastre tradiții românești de Crăciun: din Banat, Ardeal, Maramureș, Oltenia, Dobrogea și până în nordul Bucovinei. Povestea ca de vis a Raissei Alessandriu din „Acasă de Crăciun” are farmecul ei tocmai prin neîncrederea copilului Andrei, în „moșul” care vine noaptea de Crăciun și dă buzna în casele oamenilor. Tot ce i se întâmplă în noaptea cu pricina i se pare a doua zi că a fost doar un vis, însă la trezire, urmele de ciocolată de pe mâiniile sale lăsate pe tocul ușii, îl pune în derută: „Oare chiar a fost un vis? Sau totul a fost adevărat? Oare moș Crăciun chiar există?” Uite o întrebare la care încă „nu știm” (sic!) a da și eu, un răspuns cert. Andronache Sabina Ștefania cu proza „Locul în care mă simt în siguranță” ne spune povestea unui copil care are nevoie de un miracol pentru a-i aduce bucuria frățiorului mai mic. Și se roagă „moșului” să-i aducă frățiorului, într-un sac, zăpada mult dorită. Cu „Acasă de Crăciun” și Androne Cristian Gabriel, elev în clasa VII-a, scrie povestea zguduitoare a unei copile născută fără picioare și care, în trauma ei, nu pare a fi încrezătoare în minunile „moșului”. Prietena ei, un sfetnic bun, o asigură, dar îi și dovedește că minunile se pot înfăptui cu ceva mai multă credință. Cojocaru Ioana,  o elevă de clasa IV-a, așterne pe hârtie povestea unui fulg, în povestirea „Un fulg”. Niște zgubilateci de copii pun la cale atragerea într-o cursă neplăcută, a „moșului”. Apariția imaginară, ca prin farmec, a „moșului”, apoi sfaturile bune date copiilor îi fac pe aceștia să-și schimbe apucăturile rele și faptele lor bune conving îngerii să le aducă pe pământ prima zăpadă cu fulgi adevărați de nea. Cristian Denisa-Elena din schița „Dorință de Crăciun” pune pe tapet povestea unei fete alungate de acasă de către părinții care credeau că luase calea unor apucături rele. În cele din urmă, prin efortul, iubirea și voința băiatului Marco, se va întoarce acasă și-și recuperează părinții. O poveste emoționantă. Iar Toloiu Popa Denisa, cu „Minunile Crăciunului”, își încheie astfel povestea educativă: „ Cu toate acestea, pot spune că minunile chiar există și că dacă ne rugăm lui Dumnezeu, El nu ne va părăsi niciodată și ne va ajuta atunci când vom avea necazuri.”

      Citindu-i pe acești copii n-ai cum să fii supărat pe iarna asta că, încă, nu a venit cu ninsoarea „moșului” aducător de daruri, sau că cineva ne-a tras zăvorul la cuvinte și ne-a lăsat singuri în casă. Noi știm că sufletul acestor copii poate sta la cârma unui convoi de gânduri îndreptat către tine cititorule, mimând într-un singur vers/ori frază o amintire, o speranță. Și dacă nu intrăm în povestea lor, atunci e de vină fereastra ta, cea care nu îți poate arăta și ție minunea imaginației lor. Copilul, cel care ne tot pune sufletul pe hârtie când își scrie povestea, e vocea de departe pe care am vrea să o auzim, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită de mintea lor. Și care este o cetate ferecată cu lacătul copilăriei. Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului unui copil să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu le încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că cel care scrie îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Și, firesc, îți pui întrebarea: suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a închipuirilor? Ori mentalitatea fabuloasă a copilului acţionează cu alte elemente şi semne asupra cititorului său spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări menite să redescopere lumea? Fiindcă în poveștile copiilor din această antologie, cele două planuri îmbinate frumos (real şi fabulos), dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă (pe de altă parte), asta înseamnează că povestea și-a atins scopul. Iată o concurentă pe nume Dănilă Bianca, cu schița „Acasă de Crăciun”, schiță bine scrisă, inteligent construitră între vis și realitate, dar încrezător că dorința de a ajunge la familia sa de Crăciun se va realiza. La polul opus Dedu Amalia cu povestirea „Acasă de Crăciun”, departe de părinții ei plecați la muncă în străinătate, o fetiță pe nume Maria (rămasă acasă doar cu bunica ei) suferă de sindromul despărțirii și lipsa părinților din preajma ei. Bunica înțelege și, cu telefonul în mână, își somează proprii copii să vină acasă în România, de Crăciun, la nepoțică. Dincă Alexandra Elena, în povestirea „Crăciunul acasă”, face ca minunile să se înfăptuiască în noaptea de Crăciun. Nu ne vorbește despre un Crăciun al darurilor, cât de un Crăciun al deschiderii inimilor noastre și al dăruirii din suflet, daruri către alții. Cu aceeași emoție pot fi citite și povestirea „A răsărit soarele” de Duman Leonard Petruț, precum și poeziile: „De Crăciun” a lui Dumitrescu Ruxandra Maria și „De Crăciun... acasă” de Ghinea Iulia Maria. Ingenios scrisă e și povestirea „Singură acasă, în România” (de Dumitru Maria Alexia), care e povestea celor 15 frați crescuți de una dintre fetele rămase „uitate” de părinți, acasă, în noaptea de Crăciun. Iar povestirea „Acasă de Crăciun” (de Gheorghe Alexandra Anamaria), de un stil aparte, face o punte „între bucurie și lacrimi, între împăcare și regăsire, între lumină și gânduri reci” etc.  

      Să sperăm că stilul fiecăruia nu va mai putea fi confundat, atunci când cititorul va parcurge celelalte schițe și poezii alese de noi din creaţia de până acum a fiecărui autor: și amintim aici pe Lazăr Alexandra-Elena cu „Schimbarea destinului”, povestea unei fetițe orfane pe care Crăciunul o va găsi, împreună cu mama ei adoptivă, fericită. Apoi Mocanu Andreea Elena cu schița „Primul Crăciun departe de tine” are o povestire emoționantă cu un copil care primește miraculos o scrisoare de la bunica lui plecată la stele. Frumos scrisă și educativă și această povestire. Moldovanu Maria Alexandra cu poezia „Al nostru brăduț”, așterne imagini superbe în versuri cu muzicalitate și un tâlc al poveștii. Molnar Sasha scrie elegant schița „Drumul către casă” și dovedește har și talent în narare. Are duioșia și bucuria scrisului. Iar Nan Andreea Bianca cu povestirea amplă „Călătoria unei adolescente în Laponia”, recurge la un vicleșug (visul Rebecăi) pentru a da un semnal copiilor răsfățați, rebeli și neascultători față de  părinți, că trebuie să schimbe ceva în viața lor, iar sărbătoarea nașterii Domnului, pentru creștini, e tocmai un asemenea prilej.

      Prizonieri ai cuvântului „rostit” în scris, fiecare din aceştia au intrat în Cetatea Cuvintelor, fluturând şi arborând deasupra capetelor, „armurile” poleite ori ştirbite ale sufletelor lor ca pe un stindard al unui cântec de biruinţă. Enumerăm câteva nume participante la concurs, care ne-au mai atras atenția: Rădulescu Alexandru Ionuț, Stuparu Adelina-Elena, Șolcă Miruna, Zotolea Bianca Cristina,  Tudor Andrei Mario ș.a.

      Am arătat până aici că există, totuşi, un optimism în ceea ce scriu micuții noștri condeieri. Semn că poveştile vor înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit, lacăte grele, ursitoarele la nașterea fiecăruia. Iubirea poate va mai salva ceva, gata să trimită planeta în tărâmuri necunoscute, de ne și mirăm că în urma noastră, chiar când școala nu mai insistă pe lecturi puternice ale marilor clasici, copacii rămaşi în picioare își murmură, încă, acel cântec al lor. Un cântec auzit doar de cei cu lecturi „la lumânare” (știți voi la ce fac aluzie!) și  iviți prin farmec ca din ghiocul bătrânei țigănci. Şi spun asta pentru că (după o sugestie borgesiană), poezia/și proza nu e mai puţin misterioasă decât nuştiu ce legi care leagă şi ţine Universul intact şi nedefrişabil.

 

                                                                    Tudor Cicu

                                                    (membru USR Filiala Dobrogea)