Tableta celor care au dansat cu lupii
„Legenda biblică spune că lipsa
oricărei munci, lipsa totală de ocupaţie, a fost condiţia fericirii întâiului
om până la căderea lui în păcat”, scria L. N. Tolstoi în Război şi pace. Prevestea el, peste ani, un război între scriitorii
de azi?! Zice lumea, că e de ajuns să tot dai de astfel de ştiri pe ici şi colo
ca să ţi se otrăvească toată ziua. Parcă-ţi vine să rosteşti, precum N. V.
Gogol: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!... Plânge-l, măicuţă, pe
bietul tău băiat bolnav!... ascunde-l la sânul tău pe bietul orfan”. Și a fost
o vreme când o parte a breslei scriitoricești s-a năpustit, imediat după
revoluție, asupra lui N.Breban. De ce o fi fost atât de furioasă lumea pe N.
Breban? Am scris, cândva, un pamflet şi cred că am încheiat acest capitol.
„Ştiam eu, se gândi Nicolai (N. Rostov – n.n.), că nu voi pricepe niciodată
nimic din lumea asta tâmpită”. (Cap. II, partea IV-a din Război şi pace). Citind tot ce se scrie, de o vreme, despre autorul
Francescă-i, îmi revin mereu pe
dinaintea ochilor vânătoarea lupului bătrân din pădurea Otradnoe. Mai ţineţi
minte vânarea bătrânului lup, de către acea cohortă pornită de la curtea
contelui Rostov? Recitiţi scena teribilă
a vânătorii şi veţi remarca asemănarile cu acest nefericit moment, numit „hăituirea
din U.S”, de care ni se vorbea în presa acelor zile și se aude că a fost
reîncălzită. Momentul acela (spunea Tolstoi), fu pentru Nicolai Rostov, „cel
mai frumos din viaţa lui”. Ați reținut, cred,
strigătul lui Rostov din momentul când bravul său câine Carai se
rostogolise cu lupul de beregată în şanţul din tufărişul pădurii? – „Doamne!
Pentru ce?...” Mai e nevoie să repetăm
la infinit: iată, ce a refuzat Ulise, în insula nimfei Calypso? – distrugerea
cuvintelor! Păi, da! Ne zdrobeşte, în rostogolirea sa, bolovanul lui Sisif şi
nu mai avem puterea să ne ridicăm iarăşi în picioare? Cineva... tot se bucură
la această tânguire a clopotului, de care vorbea I. Druţă. Oare, cine?
Dar oare acea „bucurie” a lor nu
semăna cu acel trist scâncet al lupului de stepă din romanul lui Hermann Hesse.
Și când citeam povestea lupului hăituit din romanul lui H. Hesse eram foarte
trist. Dar, după vânătoarea din pădurea de la Otradnoe, acea tristețe avea un
iz nostalgic. Mai exact, descrie această nostalgie a tristeții, Esenin: „O
tinerețe fuge cu-aprindere./Unde mi-s oare zilele proaspete?/ Dar fericirea
ce-am vrut-o oaspete?/ Toate pieriră-n iarna sălbatică,/ Precum această troică zănatică”. Tristețea
îl apasă pe cel părăsit și, grea și mâhnită își mai simte inima aceasta. Iar
mângâiere, unde să afli? Hermann Hesse, cel despre care am amintit, s-a născut
la Calw, în Württemberg, la 2 iulie 1877. După tată, familia sa are origini
baltice. La 50 de ani scrie „Lupul de
stepă”, un roman psihologic cu o puternică amprentă autobiografică, în care
H. Hesse gândeşte lumea în termeni conflictuali. O altă proză de-a sa, de
dimensiuni mici, intitulată „Lupul” (scrisă la 26 de ani) îmi atrăsese atenţia
prin fineţea cu care pleda în favoarea fiarei în raportul epicului constituit
pe antagonia om-animal. Mă impresionase imaginea ţăranilor cu paltoane groase,
vânători şi calfe, năpustindu-se asupra lupului aflat pe moarte, cu bâte şi
ciomege. Iar el (lupul) „n-a mai simţit nimic”, scrie autorul. Prin ochii
stinşi ai lupului ucis, mult mai târziu, autorul reia tema hăituirii fiarei,
inversând rolurile, încercând să se răzbune în romanul său într-o halucinantă
scenă a dresării lupului de stepă, de către o societate aflată pe prag de
nebunie, având în vedere opţiunea războiului iminent. Dar ce poate fi mai
jalnic decât transformarea omului într-o fiară? „Şi iată că acum comanda lupul,
şi omul trebuia să-i dea ascultare”. Romanul poate fi privit şi din perspectiva
unui tablou amplu, liric, cu viziuni apocaliptice (putem pune pe seama aceasta
însuşi nevroza autorului, care în acea perioadă trecea realmente printr-o
situaţie stresantă). Scris fluent şi îmbinând realul şi fantasticul, foarte
convingător, că mă întreb oare cum l-ar fi privit J.L Borges? L-ar fi privit ca
pe un vrăjitor fericit care a renunţat la îndeletnicirea de magician din
prozele sale scurte, ori ca pe o cauză materială pentru enormele edificii
dialectice ale romanului modern? Să fi recurs la măreţia prozei sale scurte şi
nu la acest proiect grandios al senzaţionalului, care-l va face faimos, mi-ar
fi părut o greşeală de neiertat pentru cel ce avea să spună: „După câte ştiu,
nu există nici un motiv pentru care universul ar putea să fie lesne de
înţeles”. Iadul personal al eroului lui H. Hesse, un anume Harry Haller (în
care îl recunoaştem pe autor), i se poate atribui şi filozofului Nietzsche,
nevoit să suporte mizeria unei societăţi, ca unul dintre acei oameni al căror
destin îi condamnă să-şi trăiască viaţa sub forma unui chin continuu. Se simte
Harry Haller în pielea lupului de stepă, în mijlocul acestei lumi, când dintre
toate ţelurile ei nu împărtăşeşte niciunul? Asemeni unui lup vânat de către
toți, se simțea și Grigori din „Donul
liniștit”. De ce mi-am amintit de scenele din această cartea? Pentru că,
adus acasă de un car cu boi, de către o fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de
război, scena seamănă cu întoarcerea lui Don Quijote acasă, la Mancha, după
neașteptatele lui întâmplări. Lui Grigori, primul foc, făcut la un popas, în
plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui”. Credea
Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate câte i se întâmplaseră,
că mergea acasă pentru ca în sfârșit să se apuce de treabă, să stea cu copiii,
cu Axinia...? Vise!... Și, tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu
privire la toată lupta asta fără sens dusă între cei care continuă să scrie
azi, ca să dea publicului o carte și care nu primesc NIMIC, ca mai apoi, să se
retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte
toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori)...
Și totuși, am trăit și eu o
întâmplare cu lupii pe vremea când eram elev de școală. Era o vreme când peste
satele din câmpia Dobrogei natale venise iarna și zăpezile spulberate de
vijelia crivățului îți tăiau fața când te aflai pe drum. Era prin februarie,
cam pe vremea când lupii umblau în haite de câte trei-patru, în căutare de
lupoaice pentru împerechere. Pe o astfel de vreme mă aflam pe drum venind de la
școală către casă. Mergeam cu alți trei, patru băieți printr-o zăpadă neatinsă,
când am cârmit-o spre niște văgăuni de la marginea satului, cu gândul să le-o
iau tuturor înainte și să ajung mai repede acasă. Ajuns în dreptul văgăunilor,
am ocolit păduricea de salcâmi de la marginea satului și, deodată, m-am oprit
îngrozit. Dinaintea mea stăteau nemișcați o haită formată din patru arătări
fioroase care săltaseră în sus din boturi și își căscaseră gurile, lăsând să li
se vadă niște dinți fioroși. Ochii le sticleau tare ciudat. „Lupii! mi-am zis.
S-a terminat cu mine”. M-am gândit să îmi spun în gând Tatăl nostru și să-l rog să mă salveze. Dar cred că erau sătui de
cât „Tatăl nostru” haliseră până la
mine, așa că am strigat tare lecția ce tocmai ni se predase la școală: „Lecția
de gramatică: Părțile principale de propoziție. Primul exemplu: „Lupii mănâncă
oile”. „Cine mănâncă oile? Lupii”. Partea de propoziție care răspunde la
întrebarea „cine mănâncă?”, se numește subiect și este partea principală de
propoziție. „Ce fac lupii? Mănâncă” Partea de propoziție care răspunde la
întrebarea „ce face?” se numește predicat și este tot parte principală de
propoziție. Iar „oile” este partea secundară de propoziție. Lupii întinseseră
boturile umede spre mine și ascultau nemișcați. Cred că făcusem pe mine de
frică și mă gândeam doar la biata mea mamă și la câte lacrimi urmau să
umezească țărâna în urma mea. Dar nici lupii nu dădeau semne că ar fi vrut să
atace. Am strigat mai departe: Exemplul numărul doi: „Lupii nu mănâncă oameni”…
și am închis ochii să îmi aduc aminte cum ni se predase lecția mai departe.
Când i-am deschis, lupii se risipiseră prin pădure. Ascultaseră lecția de
gramatică spusă pe de rost și o asimilaseră repede. Le fusese de ajuns câtă
gramatică ascultaseră și nu mai voiau să audă din lecție mai departe. De
atunci, la lecțiile de gramatică, gândul nu-mi era decât la haita de lupi
cărora le fusese de ajuns și prima lecție. Însă, acasă, tata, când i-am
povestit întâlnirea cu animalele alea fioroase, mi-a zis: „Fugi mă, cu
prostiile tale! Mereu am trecut pe acolo și doar niște căței jigăriți am
întâlnit pe drumul ăla! Trebuia doar să arunci cu o piatră spre ei și i-ai fi
văzut cum o și luau la sănătoasa!” N-am mai insistat. Ce, lupii nu se puteau
încarna în haita aia de cățeluși? Citisem câte ceva despre reîncarnare, dar
să-i explic asta tatei, era deja prea mult.
Acum, dacă îmbrăţişăm teoria
reîncarnării, putem enunţa că filozofia acestei teorii se bazează pe faptul că
în oameni sălăşluiesc laolaltă, într-o îmbinare şi întrepătrundere duşmănoasă
şi haotică, asemănătoare cu aceea a lupului şi a omului Harry, din romanul lui
Hesse, câte două suflete – deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol.
Ca act ciclic, prin sufletele reîntoarse pe pământ, ei (oamenii) sunt gata să
se sacrifice din nou, să dispară şi să se întoarcă la „începutul
începuturilor”. La acest zig zag, sălbatic şi nehotărât al traiectoriei
eroului, va asista şi cititorul, încercând să înţeleagă de unde a pornit
însingurarea lui Harry Haller, cel peste care viaţa s-a năruit peste noapte,
iar dragostea şi încrederea i s-au transformat în ură şi într-o luptă pe viaţă
şi moarte cu ororile războiului trecut şi ale celui care bate la uşă. O primă
lectură ar scoate în evidenţă arta scrierii unui dialog interior inepuizabil,
aşa zisul monolog de analiză al romanului psihologic de factură postmodernistă,
dar şi curgerea romanţios-tenebroasă a recviemului mozartian, în care
tablourile ideatice pot semăna cu fumul din cântecul de toamnă al lui
Nietzsche. În afara unei perioade de insomnie şi de o supărătoare durere de
stomac, eroul lui H. Hesse pare atins de otrava unui gând iminent al
sinuciderii: „Simţeam că mă pândeşte ceva, că pericolul se furişa pe la spatele
meu”. La restaurantul „Vulturul negru”, singura fiinţă amabilă (o domnişoară,
Hermina), îi ghiceşte gândurile şi, după câteva dialoguri, tânăra îi dezvăluie
temerile şi-l cucereşte prin descoperirea făcută: „Am înţeles foarte bine
povestea ta, Harry! E o poveste cam caraghioasă”. Pe parcurs ce înaintăm în
mrejele romanului ne vom lămuri că Hermina nu-i decât oglinda lui psihologică,
karma lui ancestrală. Prin ea, moartea eroului nostru nu va mai fi decât un joc
magic, pe care cititorul îl va trăi intens la finalul cărţii, în moartea prin
moarte. Şi, iată cum, odată cu apariţia fetei se ivise dintr-odată o fereastră
deschisă prin care viaţa năvălea din nou. Să fi însemnat această domnişoară, o
ferăstruică… „o fantă infimă de lumină în iadul întunecat al spaimei?” Şi,
vedem că da! Din momentul în care aceasta i se dezvăluie „că eu sunt pentru tine
un fel de oglindă, că în interiorul meu există ceva anume, care îţi răspunde şi
te înţelege…” – realizăm că ne aflăm pe un tărâm al jocului magic, ca în cel al
oglinzilor borgesiene, în care autorul include cerul, infernul, lumea şi haosul
în acest odios destin al firii omului dezlănţuit de propriul chip în multe alte
felurite şi mai vechi chipuri de dinaintea reîncarnării. „Tu ai nevoie de mine,
în momentul de faţă, pentru că eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să
te împingă în apă şi să te învioreze astfel din nou” (spunea ea)… „Eu însă am
nevoie de tine nu acum, ci mai târziu. De aici, poate că începe şi enigma
cărţii. Se va înfăptui (şi cum?) „ultima poruncă”: „ai să mă omori”. Jocul
dragostei, avute cu Maria pe care tot domnişoara Hermina i-o introduce în
aşternuturi, e doar „esenţialul” poveştii de dragoste ce avea să urmeze,
fiindcă „în eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă”.
Cândva eroul nostru îşi va aminti că „gândurile ei erau oglinda propriilor mele
gânduri”. Incapabil să trăiască intens bucuriile mărunte ale vieţii (doar e un
produs schizofrenic al unei societăţi şi mai bolnave), Harry Haller e găsit
vinovat şi acuzat de cei care alcătuiesc „putreziciunea burgheză”, cum că ar fi
abuzat în mod necugetat de acel teatru magic „în care nu există realitate, ci
doar imagini”. În cele din urmă, în locul iubirii unei iluzorii domnişoare
Hermina, care se joacă de-a oglinzile-gânduri cu această oroare a unei
duplicităţi sau chiar multiplicări spectrale a realităţii, cititorul va afla şi
deznodământul destinului unui „lup de stepă”, în care, „dorinţe, visuri şi
posibilităţi, care odinioară nu existaseră decât în fantezia (sa)…„deveniseră
acum realitate”.
Cât despre „infernul dinlăuntrul
meu”, când am citit cartea, acolo în prisaca mea de la țară, văzând în mine
același lup de stepă, hăituit de „vipera cu corn” care se strecurase pe blogul
meu și n-am scăpat de el până nu l-am închis, vă las pe voi să ghiciți. Parcă
un diavol s-a strecurat, făcându-și culcuș în gândurile mele și nu-mi mai dă
pace de o vreme. Și tot îmi suna în ureche o voce care venea de nicăieri: „Să
vedem unde o să mai găsești tu pantofiori ca ai Cenușăresei pe care ea să mai
fie bucuroasă să ți-i încerce!” Cum i-ar fi răspuns Oxana din „Noaptea de ajun” a lui Gogol, lui Vakula
fierarul: „Să vedem unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul
meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai țarinei!”...
Și acum, ca să răspund
nedumeririi lui Tolstoi, cu privire la legenda biblică amintită în Război și pace, noi, cei care am căzut
în păcat, nu vom găsi condiția fericirii decât la masa de scris. Nu singuri,
ci, cu Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu