Călător
prin anotimpul „cercului”
Motto: „plăci de apă
mă cheamă să alunec
să văd
Cercul...”
(Ion Nichita Rusu: „despre cerc sau bijuteria
apei”)
Un anumit cronicar îmi atrăgea atenția
la acest moment critic în care se află poezia la ora actuală, observând că
publicul tânăr în marea lui majoritate pare a nu înțelege, nici nu prea gustă,
poezia, ori nici nu se arată interesat/capabil (?) să facă distincția dintre o
lirică subtilă și novatoare, și o însăilare oarecare, lipsită de sens, a unor
fraze poetice. Noi însă, mai mereu căutăm să atragem atenția cititorului asupra
câte unui poet ce aprinde, când și când, fitilul unor căutări obsedante pentru
a găsi răspunsurile de care avem nevoie. E și cazul acestui poet care ne-a
ajuns sub lentila „desferecatului” de sensuri, pe nume Ion Nichita Rusu, care în
placheta sa de debut (având poeme strânse în sertar de-a lungul vieții),
cultivă îndeosebi o poezie de notație (poezie ce semnala acel declin al
metaforei la poeții vremii), poetul neavând de comunicat idei, efuziuni
sufletești ale căutărilor de zile și nopți în șir, ci stări și emanații ale
gândului ce întrezăresc o atmosferă de senzații și rememorări de senzații
regăsite intacte în memorie. Tehnica sa e în genere enumerativă, restul imaginilor
creionate succint, doar ca efect al prezenței lucrurilor transmise și
cititorului, și chiar căutând substanța unei lumi atât de misterioase în
fuziunea sufletului atât de neputincios cu taina unui univers infinit.
Versurile din această plachetă refac această legătură între realul brut și
imaginația ficțională. Gata oricând să se zidească în gândul său, poetul dă
cuvintelor acea putere de surprindere a concretelor semnificative pentru o
ambianță de viață aflată într-un anumit portativ al cotidianului, de unde și
putem ghici mereu câte o licărire semnificativă de lumină transfiguratoare în
poemele sale.
Casa poetului, din
titlul unui text, e casa unde „voi pluti adânc” spre inima lucrurilor, altfel
pare că ridicase spre cer doar o scânteie din acea ardere: „vei privi cu ochii mari/cum negrul greu și
gol/mă mistuie .../și voi pluti adânc –/scăldat de așchii mari de gheață/și voi
veni plutind –/înfășurat de surde aurore/în creștet ... (Casa).
Sau: „dacă luna e pe cer/totul e bine ...”
– cum spune undeva. Miza acestei poezii e,
cum se vede, puterea de impact a concretului surprins pe viu, riscând
« prozaizarea » şi un mic artificiu de diminuare a lirismului. Prea tăcută
pentru lumea asta, poezia e cam tot ce are prin buzunare poetul: „am frunzele verzi/și bolta albastră/am apa
cea mare/și pești ce moale înoată/am oare?/al meu e Soarele negru ...” (am)
Dar, ca un strigăt de revoltă (vei poemul Aud),
poetul acesta e la un prag de a scrie poemul inovator al momentului și poate că
încă nu a sosit momentul acela: „...am
căutat afară/și era înăuntru.../voi schimba ordinea în Cosmos!/și ce?!/voi crea
o nouă mutație/în infinita curgere a timpului!...” (Omagiu lui Heraclit). Poezia de notaţie practicată şi până acum îşi alege ca
jaloane obiectivele printre datele unei lumi a timbrului violent generalizat,
apelând adesea pur şi simplu la o comunicare de ştire, care transmite doar
bucuria simțurilor în ambianţa cea mai tentantă, doar prin rolul pe care îl
atribuie sugestiei. Esteticul cedează, aici, expresiviăţii evenimentului real,
concret, într-un limbaj mai mult epic decât liric, iar poezia îmbracă ușor aura
unor micropoeme moralizatoare ce încorporează reflecții care-i deschid calea
