2. Nici urmă de Vineri la Golden beatch, doar noi!
3. Am ajuns la Paliouri (fiul meu crede că maşina lui e mai tare ca vaporul din imagine)
4. Soţia Cornelia, pe plaja din Paliouri
5. La Paliouri... Aşa da, apa e mică la mal, merge şi pentru neînotători, păi nu?
- Paliouri
Motto:
„Când toate-n lume s-or plini
Şi în neant
s-or îneca –
atuncea mă
voi nemuri
Eu ca o
frunză,
ca un fir de
iarbă,
ca....”
(Vasile Tărăţeanu)
În cea de a V-a zi de şedere pe plaja de la Pefkochori , părăsim staţiunea cu
destinaţia: braţul Sithonia (Sidonia), spre orăşelul de munte Neos Marmaras şi
plajele sale superbe. Dar, mai întâi coborâm tot mai jos pe braţul Kassandhra,
circa 8 km , spre
orăşelul Paliourion cu renumita plajă aflată la cca 2 km de oraş. Dacă vreţi să ştiţi
adevărul (ca să folosesc o frază a personajului lui J.D.Selinger din „De veghe
în lanul de secară”), mă simţeam aşa de fericit, că-mi venea şi mie să urlu,
firar să fie! Trecem mai întâi pe la plaja de la „Golden beatch” (înainte de
Paliouri) pe care o găsim pustie la ora aceea (cam 10 dimineaţa), chiar pot
spune asta, ca pe o curiozitate. Am impresia că am nimerit plaja de pe insula
lui Crusoe, când acesta tocmai dăduse peste cel pe care avea să-l numească
Vineri. De fapt, suntem tot într-o zi de vineri, 2 august. Facem fotografii cu
plaja întinsă, nisipul auriu (superb) şi umbreluţele acoperite cu papură ori
ceva asemănător cu stuful de pe la noi. Ne mirăm, totuşi, că o plajă atât de întinsă
nu şi-a primit, încă, vizitatorii. Plecăm spre Paliouri şi, după ce parcăm
maşina la umbra unor pini foarte înalţi, într-o poiană de pădure cca 30 m de
ţărmul mării, ne instalăm umbrela şi cearceaful pe o porţiune de plajă cu nisip
din cel mai fin, asemeni celui de la
Mamaia de Constanţa. De fapt, toată plaja (sub forma unei
potcoave mai lăbărţate), e cu nisip din acela fin şi auriu. În stânga şi la
dreapta locului unde ne-am aşezat începeau şezlongurile şi umbreluţele pânzate.
Ne surprind câteva voci care vin dinspre apă, în româneşte. Apoi, şi în dreapta
noastră, pe unul dintre şezlongurile marginale, intuim (după vorbă) o familie
de români, soţ şi soţie, şi chiar trei fete românce, adolescente, care citeau
de zor şi conversau cu doamna din România. Cu ochii la cele trei adolescente
românce, mă visez (cândva) şi eu tânăr. De ce nu? Că ai vrea să te vezi cum arăţi aşa, în
slipul de ultimă modă, cum îţi mângâie ceafa, soarele arzător de la Paliouri ; dar, nu mai ai pletele
adolescente, pe care ţi le clătinai, odată, şi atrăgeai atenţia tuturor! Ne
simţim ca la noi acasă. Doamne, ce mi-ar fi plăcut să fiţi cu toţii (cei care
mă citiţi, acum) acolo! În spatele plajei de la Paliouri , dealurile sunt îmbrăcate
cu o pădure de pini, maiestuoşi şi verzi, că ne şi mirăm, pe arşiţa de aici, de
unde atâta verdeaţă. Acest amănunt, mă trimite cu gândul la versurile Anei
Blandiana: „Eu cred că: suntem un popor vegetal -/Cine-a văzut vreodată/Un
copac revoltându-se?” Sub arşiţa zilei, nici un pin de pe dealurile astea stâncoase,
nu-l vedem revoltându-se. De fapt, tot braţul Kassandhra este populat cu păduri
de pin şi alţi arbuşti verzi, ceea ce-i dă o frumuseţe distinctă. Aici la Paliouri , găsim plaja plină cu
turişti. Iar peste câteva ore (în jurul orei 13), nu mai sunt locuri, nicăieri.
Între timp, după vorbă, turiştii sârbi şi greci au ocupat plaja micului golf în
formă de potcoavă. Apa e limpede şi curată, arată de parcă ar fi un cristal
imens de culoare verde-turcoaz. Înaintezi în apă cca 6-7 m până la brâu, apoi începi să
înaintezi mai în larg, spre apa mai adâncă. Aceste locuri îi plac şi soţiei,
care, neştiind să înoate, se simte în afara oricărui pericol cu picioarele în
nisip, pe fundul mării. Mie şi fiului meu ne este indiferent. Înaintăm, înot,
până în larg, unde nici nu ştim cam la câţi metri adâncime e fundul mării; dar
îl zărim spre tălpile noastre, ca şi cum cineva l-ar apropia cu nişte lentile
enorme de tălpile noastre. După ora 1400 părăsim plaja de la Paliouri şi, înainte de a trece
prin poarta de la Nea Potidhia
(unde s-a tăiat un mic canal prin istm spre a permite yahturilor să treacă spre
braţul Sithonia, fără să mai ocolească braţul Kassandhra), ne oprim în
Calitheea, să admirăm plaja (cam la 60 de m sub nivelul şoselei), cu apa de
culoarea aceea minunată, un verde-turcoaz spre ţărm şi un albastru ca cerneala,
mai în larg. Aici, doar admirăm peisajul stâncos, plaja îngustă şi palmierii
gigant. Facem poze, cumpărăm piersici parfumate şi mari de la un comerciant
ambulant şi ne îndreptăm spre cel de al doilea braţ de pe Halkidiki, spre Neos
Marmaras, pentru alte patru nopţi de cazare. Noi ca o frunză, ca un fir de
iarbă, ca...
(va urma: marţi, episodul 3)
Poete Tudor Cicu, aflat în căutarea Colchidei...Iasn stai şi cugetă o clipă la aste vorbe ale mele: Le va fi fost şi pinilor teamă de soarele arzător, însă, vezi bine, în milioanele de ani de adaptare, prin ere geologice, au reuşit să-şi transforme frunzele în... ace, anume ca să reducă drastic pierderea de apă...
RăspundețiȘtergereV-a surprins faptul că o anumită plajă, desigur nu la o oră de vârf pentru turişti, era absolut pustie, deşi bine amenajată, primitoare etc... Ce să spun eu, care în 40 de ani de mers prin minunatele noastre păduri aproape niciodată nu m-am întâlnit cu vreun om !!!- nu mai spun c nu mi-a apărut în cărare vreo femeie, ca să nu vă măresc tensiunea... Iar când făceam creasta Făgăraşilor, de exemplu, fără egal în frumuseţe şi spectaculozitate, de la Vf. Suru şi până la Lacul Podragu era mare lucru dacă ne întâlneam cu un grup sau două de excursionişti.
Şi-mi dau seama că se întâmplă acest lucru: Când vezi un peisaj minunat, când totul în jurul tău îţi "vorbeşte" fără greş, ai dori să împărtăşeşti cu semenii tăi această bucurie curată, apropiată de abstracţiune; şi mai înţeleg alt apect al psihologiei umane: chiar lipsa altor oameni cu care să împarţi bucuria peisajului îi dă parcă un plus de strălucire, îl apropie de Sublim - în înţelesul pe care i-l dădea Călinescu...Cam aşa i se întâmplă scribului ieşit în Natură: spinarea se încordează să poarte povara ruksacului, picioarele fac o muncă incredibil de dificilă urcând pante de necrezut (crampoanele scrâşnesc pe stâncărie), ochii privesc în toate părţile, baleind peisajul, căutând unghiul unic -, pentru o contemplare, pentru o fotografie; şi într-un anumit fel este ca atunci când te plimbi seara cu iubita şi pândeşti momentul unui sărut... inima bate năvalnic, simţind că este supusă unei probe hotărâtoare... însă în tot acest timp, al mişcării în natură, pe traseul turistic sau de lucru în geologie, mintea nu se leneveşte nicicum, ea caută tot timpul, se întreabă de ce cu privire la măreţia Naturii şi la nimicnicia individuală; întoarce lucrurile pe toate feţele, pândeşte ideea, schimbă la nesfârşit variantele în căutarea sensului care nu se lasă înhăţat -, sau în căutarea tainei care le face pe toate de neasemuit, unice... (În vreme ce spinarea se încordează, picioarele fac un efort disproporţionat, ochii se holbează, cu mare lăcomie, înghiţind imaginile ce te întâmpină: odată pentru totdeauna...
Lazu
Frumos scris, detaliile înghit întregul. Uiţi ce vrei să vezi, te transformi încet în cititorul unui turist profesionist cu percepţii acute. Excelenţă, poţi scrie o carte, care, cu puţin efort, poate fi tradusă în greceşte. Dacă ei sunt meşteri în cai de lemn, oferă-le gecilor, într-o viitoare excursie, un cadou fănuşian şi ţi se vor deschide porţile Atenei. Zece de la...marin egeeanul.
RăspundețiȘtergereUn răspuns conului (panu) Ion Lazu şi prietenului Marin: O zicală spune că un corb nu mănâncă niciodată singur. Am avut cu mine, spre delectare, pe plajele din Halkidiki: cartea lui J.D.salinger şi cartea de poeme a lui V. Tărăţeanu. Dar şi cartea de povestiri a Florentinei Dalian din Slobozia "Aceeaşi lună peste sat"; alăturat şi cartea lui W. Faulkner "Zgomotul şi furia" (pe care n-o citisem niciodată)- dar spre surprinderea mea, oricât m-am străduit, n-am înţeles o boabă. Pe plajă se citea, ici-colo, cineva răsfoia o carte. Ba, într-un anumit loc, o familie întreagă (soţ-soţie-fiică) citeau în draci. Se mai citeşte, totuşi. Şi, ba o privire prin cărţi, ba o privire la mare... amintirile şi imaginile, după cum vedeţi, curg singure. Hei!... Până la calul troian... mai e! Aveţi puţintică răbdare!
RăspundețiȘtergereAm iubit toate plajele, de dorul nisipurilor de aur, de altă dată, ale Moldovei!
RăspundețiȘtergereNu am fineţea explicită a celor doi domni cu pregărire ştiinţifică, tehnică... Nefiind nicicînd în Deltă, nici la Sulina, de la Mare Nostrum reţin plajele: cu nisip aspru, lipicios al Constanţei; cu nisip aproape cenuşiu (sub toate aspectele) ale Mamaiei; cu aşchii de scoici tăioase din cele două Eforii; şi cu cel mai moldav năsip, la Mangalia. Poate, de aceea am şi îndrăgit atîta locul unde am cunoscut-o pentru prima oară pe extraordinara noastră Prietenă, Maite... La anul aniversăm 30 de ani!... La Nice, plaja e de bolohani hîrtopiţi, administraţi de primărie şi împrospătaţi permanent, că Mediterana-i tare friandă... Puţinul nisip veşnic umed, inundabil de la buza valurilor, e mai lipicios, de parcă ar fi pap grunjos - te chinuieşti un ceas să-l dai afară din slip şi tot ajungi cu el acasă... La Marea Nordului - nisipul inospitalier, ca şi apa - o supă galbenă cu mii de meduze moarte parcă. La Etretat, harmalaia bolohanilor rostogoliţi de Mîneca învolburată se auzea de la peste doi kilometri. Pe plajă, nu te auzeai cu vecinul, decît dacă urlai mai tare ca "galeţii". Noroc că acolo marea restituia plajei tonelatele de chetroaie răgitoare.
Să dai peste cete de cititori estivali, asta, Da plăcere ochiului, inimii!... La vremea eranţelor mele, am văzut mai ales femei cetind vreun romanţ roz, iar bărbaţii aferaţi cu vr'un ziar "de seară", de dimineaţă... Dar nu pe plajă.
La Corbu, unde am adăstat ieri, paradisul era tapetat cu viespi mai insistente ca muştele, a căror dispariţie mai că o regretam!... Podul căscioarei noi devenise viespar. M-am întors înţepat doar de una care - proasta! - nu mai putea scoate acul din antebraţul meu ciolănos. Corbu, subt invazia viespilor şi secetei, totuşi un Colţ de Rai!
Anonim: Precizări bine rostuite (dar de ce anonim?, fără nume!), mai ales că acolo la Corbu am remarcat (izbitor chiar!), asemănarea peisajului de la malul mării cu poza de pe coperta cărţii mele "IARBA DE MARE" (roman apărut în 2006). Coperta mi-o făcuse un amic care nu avusese nici o sugestie de la mine, iar poza era după o pictură de pe internet. Am reţinut aspectul nisipului lipicios de la noi şi aiurea (recent, la Mangalia, am remarcat că, acolo în Halkidiki, cum scuturai piciorul sau mâna, nisipul cădea jos, lesne, pe când aici, îl râcâiai cu unghia şi tot nu cădea).
RăspundețiȘtergereAnonimul e, desigur, Culai A. Dormitu.
Ștergere"Corbu" nu-i cel de la Litoral, ci al doilea popas după Tulgheş, în Harghita, cum cum urci şi descinzi prin Valea Bistricioarei dinspre Grinţieş şi Poiana Teiului. Pe acolo drujbele unora încă nu au făcut prăpădul prin păduri, aşa că - deşi vezi gatere şi stive de cherestea - mai vezi codrii în picioare. Încă...
Scriam recent de scurtul meu popas acolo, pe-o gură de rai răzeşească, unde o casă ca de pe vremea Eminovicilor mai e însufleţită de o Doamnă de 92 de ani. O dată cu ea, se va duce şi Casa, deja plecată de pe înaltele zidiri de piatră ale pilonilor prispei şi cerdacului.
De aş fi moştenit-o eu, altfel aş fi procedat, fiindcă acel stil arhitectonic arhaic, perpetuat de dulgheri pînă mai ieri şi propriu nordului moldovenesc, aproape nu mai e de găsit nici măcar în Bucovina. Dar mi s-a spus că "Reconstituirea" ar fi mai costisitoare decît o "casă nouă"... Aşa o fi, mai ales că Statul Învîrtiţilor n-ar încuraja protecţia Patrimoniului nici măcar cu vorba, necum cu fapta.
Acuma fiind încadrată de coroanele unor pomi, n-am putut poza mare lucru. Sper să ajung la vreme desfrunzită, să o pot "cadra" cum trebuie.
Culai, deci.
Bădie Culai! Scrierea, mai ales stilul în care fuseseră rostite toate cele, m-a dus cu gândul la un aventurier prin mările Nordului, prin cele zări hăăă... doar visate de pana unuia ca mine. Apoi asemănarea celor rostuite, în scris, despre Corbu m-a dus, imediat, cu gândul la cineva care e de pe acolo, dinspre "fiordurile" de pământ şi malurile surpate spre ţărm, de la Năvădari-Corbu. Cât despre viespi, tare mă tem, că (acum când voi pleca peste un sfert de ceas, deci, mai apoi, imediat ce voi ajunge la prisaca mea), voi avea de dat "piept" cu fiarele astea nesuferite. Numai bine!
RăspundețiȘtergere