La ce bun poezia?
Mi-a fost pusă și mie această întrebare. Luat pe neașteptate nu știu să-i fi lăsat aceluia un răspuns complet. Un răspuns sigur. Dar i-am amintit cum, cândva, Friedrich Hӧlderlin
rostise o frază care cutremurase lumea poeților: „La ce bun poeții în vreme de
restriște spirituală?” După el, și alții pesemne s-au întrebat ce sens mai are
poezia într-o lume în care oamenii s-au înrăit într-atâta încât unele dintre
neamuri au pornit războaie împotriva altor neamuri și violența zguduie lumea
cam pretutindeni. Iar bezna necunoscutului a luat o viteză cu care greu mai
ținem pasul. Din păcate, azi, când
civilizația pare a fi într-un mare regres, literatura beletristică și-a pierdut
importanța socială, forța de impact pe care le avea în trecut. Se citește tot
mai puțină proză și tot mai puțină poezie. Și tot din păcate (trebuie s-o spun) poetul nu este creatorul (deși
într-o carte el creează lumea lui – sugestie venită de la J.L Borges), ci
martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți lumea ar fi
arătat cu totul altfel. Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le știm și nu le înțelegem,
ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O LUME spre discuție în
cărțile lor și îi arată cititorului că singura cale de a-și pune la adăpost
viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de revelație (pe care scriitorii
o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa
că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva
iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Adică, suntem cam ceea ce am citit. Sau cum
se spune în popor: „ai atâtea vieți câte cărți ai citit!”. Necunoașterea are la
capăt de drum deziluzia și nefericirea unuia ca IUDA, singurul rătăcit dintre
apostolii care au stat la CINA CEA DE TAINĂ cu Iisus.
Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără
nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog,
cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dar se spune despre
cărți că au destinul lor: habent sua
fata libelli (Terentianus). Însă fără cititori nu există un destin al lor.
Dar mă întreb și eu: mai are poezia/proza, azi, căutare printre cititori? E și
întrebarea care îl macină pe cel-care-scrie. Fiindcă, să nu ne temem să rostim
vorbe mari: capodoperele artistice ale umanității au arătat că o lume
ficțională, cea propusă de scriitor, că ar fi soluția la cea prezentă, că acolo
la masa de scris omul-care-scrie își pune
întrebări, se frământă să găsească soluții pentru o lume mai bună, dar cu toate
acestea, operele lor nu au fost capabile să oprească suferința popoarelor
rătăcite, masacrele și războaiele. Deși milioane de oameni se hrăneau
intelectual cu romane, alfabetizarea generală crea noi cititori, până și acolo
în tranșee, înainte de a se omorî unii pe alții, soldații comunicau prin scris
cu semenii lor de acasă. Nu mai departe, în perioda interbelică s-au scris
cărți fundamentale pentru înțelegerea erorilor comise de umanitate, pentru ca
aceste erori să nu mai fie repetate. Lumea întreagă înțelesese, încă o dată,
dacă mai era cazul (amintind de gestul Șeherezadei din O mie și una de nopți), că avem nevoie de povești pentru a putea
trăi. Și avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar
iată ce vremuri trăim: „Poezia nu se vinde, poezia nu se citește,
poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără
poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice
de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei”. - scria Doina
Ioanid- într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe
poeți. Dacă această tristețe ar fi la fel, adică în mod egal suportată atât de
poet cât și de cititor, atunci poezia ar însemna un câștig pentru toți. Dar
teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei care se scrie în
vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor care comentează
volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să arate că pe tărâmul
antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu simte, citind o poezie
curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în
inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să
zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi.
Într-un articol publicat în România literară, poetul și scriitorul Gabriel
Chifu își punea întrebarea firească: „Ce chip va avea poezia în viitor?” Și constata
că tinerii din zilele noastre nu se mai recunosc în versurile noastre, a celor
din generațiile mai vechi, că noi, cei vechi, suntem categoric pierzătorii.
Citind (și eu) poezia din „textele” trimise în ultima vreme la concursurile
literare (concursuri locale, concursuri naționale, poezia publicată în ultima
vreme prin diverse reviste literare din țară), am impresia (oare doar
impresia?) că trecem prin răstimpuri de decădere „de obscuritate și de
sălbăticie” (cum puncta G.C.) și pare întradevăr a ne găsi în aceste pericole.
Și chiar dacă mai auzim, pe ici-colo, că noi capodopere ajung în librării și
biblioteci, mi se pare că tot nu frânează ofensiva acestor ideologii toxice și „ruguri
ca pe vremea inchiziției” cu anumite cărți ce trebuiesc scoase de pe tarabele
librăriilor, dacă nu chiar interzise definitiv. Dacă îi vom încuraja pe acești
„noi inventatori!” ai poeziei actuale să urce pe podiumurile unor concursuri, acești
tineri furioși să publice mai departe în revistele literare ale vremii, cred că
îi vom lăsa „ca și cum ar fi un drept al lor” să modeleze cuvintele în poezie,
după „noua simțire și gândire” influențată de ideologii menite a le tulbura
mințile. Se mai întreba Gabriel Chifu: „Se va renunța la metaforă, la zona
metafizică, la lirism?”. Nu cumva „producția” de poezie se va îndrepta către o
rostire brutală în care se vor amesteca limbile, cum s-a întâmplat în Babilon?
Noua generație de „creatori” pesemne s-o fi uitat prin sticlă colorată: unele
lucruri le-au văzut prin lentile albastre, pe altele prin lentile roșii, dar
cele mai multe prin lentile de un galben-putred. Iar ceea ce vedem cu toții că
iese de sub pana lor, sună precum niște nuci seci, fără să mai pomenim de
cojile proaste, stricate, aflate aici. Citeam cândva că Vincent Van Gogh,
într-o scrisoare, îi scrisese surorii sale că poate vorbi în versuri prin
simpla potrivire a culorilor. Dar Van Gogh vorbea acolo despre pictură nu
despre poezie. Oare simpla potrivire a cuvintelor, să însemne noul drum pe care
a apucat poezia actuală? Mi-e teamă să și sugerez una ca asta. Dacă un pictor
ar pune ca Vincent multă vopsea, multă culoare, multă energie, multă emoție cu
siguranță că ar ieși un tablou bun. Dar în poezie trebuie și metafora,
metafizica, lirismul de care vorbea G.Chifu. Ceea ce vreau să spun e la fel cum
doar o oglindă curată, limpede poate reda o imagine pură și doar o operă de
artă adevărată poate porni dintr-un suflet curat. Altfel riscăm să alunecăm cu
totul în dilema rostită de Matei Vișniec, cel care dădea de exemplu niște extratereștrii
curioși să se compare cu noi în acest scenariu absurd și, inevitabil, extratereștrii
ăia să se întrebe: „La ce le-or fi folosit ăstora cultura?”
Există în
Evanghelii o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de
multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, dar și oricâtă știință am
căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este
acela al pierderii sufletului: (să ne amintim că Goethe în FAUST s-a inspirat de aici în opera sa). Iar normalitatea spre
care vrem a tinde este ceea ce este sănătos și natural, că vindecarea care trebuie
să vină de la omul critic nu se face prin ocolire, prin a ne face că nu vedem
decăderea în care se scrie poezia vremurilor de azi și dăm din umeri. Cum adică
ne-am deconectat de la instinctele noastre umanizate și dăm din umeri? Păi, e
ca și când am recunoaște că schimbarea biologiei creierului la generația tânără
nu ne dă numai sentimentul, dar chiar alergăm împotriva naturii noastre și că
suntem în preajma unui pericol mare. M-am întrebat dacă și cei chemați să
participe în juriul unor concursuri (unii chiar critici cu faimă) simt acest
pericol, sau realizează că dacă uneori nu poți vindeca pe nimeni, măcar încă
pot trata. Și că siguranța emoțională trebuie să fie acolo criteriul de a urca
pe cineva pe podium, pentru că fără ea „toți” avem o problemă. Și că, mergând
în continuare în această „înțelegere” a noului discurs poetic, ne putem (doamne
ferește!) întoarce la epoca de piatră, la acele „scobituri” în ziduri pentru a
arăta generațiilor viitoare că au fost și ei acolo și vom ajunge să credem în
propriile minciuni morale. L-aș fi întrebat pe unul dintre acești „inovatori”
ai poeziei, după ce și-a citit „textul poetic mult alambicat”, dacă și înțelege
ceva din ceea ce a citit în fața adunării care tam-nesam aplaudă la comandă. Nu
de alta, dar până și criticului care asistă îi va fi greu să definească acel
„nou curent literar” menit să desemneze o realitate artistică de o uriașă
complexitate, în continuă prefacere. Păi, unde mai găsim (cum spunea A.
Rimbaud) situația poetului în a căuta atingerea cu cele mai pure sfere angelice
pentru a se limpezi de suflarea spurcată a ceea ce vor să ni se bage pe gât?
Spunea el: „La ce bun o lume modernă când ni se servesc atâtea otrăvuri?” Ba
chiar există riscul să ajungi, citind (azi) o carte de poezie, la debusolare și
nevroză, la pierderea iluziilor și a identității, în avalanșa prin care poezia
tinerilor pare a pustii biata hârtie, deoarece vizitarea unei librării nu mai e
demult un ritual al bucuriei și speranței că vom găsi în cărți ușa magică
pentru a evada din lumea cenușie, mohorâtă, rece, ostilă în care ne-a fost dat
să trăim, deși (ce paradox?) Hitler, apoi Stalin, dețineau biblioteci personale
ce ar fi uimit până și scriitorii, ca să nu mai amintim că fiecare dintre ei
aveau în bibliotecă ediția completă a operelor lui Shakespeare.
La ce servește poezia? am ajuns să ne
întrebăm. Și firesc să ne întrebăm dacă tot s-a ajuns la un dezinteres general
în a citi poezie, tocmai din partea cititorilor. Și ne întrebăm pentru că
îndoiala și neîncrederea privind sensul ultim al poeziei s-a răspândit nu numai
printre cititori, ci chiar printre poeți. Trăim deja într-o lume unde 90% din
populație nu a mai cumpărat o carte într-un an și aproximativ 70% din populație
nu citește nici măcar o carte pe an. Inutil să ne punem întrebarea câte cărți,
dintre cele care totuși se mai citesc, sunt de poezie. Aș face cunoscut, aici,
un vers din marele poet Pessoa: „nici un
efort nu-i mare ca să fii salvat”, dar cine aude? Așadar: „La ce servește
poezia?” Pe un ton ceva mai optimist aș spune că atunci când nimic din limbajul
uman nu-ți mai e de folos, rămîne versul și că poezia e singura formă de
comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i arăta drumul către fericirea
spre care se îndrepta un aventurier ca Don Quijote, și asta, înaintea tăcerii
hamletiene definitive. Dar pentru asta ne trebuie niște ochelari noi și o
pereche de ochi care vor învăța să privească lumea altfel.
Tudor
Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu