Lumina lumii... în texte scurte și sincere
Spuneam undeva că un interlocutor al meu era convins că a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de
multe trăiri pe toate planurile. Rostul
scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o
transfigura, de a-i oferi semnificații, de a depăși universul concret – prin
cultivrea intuiției, a revelației. Visul fiecăruia e acela de a cuceri
fericirea vieții, dincolo de orice strigăt interior. Este o fericire
inspirația, dar acele clipe trăite sunt dureroase și nu pot fi întotdeauna
socotite ca izbândă a ispitei de a scrie parcă vrăjiți, cu toții, de parcă am
vedea „un fel omenesc” de a privi realitatea. Pentru a scoate la iveală
sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica
povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor
deja trăite. Vorbind despre onoarea actului de a
scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei
noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”.
Cândva într-o discuție amicală cu cineva, acel amic mi se plângea
de faptul că literatura română din manualele școlare nu mai atrage tinerii,
întrucât atât de mult au schimbat și amestecat textele clasicilor cu ale
moderniștilor, încât elevii din ziua de azi nu mai pricep mesajul acestora. Așa
cum știam noi (cei din generația veche) din manuale, luând contact cu
literatura clasică. Cu alte cuvinte, dacă literatură pentru educația și
formarea lor nu e în aceste manuale, atunci nimic nu e! Și firesc ne punem și
noi întrebarea: au sau nu copiii de pierdut dacă ratează complet contactul cu
literatura clasică? Spunea amicul meu că la acești copii capetele le stau
aplecate doar deasupra ecranelor, pe
telefoane mobile, iar contactul vizual cu cei din jur e din ce în ce mai redus.
Și asta nu e doar o iluzie, e o realitate. Psihologii au atras deja atenția
spre lipsa de conversație (ori mult denaturată) între tineri. Ea fiind (azi)
înlocuită de share-uit imagini și
frânturi de exclamații. Mai observa amicul meu că a scăzut mult interesul
pentru citit, el devenind doar o obligație școlară, o temă de școală, uitând că
cititul serios, constant, este un mare transformator de conduită și
înțelepciune. În presa scrisă, o știre îmi atrăsese atenția: în SUA, o nouă
generație de droguri sintetice a invadat piața „pe sub mână”, și a dat naștere
unor zombi: pe străzi lăturalnice vezi copii, tineri, clătinându-se pe
picioare, căzuți în zvârcoliri pe jos, incapabili de reacție și durere. Par și
părăsiți de darul vorbirii, scrie presa. Oare așa ne dorim și de la copiii și
nepoții noștri? Sau ne dorim ca aceștia să se regăsească în scris și vorbire cu
cititorul, să parcurgă mesajul trăirilor lor împreună cu cel care îi citește?
Fenomenul acesta al invadării și decimării scenei literare de tot felul de
indivizi lipsiți de înzestrare și de puține cunoștințe literare, care iată,
trec destul de răspândit în lumea școlară, trebuie înțeles și contracarat de
tinerii noștri începători într-ale scrisului. Dar mulți dintre tinerii noștri
au realizat, totuși, că o adevărată cultură furnizează ceea ce lipsește
cunoașterii și bunului simț. Mulți dintre tineri, observ eu, realizează
pericolul acestor timpuri, și dacă pe ici-colo comunitatea poate să dispară în
realitate, ea poate trăi în imaginația lor și e un semn bun că prin ficțiune,
lumea și oamenii se pot salva. E un mesaj care ridică problema sensului
existenței umane până la cotele unor mesaje generatoare de salvare a culturii.
Îmi plac acești copii care au descoperit plăcerea de a da naștere, în scris,
gândurilor lor: ca o redescoperire a bucuriei de a te juca. Au înțeles sensul
vieții adevărate, al lumii, al credinței, al rostului lor de a sluji, de a fi
utili, de a face bine în jurul lor. Cei mai mulți și-au lăsat imaginația să
rătăcească, să umple golurile întâmplărilor din viața lor și să le dea o nouă
viață. Și credem că asta poate fi începutul unor noi interpretări pe care viața
o lasă în urmă prin dispariția acelor clipe și a acelor trăiri.