spre adevăruri înrudite cu maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. În acea
așteptare fără capăt, unde s-ar ascunde sufletul, gândul în transfigurare
încetează să mai existe: „rotit în
sine/gând gradat în coloană și spirale/îndemn rămas în văgăună de greier/pe
deal cu cruce/salt aprins de nebun/pe ulița cu praf/mână căruța/în segment de
umbră și lumină/păzesc Taina ...” (taina,). În viziunea acestui poet
emoția jocului barbian pare desprinsă din jocul ielelor (de care am auzit în
copilărie), ca o meduză lipicioasă în acest nou joc ludic interpus în cuvintele
poemului: „ceața sta albă/agățată de
câmp/jar mare/adun doi nori negri/fus încurcă lână și somn/brazi mari,
singuri/furcă cu lână verde/gândaci negri în gând/fluturii puteau șopti
hotărârea ...” (poem,). Nu știu la ce să mă aștept din partea lui, însă câteva
picături de judecăți estetice îți asigură libertatea și deschiderea spre
metafizica lirico-dubitativă și aparent interpretată în variantă retorică: „când
găurile negre vor trece în gri, galben și/roșu/vântul va lua ființă/mirarea va
izbucni în nimb/creând Canonul templelor ...” (Epopee). Tot în acest sens vezi și poemul Hotar. Așadar
poemul se prezintă, ca atare, sub forma unui inventar sui generis, cu nume de o
sonoritate aproape misterioasă, figurând secvențe de poezie concretă,
vorbindu-ne despre ființă, existență, gând, iluzie, vise; succint enunțate ca
într-un colaj expresiv de elemente disparate, chemate să compună acea unitate
afectivă de profunzime. Până și cartea expusă
în piața publică (dintr-un poem) își așteaptă clipa ce o va întemnița:
uitării?/condamnării?/sau o grămadă de visători ce încă mai rătăcesc prin lanul
cu poezii?: „agora –/marmura
rece, rece;/nimeni, nimeni;/doar vântul .../jos, în mijloc/o carte
deschisă/vântul răsfoiește cartea” (cartea,). Cititorul va resimți
răsfățul vizual al toamnei mutate cu viză de flotant în odaia unui pictor-poet:
„e toamnă/lumina coboară în frunze/stă
acolo ascunsă/iarba nu mai mustește de greieri/vântul lucește în pai/zarea
adoarme în ceață...” (toamnă). Tehnica mai pare înrudită
cu acea formulare critică pe care și noi o numim „verbalizarea existenței”,
întrucât poezia aceasta activează doar informația depozitată funcție de
subiect, de experiența sa poetică și cultura acumulată. Doar așa începem să
înțelegem: venise la el neguțătorul de vise, iar poetul, cu sufletul înfășurat
în ele, a privit doar cum poezia i-a scăpat și s-a pierdut în acei ani tineri,
cândva, ca un balon de săpun: „te-am
căutat/cu răsuflarea tăiată/peste câmpuri/încremenite de ger/printre troiene și
haite de lupi/te-am căutat/să-ți simt căldura/pletele să-ți desfac –/cad
ostenit/în zăpada moale –/și sub pleoape/cobor cald în ape/pești mici roșii mă
sărută/cred că am ajuns ...” (Vis,). Fiindcă dincolo de semnul
mirării stătea întrebarea pândind ca o anacondă uriașă tot ce ar fi însemnat,
pentru mai târziu, poet/umbră/uitare: „dincolo
de mine/începe vântul/frige frig/dincolo de mine/e negrul cel mai/de dincolo
...”, întrucât „cândva”, toate vor fi la fel...
O anumită întrebare va aluneca, pesemne, și pe buzele cititorului
nostru, veșnic căutător de emoție în poezia vremii: s-o fi rugat
clipei/cerului/vântului... acest poet? Adică, pentru a-i da o clipă, un minut,
un ceas să-i fie timp și a-i ușura povara unei arderi care să lămurească
trecerea lui în poezie. Înțelegând doar așa că, Ion Nichita Rusu, îi va lăsa și lui, întredeschisă, poarta spre o zare ce
luminează încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu