Secretele în lumină dintr-o
călătorie în lumea poveștilor
Cine este Alexandra Gheorghe? Să-i
privim tabloul creionat cu sufletul ei: „Sunt un copil care nu se satură de
frumusețea pe care o simte și o trăiește, care se roagă timpului să stea pe loc…
pentru că ar vrea să fie copil o viață întreagă. Sunt un copil care a avut
norocul de a gusta din magia copilăriei, cu tot ce are ea mai bun și mai frumos
și vrea să fie un ecou al acestei vârste magice.” Alexandra Gheorghe își scrie textele din această carte ca de pe
„un tărâm de poveste” pentru a surprinde, în povețe și narări despre viață, o lume (aparent basmică) a spațiului numit
copilărie. Cartea
(mărturisește ea) este: „cea care mi-ai dat curajul de a crede în visurile
mele” ... „pentru că fiecare carte citită echivalează
cu un bilet de călătorie spre destinații nebănuite!” Și spunem asta, pentru că
o carte de mici narațiuni e ca o călătorie despre care nu știm încă nimic, dar
la final cititorul va afla tainele acestei întâlniri cu lumea autoarei de față.
Iată ce aflăm despre această călătorie, prin această frumoasă carte: „Și
pentru că îmi doresc ca și voi să fiți parte din această poveste, să simțiți
triumful pe care viața îl are în fiecare zi, am decis să scriu aceste rânduri
ca mărturie a faptului că viața poate avea multiple înfățișări și, chiar dacă
te mai abați de la drumul care te duce acasă, spre mai bine sau mai rău,
întotdeauna există undeva un loc în care sufletul tău se încarcă, renaște și se
hrănește în cel mai autentic mod. Iar în acel loc vei găsi suficientă putere să
te aduni și să pornești pe drumul ce duce acasă, acolo unde bucuria este
supremă!” (din La capătul pământului).
Copilăria e povestea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile,
lumi labirintice cu trăiri, povețe înțelepte și necesare, dar și încercări ale
vieții. Pe timpul lecturii acestor narațiuni nu ai cum să realizezi când
trece din real, pe nesimțite și firesc, către lumea ficțiunii. Cartea scoasă
recent Copile, nu uita!... (apărută
la ed. Alchimia Cuvântului/2023)
întrunește genul prozaic al unui amestec de epic și eseu-meditativ, de însemnări
de jurnal cu întâmplări din viață, de glose lirice și proză cu dense inserții moralizatoare
și tot atâtea teme de reflecție, pentru o micuță naratoare, cu predilecție către
latura confesivă. E relația sa cu lumea cărților din propria bibliotecă, cu
lumea înconjurătoare a celor mici, o lume pictată de privire, excelând în
observații de bun simț în tabloul multor trăiri captivante, prin acel joc de-a copilăria
cu povestea trăită. Cartea cuprinde o serie de însemnări adunate de prin file
de jurnal, ori file cu încercări literare mai noi și mai vechi, cu predilecţie
în evocarea momentelor celor mai însemnate din viața familială, portrete, amintiri,
gânduri eseistice despre bunătate, iubire, credință, suflet, destin, viață...
și lumea mirifică a cărților citite. Povestirile micuței autoare au un farmec,
o neîmblânzire care te iau în puterea lor de cum îi calci tărâmul textelor. Și
înțelegem că e mărturisirea de suflet, lăsată și celor care îl citesc: „dacă ai un crez și te străduiești să-l îndeplinești, este imposibil să nu
izbutești.” – spune ea. Fiindcă autoarea e convinsă că „acolo unde există credință, speranță și dorința de a
vedea partea frumoasă a lucrurilor, Dumnezeu vine cu o mângâiere și are grijă
ca sufletele curate să primească totul după a lor trebuință.” Câteva file din această carte au avut și norocul acestui mic pictor (autoarea în speță - n.n.), dăruită
cu vraja transformării unor momente (din aceste narațiuni), în imagini plastice
reflectate ca într-o oglindă fermecată, oglindă ce surprinde întregul tablou al
acestui ținut fabulos al copilăriei. La o primă lectură paginile curg ca din
gura unui povestitor, în direct, lămurind ele însele că sentimentul e bine
surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele,
sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile
prezente, povețe de bun augur trimise către cititor, cu reverberaţiile
sufletului, la tot ce a însemnat clipe frumoase din viaţa noastră, pentru a fi
cunoscute și în viaţa altora. Iar întâmplările, ce ni se par acum neînsemnate, poate
un pic prea copilărești, deţin taina multor necunoscute de care ne-am lovit într-o
viață de om, iar o explorare a lor, peste o vreme, devine o treaptă spre
cunoașterea acelui prag de înțelepciune necesar în viață. Îi citești
povestirile și înțelegi că autoarea se află mereu în căutarea unui interlocutor
căruia să-i vestească bucuria celor transmise, conștientă că există ziduri
ridicate la întâlnirea cu celălalt (cititorul său), dar și zidurile susțin o
poartă prin care se intră și se iese pentru a comunica cu iubirea, destinul și
viața de toate zilele: „Iubirea este cea care ne colorează
viața... supremația sa fiind un cântec pe care îl simți în murmurul tuturor.”
Și că „pentru fiecare dintre noi există un
destin.” Iar viața „este un
spectacol unic în care noi suntem actori principali” – așa cum ne spune chiar
autoarea.
Să încercăm a
ne teleporta (alături de micuța autoare) în plin miracolul acestui hotar dintre
lumi, în povestirile din această carte, întrucât privită prin
astfel de oglinzi ale imaginaţiei e posibil ca lumea pe care încercăm să o
descifrăm să ne pară, când o alergare a unei alte Alice în țara minunilor, când o luptă captivantă, capabilă și
cititorului să-i stârnească curiozitatea: schița imnică „Mama” sau „Îngeri
pe pământ” e și despre mamele și bătrânii noștri... niște îngeri
printre noi, fiindcă ei: „prin această bunătate și simplitate cu care își
trăiesc viața fără să ceară, fără să plângă, fără să se certe și fără să arate
cu degetul...” Toate acestea sunt privite prin ochii copilului care a
beneficiat de dragostea bunicilor ei: „Copilăria mea stă sub semnul
echilibrului și al blândeții cu care bunica m-a înconjurat zi de zi. Pentru
mine ea a fost, încă din prima clipă a vieții mele, un înger care m-a ținut de
mână și care nu mi-a mai dat drumul nici până în ziua de astăzi...” „Spaima dintr-o zi de toamnă” e
povestea Cristinei, fata care trăiește cu spaima păianjenului ascuns printre
cărțile din bibliotecă. Într-o altă poveste din această carte („Celelalte cuvinte”) o vom găsi pe
Cristina dinaintea cărților din biblioteca sa, descifrând „mesajele ascunse”...
și trimise de autorii lor în întreaga lume. În „Iubirea față de semeni”,
micuța autoare suie pe podium, cât mai sus, iubirea:
„Gândindu-mă la iubire, cred că sunt un copil binecuvântat...” „Tristețea gerului” e o
poveste care „vine cu peisaje de poveste, dar și cu voie bună.” „Copii sunt lumina” e pledoaria
pentru prietenii necuvântători și copii, această lume care aduce tuturor
fericire. Iată îndemnul micuței autoare: „Visați, copii! În vis găsiți lumea pe
care ne-o dorim cu toții și lucrurile frumoase și minunate pe care le vedeți și
învățați, ca să vă dea puterea de a merge mai departe.” Un îndemn de urmat! „Un
vis, o fetiță și o vioară” este o povestire scrisă cu lacrimile
sufletului despre soarta copiilor în timpul războiului. Iată cum se descrie fetița
din această tristă și superbă poveste: „Eu sunt Elis și povestea mea este
povestea tuturor copiilor care au trăit pentru prima dată în plin război.” E
povestirea unde și-a lăsat imaginația să rescrie povestea unei fetițe care dă o
nouă interpretare, umple golurile unei vieți destrămate, pornind de la zonele
de umbră ale războiului care lasă în urmă destine nevinovate. Într-un anumit
fel autoarea răspunde și la întrebarea pe care ne-o punem adesea: de ce se spun
și de ce se citesc povești? La ce folosesc ele? (Suntem doar o specie grefată pe poveste, nu?) Și răspunsul poate fi diferit:
poate că unde ne plac poveștile, iar dacă are un tâlc, un sens, sau un mesaj,
atunci ne ajută să înțelegem ceva din lumea asta. Și pot vindeca răni deschise
în suflete, ne eliberează de spaime, frici și vise urâte. Ne rămân în minte ca
o pildă, ca o povață pentru atunci când vom avea nevoie de ele. „Copiii curcubeu” e o mică istorisire
suprarealistă în care copiii pământeni primesc vizita copiilor care vin din viitor, cu scopul de a le îndrepta
cunoștințele despre lumea viitorului și rolul copiilor pe Planeta Pământ,
întrucât: „Au văzut
că suntem într-o permanentă competiție unii cu alții, că nu știm să ne bucurăm
de reușitele celor din jur și ușor-ușor am ajuns să ne îndepărtăm unii de
alții, iar, în acest fel am ajuns să preferăm singurătatea, să căutăm un
refugiu în lumea virtuală și pare că nimeni nu ne arată calea corectă sau nu ne
atrage atenția că această direcție este greșită.” Despre Crăciunul
petrecut acasă, ca într-o poveste fără sfârșit, este povestirea „Acasă de Crăciun”. Redăm
o frază emblematică din ea: „Întind
mâinile și îmi imaginez o punte. Eu sunt o punte. O punte între trecut și
viitor. Eu sunt stâlpul care ține un echilibru între două lumi care se strigă,
se caută și se ajută. Și tu, dragă cititorule, ești tot o punte.” Despre
educație, dar și relația părinților cu copiii, în familie, este schița Derapaj. Și ea,
autoarea, crede în puterea ființei umane: „Dar știu că lucrurile se pot
îndrepta, că din greșeli putem învăța și că important este să îți dorești
schimbarea și să înțelegi că viața are un farmec aparte și că poți să te bucuri
de tot ceea ce are ea mai frumos dacă asculți sfaturile celor care te iubesc,
dacă alegi calea simplă și firească a lucrurilor și dacă ajungi să
conștientizezi că în viață este important să fii OM”. Arta scrisului,
așa cum o vede Alexandra Gheorghe, nu este meșteșug (în primul rând), ci
conturarea de idei cu importanța reflectării ei în text: „Tărâmul Literaturii
este poarta către aventuri nebănuite și emoții profunde. În acest loc magic,
cuvintele prind viață și te duc spre lumi incredibile.” (din Tărâmul
literaturii). Și cu fruntea lipită de „fereastra interioară”
a povestirilor ei, iată, am încercat să descifrăm odgoanele-legături ale
acestei punţi de trecere din textele autoarei noastre, incluzându-i aici atât cerul, infernul, ființa umană și adâncimea
sufletului ei cu tot haosul în care e împinsă să-și ducă acea „ființă despre
care scrie”: viața. Astfel încât și cititorul să poată spună că, da: „cartea e
și ea o lume”. Sau ca să-l răstălmăcim pe J.L.Borges, care spunea că „cel mai
bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea”, atunci, cu siguranță autoarea
ascunde o lume în cărțile sale.
În concluzie: pentru Alexandra Gheorghe scrisul este
tărâmul ei de vis unde toți (omul care scrie, omul care citește) ne retragem
pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul
vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei lumi
invocate, în narațiuni despre viață și destin, până la granițele de trecere de
la încercările primelor scrieri, la cea modernă, și acceptare a unui destin de
truditor al scrisului. Sau, mai exact, cum spune
J.L.Borges: „Înainte scriitorii și poeții căutau să obțină emoția cititorului”.
Dar a căuta o interpretare a faptelor unui autor (în scrierile sale) e ca și
cum ai căuta steaua ta printre galaxia de stele. Dar merită efortul. Vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât
de intuitiv şi natural) nu poate să fie decât o vocaţie îngerească, care nu
vine la comandă. Să-l credem doar pe poet, cel care (ca soldatul) nu are viață
personală, cum zicea Nichita. Ori că scrisul, în cazul fiecărui autor/autoare,
a venit de la sine, sau e doar mâna destinului? „Tu
poți să lupți pentru visul tău?”
– e o întrebare din această carte, adresată către cititor. Ca să-ți poți răspunde (tu
cititorule!), mai întâi, va trebui să îi citești cartea. Iar dacă și cititorului i-a plăcut, sunt și eu mulțumit că,
iluminând brusc un înțeles, am adus „semnele” acestor povestiri din carte, cât
mai aproape de fiecare. Așadar: „nu rata ocazia de a fi
călător într-o lume minunată!”
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu