402. Plajele însorite din Halkidiki (4)

 1. Insula "Broaştei ţestoase" de lângă Neos Marmaras.

 2.Plaja de la Toroni - partea dinspre SUD.

 3. Toroni (plaja, partea dinspre NORD)

4. Ajuns pe plaja de la Sikias.

5. Vedere plajă din Sikias (în fundal, mult peste mare, în zare: Muntele Athos)

4. Între Toroni şi Sikias

                               Moto:

                                          „La margine de noapte

                                            şi început de zi:

                                            de-o parte e lumina

                                            de alta – bezna şi...”

                                              (Vasile Tărăţeanu)

   Gogol spunea „În noaptea de ajun”, că „liniştea era atât de adâncă, încât omătul se auzea scârţâind sub cizmă de la o jumătate de verstă”. Gogol povestea despre acea întâmplare din satul Dikanka, când nimeni nu prinsese de veste că necuratul le şterpelise, localnicilor, luna. Păi, bine, domnilor! În plină vară, eu, aici, vă pot minţi pe domniile voastre, că aşa şi pe dincolo? Să-mi fie cu iertare! Nu dezmint tot ce am scris până acum. Păi, chiar era, acolo, atâta mare cât să încapă în burta balaurului din recenta mea carte scrisă. Liniştea pe plaja de la Neos Marmaras era „adâncă”, nu ca forfota de pe la noi, iar „zumzetul” greierilor (greieri să fi fost?) din pinii ce străjuiau ţărmul la Neos Marmaras, se auzea pe plajă, până la noi. Pe astfel de plaje, printre atâţia străini, te simţi ca Ulise – care uneori s-a numit Nimeni -, adică cel mai modest şi mai anonim dintre oamenii de pe plajă. Nici urmă de insecte sâcâitoare (ca pe la noi: muşte ori musculiţe) – că, aducându-mi aminte cum mă chinuiau nesuferitele astea, în urmă cu ceva ani, când mă aflam pe plaja de la Venus ori Jupiter din Mangalia, îmi venea să plâng. Ceva, totuşi, m-a întristat un pic. Au trecut prea repede cele patru zile petrecute aici. Astfel că, în a cincia zi, din nou, a trebuit să împachetăm la bagaje şi să pornim iarăşi la drum, către Sartri, un orăşel aflat pe coasta de est a Sithoniei. Dar, mai întâi, ne propunem să trecem prin mica staţiune Toroni. În drum spre Toroni, ne oprim pe un platou, la marginea şoselei, pe muchia unui deal şi privim, în urmă, spre Neos Marmaras. Dincolo de pădurea de pini zărim marea şi (o, da!) forma insulei din mare, care de aici, seamănă uluitor cu profilul unei broaşte ţestoase, uriaşe, înaintând în mare. Toroni este o staţiune mică, ceva aparte în decorul dealurilor golaşe, stâncoase din jur. Un golf larg, orientat spre vest, cu o plajă întinsă (cca 2 km), aproape pustie la ora 10⁰⁰ când sosim noi, cu umbrele şi scăunele de plajă, lăsate de turiştii aflaţi, la ora aceasta, în hotelurile cochete ori la micul dejun pe terasele restaurantelor, mai toate, având panouri inscripţionate cu oferte în limba rusă. Nu stăm, aici, decât vreo două-trei ceasuri, timp în care, turiştii încep să-şi recupereze umbreluţele şi scăunelele abandonate direct pe plajă. Apa e limpede, cu ceva pietre în apă, la intrare, ca, apoi, să zăreşti (doar să zăreşti, nu să atingi) nisipul de pe fundul mării. Nisipul de pe plajă e acceptabil. Am observat doar două zone amenajate cu umbreluţe şi şezlonguri private, în rest plaja e la liber. După cele câteva ore petrecute pe plaja de la Toroni, de hârjoneală prin apă, ne deplasăm spre coasta de est a peninsulei. Tabloul peninsular devine, deodată, dezolant. Ai impresia că te afli într-un deşert stâncos. Locul pinilor măreţi şi impunători de pe coasta de vest l-au luat mărăcinişurile şi tufele pitice. Se spune că incendiile ce au avut loc, cândva, în zonă, au impus acest peisaj dezolant. Clinchetul clopoţeilor caprelor ne dau de veste că prin apropiere paşte turma unor ciobani. Caprele şi incendiile chiar au jucat un rol important în despădurirea zonei, transformând ţinuturi întregi de munte, în zone sterpe, stâncoase, care le priesc doar caprelor. La asta a contribuit (se pare) şi o decizie a guvernului Greciei, care prin anii ’80 permitea păscutul pe teritoriul pădurilor devastate de foc, fapt ce le-a dat un imbold de rău augur deţinătorilor de turme de capre. Ne oprim la Sikias, aproape de plajă, lângă o maşină parcată, cu nr. de Timişoara. În spatele plajei se desfăşoară nişte terenuri agricole de câmpie cu livezi înghesuite între dealurile joase. Oraşul trebuie să fie ceva mai încolo, deoarece zona e lipsită de construcţii care să-ţi atragă atenţia. Plaja (şi aici) e relativ pustie. Nisipul foarte fin, ne atrage atenţia, iar dinspre est, de pe mare, pe unde zărim celălalt braţ peninsular cu muntele Atos în zare, vântul aduce către ţărm, valuri bulbucate, cum n-am mai văzut în locurile pe unde am fost. Asemenea celorlalţi turişti, ne opintim în valuri şi facem ca plaja să răsune de larma noastră. Ne bucurăm o vreme de masajul ce ni-l face, gratuit, marea la Sikias. Îmi place când cineva ia în piept valul care încearcă să-l dea cu cracii în sus. Marea fiind sărată, nu-i nici un pericol de înec. De fapt, nicăieri n-am văzut vreun salvamar. Odată epuizaţi, spunem „gata”: e timpul să ne îndreptăm spre Sartri, unde ne va aştepta un hotel şi alte trei nopţi de cazare, programate pe internet cu locuri reţinute, dinainte de plecarea din România. Nimic nu anunţa că, de aici, încolo, ne aştepta noi şi ciudate întâmplări. Nebănuite întâmplări. Cum ar fi spus Gogol (că tot am început cu el): „Petreceţi, flăcăi, acum începe sărbătoarea noastră”. Scriitoricească (zic eu), care va să zică.

                                                    (va urma: marţea viitoare)