Din textele celor care au participat la concurs înțelegem
că tinerii și-au propus să ne arate că nici un subiect nu e neînsemnat și că
până și cele mai mici fapte și lucruri pot să atragă atenția prin latura lor
basmică. Prin această lume a basmului copiii au înțeles (o mare parte) că
trebuie să știi să trăiești povestea și astfel de texte combinate (ceva între
eseu și poveste), și să citești viața din ele. Scopul acestor texte este doar
acela de a pătrunde pe o cale ușor accesibilă în propriul suflet. După cum se
observă textele sunt relativ scurte, se referă la vise, la semnificația
psihologică a unor fapte și obiceiuri, la spaime și fascinația unor fenomene.
Ne bucură că și-au ales teme atractive și le povestesc pe înțelesul cititorului
simplu, însoțind expunerea cu exemple, multe fiind reale din viață. În
labirintul acestor trăiri și stări poetice, micii autori se expun uneori în
notații de natură descriptivistă în lumea iluziilor și amăgirilor, dar sufletul
nu poate fi hrănit doar cu amintiri, întotdeauna își cere oaza lui de empatie
cu toate ființele. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite
uneori din gesturi simple să producă un impact emoțional, dar nu sub forma unor
expuneri psihologice ori de notație jurnalistică, deși curgerea lor firească spre
lumea faptică se concretizează într-un sincer mod de viață. Fiindcă teme precum
viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa,
visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul,
sufletul etc: sunt repere care le vor aşterne poteci de străbătut, dinspre
gândul slobod ce aleargă „ȋncărcat de cuvinte”, spre proza/poezia care induce și
cititorului drumul spre acele cuvinte cheie
destinului fiecăruia. Pesemne, pentru a sugera starea halucinatorie trăită de
un eu, ca suflet bântuit ce-și caută destinul între pământ și cer. Iar subiectele cristice, după cum observăm în mod
fericit, sunt infuzate de multe trăiri personale: vezi Ana-Maria Daria Ștefan în „Grija divină”; Ioana Ghinea în „Am
greșit, Doamne!”; Valeria Roșca în „Copii sunt Lumina Lumii”, sau Ionut-Zaharia Chirilă în „Gânduri de paște” etc. Dacă tot am intrat pe tărâmul prozei, aș mai adăuga că un mare scriitor
clasic (M. Proust? – nu sunt sigur) credea că a pus într-o clepsidră trecerea
anilor, ca mai apoi scrierea lor să se asemene, înzecit, cu dramele petrecute,
dar încă neistorisite. După umila mea părere, doar câteva texte ieşite de sub
,,pana” monologului continuu asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă
deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti acele
fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. De aceea scrierile unor
participanți la acest concurs se citesc ca nişte mărturisiri spontane, ori un
dialog colocvial purtat în atmosfera de postşezătoare literară. Să scrii cu
detaşare despre depărtările din tine e ca şi cum ai participa la desfăşurarea
unui transfer pe domeniul unor prozo-poeme inductive: vezi Karla Marina Dumitru cu
„Pădurea magică” despre ființe necuvântătoare și bucuria unor copii; apoi Patrick Andrei Vasile cu „De la joaca din curtea bunicilor la
poveștile din camera lor” (despre clipe prinse între filele unui jurnal
propriu); Daria Elena Bădulescu cu
schița „Călător în țara mea” (însemnări
despre mănăstirile din nordul Moldovei și călătoria cu trenulețul „mocănița”); Daria Gabriela Popescu cu „Acasă”, o schiță care ne amintește că
nicăieri nu-i mai bine sufletului decât acasă printre părinți și bunici. Ioana Beldimănescu cu povestirea „Comoara copiilor” unde ne teleportăm
din lumea cărților în lumea poveștilor. Încarcerată în aceste exerciţii de
singurătate, pendulând între a povesti şi a relata (al căror liant este
asigurat de o retorică echilibrată), autorii de față ne poartă în pânza de
păianjen configurată mitic de Borges (ori ca-n labirintul lui Nietzsce), cu
reflecţii despre terapia iubirii (în condiția de prizoniere), sau despre
sentimentul bucuriei și al fericirii. Sunt texte-eseistice ale celor care se
confesează ori autoanalizează şi își mărturisesc hiperbolic lirismul în
limbajul sufletului. Aici îi putem menționa pe câțiva dintre ei: Alexandra Iulia Zecheru cu
eseul „De veghe la porțile iubirii” care ne vorbește despre acest unic sentiment
al iubirii și fericirii: „Altfel spus, palatul fericirii
este o casă. Casa ta în care se adună la masă toți membrii familiei.” Iar Anais Elena Burlacu cu eseul „Rețeta fericirii”: „fericirea nu
este doar o simplă emoție, ci o poveste minunată pe care o scriu, pas cu pas,
privind în urmă la toate zâmbetele și aventurile mele.” Despre sentimentul
fericire/bucurie scrie și Maria Iosana
Ghilea în eseul „Bucuria”. Despre
chipuri dragi (tata, mama, bunici, colegi serviciu, dascăli de școală etc.) ne
poartă, ca pe tărâmul scrierilor lui Barbu Delavrancea, următorii: Maria Teodora Alecu în
„Tata”; Mihnea Cristian
Zăinescu în „Dragoste fără granițe – ghidul lumii mele, MAMA!”; Nicu Stâlpeanu în „Iarna”; Doruța Dumitru în „Profesoara de franceză”. Ca odinioară
Zaharia Stancu, din „Pădurea nebună”, Caliopi-Alina
Dinu vine cu schița „Deniz”. Iar
în lumea poveștilor suntem purtați de Teodora
Dumitru cu „Prințesa ghețurilor și
prințul de foc”, precum și în lumea reală a războiului avem pe Lilioara Macovei cu „Drama lui Roman” și Alexandra
Gheorghe cu „Un vis, o fetiță și o
vioară” (o povestire scrisă cu lacrimile sufletului despre soarta copiilor
în timpul războiului. E povestirea unde și-a lăsat imaginația să rescrie
povestea unei fetițe care dă o nouă interpretare, umple golurile unei vieți
destrămate, pornind de la zonele de umbră ale războiului care lasă în urmă
destine nevinovate.
Dar mai mereu am considerat (trecând la poezie) că amănuntele,
captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă: întregesc
misterul, apoi îl descompun în piese simple, şi din nou îl adâncesc. E poate
felul unui poet hrănit cu misterul blagian, de a se furişa infinit printre
nuanţe. „Poetul… un evocator. Când îl înţelegem, suntem tot aşa de poeţi ca şi
el” – spunea Anatole France. Dintr-un anumit unghi, avem de-a face cu o trecere
din planul irealităţii în cel al suprarealității ca o poleială de mistere
turnate în urechea cititorului. Și amintim câțiva dintre ei: Florin Stoica cu „Poezie despre profesor”; Ioana Beldimănescu cu „Verde smarald”; Mihaela Ciumacenco cu „Zbor” și cu „Mama”; Marina-Andreea
Dincea cu „Cămara lui Gulliver”;
Mihaela Logrea cu „Mama, cea mai
importantă femeie”; Florentina Danu cu „Clipe”; Andreea Cristea cu „Ce taină ai, părinte?”; Așer Negoi cu „Austeritate de toamnă”; Angelica Manole cu
„Balsam pentru sufletul rănit” și cu
„O aripă”; Ionuț Calotă cu „Chipul
bunicii”; Maria Anastasiu cu
„Măsurătoare”, cu „Palimpsest pe o
față de masă” și cu „Ispitire”; Vasile
Bajan cu „Ochii tăi...”; Flaviu
Claudiu Mihali cu „Cartea de pe
raftul de sus”; Florian Neculai cu
„O limbă știm” ș.a. În labirintul acestor trăiri și stări poetice poetul se
expune uneori în notații de natură descriptivistă în lumea iluziilor și
amăgirilor, dar sufletul nu poate fi hrănit doar cu amintiri, întotdeauna își
cere oaza lui de dragoste. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente
trăite, venite uneori din gesturi simple să producă un impact emoțional. Oare poetul trăiește iluzia că le poate surprinde în câteva versuri pe
toate? Toți însă înțelegem că prin poezie, poet și cititor, împreună, își
construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Iar în cazul altora
dintre cei cuprinși în prezenta Antologie,
poate fi începutul unei noi interpretări, pornind de la
zonele de umbră pe care lucrurile le lasă în urmă prin dispariția lor. Iar eu,
ca lector (care garantează contactul cu cititorul), pot doar să trag un fir
conductor prin hățișul gândurilor lor, vise care le populează imaginarul
poetic, așteptând să-și argumenteze ideile în scrierile lor viitoare.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu