O
viziune profund romanizată a iubirii
De ceva ani, tot
participând în juriu la concursurile Ligii Scriitorilor din Buzău, al căror
scop este de a desoperi tinere talente, s-a consolidat în mine convingerea că
cel mai mare avantaj al cititorului îl constituie acea lectură de texte ale
concurenților cuprinși într-o antologie. Totodată, prin culegerea acestor
texte, i se acordă cititorului accesul la acest mod de cunoaștere al unor copii înzestrați
a căror ascensiune în viața literară vine odată cu experiența. Participantă și
ea la aceste concursuri literare, eleva de gimnaziu Mara-Elena Untea mi-a
trimis prima ei scriere ceva mai întinsă ca narațiune, sub forma unui roman de
ficțiune. Am ales această lectură pentru a-i face și un comentariu, deoarece simțeam nevoia de
claritate a ceea ce scrisese până la acest roman ficțional. „Dulcea
mea otravă” (fraza care dă și titlul acestei scrieri romanizate liric),
este o meditație asupra jocului unei adolescente cu puterea iubirii, în viața a
doi tineri. Proiectul e frumos și atrăgător. Să te adresezi fetelor și
băieților de vârsta autoarei cu o carte de o simplitate înduioșătoare, având în
vedere schimbările galopante din lumea de azi în viața tinerilor, nu-i chiar o
joacă. Dar jocul mental al autoarei, reținut și de memoria cititorului, devine
un dialog între cei doi protagoniști ai narațiunii, despre prietenie și iubire.
Un dialog sincer care se desfășoară între cei doi (aici și acum pe parcursul celor 33 de capitole); scenarii derulate
alert, ca niște cadre cinematice, în spațiul imaginar (material-imaterial) al
ficțiunii. Cine va fi adresantul, cine îi va evalua reușita acestei scrieri?
Rămâne de văzut. Riscurile sunt, ca și în viața reală, multe. Mica autoare îi
va asigura cititorului un spațiu concentrat, cu precădere, pe confesiunile
eroinei Azaleea, întrucât subiectul e chiar relevant vârstei autoarei, o vârstă
nu foarte îndepărtată de a eroinei sale. Azaleea e acea fată ce capătă, odată
cu descoperirea primilor senzori de iubire pentru Ares, conștientizarea de sine
și înțelepciunea unei personalități feminine destul de mature, atunci când luptă
pentru dragostea ei. Pentru creionarea trasăturilor eroinei, autoarea își
analizează în același timp și trăirile, reacțiile, conflictele și motivațiile
din chiar (poate!) viața ei, iar
credința noastră este că o face în scopul de a-și aduce aceste amintiri,
chipuri, locuri, stări din trecutul ei, până la limita de percepție a realului,
în proza scrisă. Iar modul în care tratează toate acestea cu atâta naturalețe
este unul obișnuit, chiar poetic - și privește raportul între epic și liric în
roman. Viziunea ei profund romantică, exprimată însă în forme literare, îi este
deplin atribuită eroinei Azaleea. I se poate face și observația că în prea
multe capitole transcrie doar întâmplări mărunte ale vieții de zi cu zi din
viața celor doi tineri (Azaleea și Ares), dar le tratăm ca pe mici automatisme
existențiale în această narațiune. Pe de o parte, Azaleea își trăiește micile
suplicii ale iubirii pentru Ares, pe de altă parte (și cititorul va observa
acest detaliu), Ares traiește la intensitate maximă absurdul dublurii sale,
gest care era cât pe ce să-l coste. În fond, cei doi eroi își trăiesc cu emoție
fiecare răsărit de soare pe care îl văd, zi de zi, de la fereastra primilor
fiori ai iubirii. Dar emoțiile la care ne invită autoarea sunt emoții care se
pot stăpâni și transforma în cele din urmă în energie pozitivă. Iar pericolul
la care se expune pe parcursul multor capitole din carte (multe din ele narate
de Azaleea și câteva trecute prin filtrul
narativ al lui Ares), este cel de a continua să nareze la infinit o
poveste siropoasă între doi tineri și a ajunge undeva, acolo unde se pierde
esența și importanța drumului în sine, de a descoperi ce pot face și cine sunt.
Scenele ample, uneori prea ample, despre admirația și atenția unuia față de
celălalt, par interminabile și plictisitoare. Dar, cum acolo unde începe
imaginația, întâlnim și neprevăzutul și suspansul acțiunii, încă de la
începutul romanului, autoarea surprinde cititorul cu o scenă a unui accident
petrecut Azaleii la un eveniment festiv, accident din care fata nu-și mai
amintește nimic. Ares, tânărul care o găsește căzută la pământ, de la balconul
casei unde se desfășurase evenimentul, o transportă la spital și nici nu pleacă
de lângă patul fetei. Ce anume avusese loc, cum ajunsese din balcon la pământ,
cine fusese în preajma ei la acel moment nefast, e întrebarea care dăinuie pe
buzele tuturor (a părinților și prietenilor care o vizitează la spital), iar
răspunsul la această întrebare rămâne multă vreme un mister. Jocul mental al
autoarei volumului sfârșește hamletian în mintea cititorului: „a fi sau a nu
fi?” De la această întâmplare capitolele se succed fugar: nici întâlnirile cu
prietenii de liceu nu aduc ceva lămuritor pentru Azaleea. Din când în când „un
personaj hărțuitor” intervine în narațiune să tulbure apele și să inducă ceva
suspans. Abia la petrecerea dată de colegul Dominic, Azaleea îl întâlnește din
nou pe Ares salvatorul, care după acel nefast accident o dusese la spital. Acum
se înfiripă și povestea de dragoste dintre cei doi. Personajul din umbră,
„hărțuitorul”, o vizitează în cameră și îi transmite mesaje ciudate pe telefon.
Nici dispozitivele de securitate, montate la casa fetei, nu îl pot opri pe
„hărțuitorul” ei să îi facă vizite în continuare. Dar nici încercările
părinților lui Ares, de a-l „cupla” pe băiat cu fiica unor comercianți bogați,
prieteni de familie, nu au nicio șansă. „Băiatul care mi-a furat inima” (cum
spune Azaleea) este îndrăgostit doar de iubita care îi „invadase mintea”. O
dietă (în legătură cu alimentația) recomandată de un psiholog îi provoacă fetei
un accident în casă, iar vizita neașteptată a „hărțuitorului” cu mască, o
salvează... însă!, stupoare: tatuajul de la mâna (fără mănuși de data asta) îl
dă de gol pe necunoscutul vizitator, acesta nefiind altul decât iubitul ei,
Ares, și despărțirea lor este iminentă. Ideea de a intra în pielea unui
personaj necunoscut îi venise băiatului din momentul în care fata, la spital,
după accidentul ce avusese loc, nu-și mai amintea nimic nici despre cel care o
dusese la spital. Abia spre finalul romanului, în perioada cât sunt despărțiți,
cititorul va descifra enigma accidentului de la balcon. Ares va fi din nou în
preajma fetei, o salvează în ultimul moment din mâinile psihopatului care
atentase la viața ei la începutul romanului și își reia locul în inima fetei;
tabloul „Dulcea mea otravă”, îndrăgit
de Azaleea la o expoziție de pictură, și cumpărat de Ares, e garanția acestei
iubiri eterne. Și, până la urmă, spaimele, complexele se sting, iar tandrețea,
mai ales bucuria, împlinirea iau locul angoaselor. Cititorul va sfârși lectura
acestei cărți în bucuria unui epilog cu „hapy-end”.
Există, totuşi, un optimism în această
așteptare continuă pentru cei care vin după noi. Credem că poveştile vor
înflori din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși
acasă pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte
grele, ursitoarele. Iubirea și imaginația lor poate va mai salva ceva, gata să
trimită omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii
rămaşi în picioare își murmură cântecul lor. Și suntem convinși că adolescenții se vor regăsi în această poveste de
dragoste dintre Azaleea și Ares, poveste care se întinde pe capitole întregi,
găsind în poveste o profundă legătură cu tema prieteniei pe care Mara-Elena
Untea o explorează cu o notă de romantizare excesiv întreținută. Romanul
ficțional „Dulcea mea otravă”
explorează strâns relația dintre viața personală și contextul social al
tinerilor. Construcția imaginară a acestei povești de dragoste, ficțională, i-a
permis autoarei libertatea de a-și exprima propria viziune asupra poveștii. Mara-Elena
Untea și-a ales, prin vocația scrierii personale, determinată de fascinația
lumilor și poveștilor ficționale, imaginarul în proza literară. Ca spectator,
în textele acestor tineri, în ultima vreme, am avut ocazia să plonjez pe deplin
în această lume mereu aflată la confluența cu zone misterioase, himerice. Ne-a
convins acest nou început în viața micuței autoare? Iată o întrebare pe care o
adresăm, la rându-ne, și cititorului. Fiindcă abia atunci când le are pe toate
(lumi găsite în urma multor lecturi de cărți), le-a văzut pe toate, i-au fost
tălmăcite toate și va avea puterea de a-și păstra uimirea, suntem convinși că
nu se va dezvrăji prea repede de lumea aceasta a scrisului. E multă candoare în
aceste pagini de roman care înscenează un mod copilăros de abordare a
miracolului descoperirii incipiente a unui sentiment care dă sens vieții.
Fiindcă rostul scriitorului în genere, nu este acela de a reproduce realitatea,
ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret
– prin cultivarea intuiției, a revelației. Iar scrisul e o terapie a sufletului
și o „amânare a morții”, cum ne-a arătat Șeherezada. Iar pentru a scoate la
iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi,
tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real
a celor deja trăite. Ne oprim uneori pe pagina
de scris asupra unei idei din care vrem a descătușa un tâlc al întâmplării,
asemeni lui Oedip, cel care avusese pe buze exclamația plină de pathos asupra
țesăturii destinului menit să-i scoată în cale tâlcul sorții implacabile a
omului: „Sunt un copil al Întâmplării!”, cum deslușise el în cele din urmă.
Pentru că în scris, ca și în viață, suntem mereu sub imperiul întâmplării. Din
toate cele ce i se întâmplă într-o viață omul surprinde evenimentul în sine ca
pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în propria sa existență,
preluându-i greutatea. Iar cele două planuri narate (Azaleea și Ares, pe
rând îmbinate), între real şi fabulos, dacă răscolesc în cititor un amestec de
imagini privind desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi
suava inocenţă, pândită de peste tot de o spaimă a neîmplinirilor pe calea
vieții (pe de altă parte), înseamnă că povestea din romanul adolescentin și-a
atins scopul. Sau măcar o parte din așteptările noastre în acest cântec
tânguitor oferit de substanța vieții.
Tudor Cicu
(membru al USR Filiala Dobrogea)
