403. Plajele însorite din Halkidiki (5.1)

1. Răsărit de soare la poalele muntelui Athos (văzut de pe plaja de la Kriaritsi)

2. Apus de soare în Marea Egee (văzut de la Neos Marmaras)

3. Între un răsărit şi un apus de soare, prin Grecia.

5.     Între Sartri şi Kriaritsi 

                          Motto:     

                               „Frumoşi erau ochii tăi dar n-ai ştiut încotro să priveşti

                                Şi când ai spus hai să plecăm căci pogora întunericul

                                te-ai întors şi m-ai privit în ochi ş-un liliac

                                zbură descriind triunghiuri....”

                                       (Ghiorgos Seferis)

1.

   Cinghiz Aitmatov scria într-o povestire (cred că „Vaporul alb”), că bunicul său, poreclit Mamon Descurcăreţul, era un aşa bunic, că nu puteai găsi nicăieri, altfel de bunic. „E cel mai bun bunic” – spunea el. Ţin minte (când am citit asta), că am lăsat cartea de o parte şi am oftat: „Ehei!... Numai dacă îţi voi spune, câte ceva, despre bunicul meu, mă tem că are să-ţi fie dor, domnule Aitmatov, după bunicul meu”. Dar, lumea e mare, nu? Cine ştie ce de întâmplări nu o fi trăit copilul Cinghiz, lângă bunicul său. Ştia el ce ştia, copilul, că bătrânului nu-i ardea, pesemne, de poveşti, că tot ceea ce spunea erau chiar adevărate. Tu cititorule (reţine asta), ceea ce-ţi voi povesti de-acum înainte, sunt cât se poate de adevărate, însă, fii atent şi ascultă. Povestea abia începe. De la Sikias, o ţinem întins până la Sartri. Răsuflăm uşuraţi când găsim, rapid, hotelul „Asteras (în traducere, probabil: Starul), şi ne minunăm, nu atât de splendoarea şi arhitectura sa, cât de faptul că e taman în centrul oraşului, la o azvârlitură de iatagan, de plajă. Măi, cum l-am nimerit, noi, pe internet! La recepţie, însă, nu-i nimeni. Fiul meu spune că abia după ora 14⁰⁰ , încep cazările. Aşa scria (cică) pe internet şi aşa descifrăm şi pe uşa recepţiei hotelului. Ne privim ceasurile. E abia 13³⁰ . Dăm o raită prin oraş, de ne clătim ochii cu tot ceea ce ne iese în cale: magazine, hoteluri, taverne, buticuri la stradă etc... În cele din urmă ne hotărâm să luăm masa de prânz la una din tavernele cu boltă din viţă de vie care ne iese în cale. La numai 9 euro de persoană, mâncăm câte o friptură de pui cu garnitură din cartofi, orez şi salată (ceva asemănător salatei boeuf, a noastră), pe care o servim pe o terasă, în aer liber cu câte o bere, două şi sucuri. Începutul e minunat. Ne întoarcem la hotel şi de această dată găsim recepţia deschisă. Recepţionera, o grecoaică durdulie şi lată în şolduri, bruneţică, dar, cu nişte ochi ciudaţi, de verdele frunzei noi de păpuşoi puse la murat, ne întâmpină cu zâmbetul pe buze şi ochii iscoditori de a-i fi crezut că sunt ale unei divinităţi antice din bronz şi smarald. Nu mă puteam uita decât pe furiş la ochii grecoaicei, cu admiraţia spaimei că puteam fi catalogat un intrus tare obraznic. Fiul meu poartă o conversaţie cu recepţionera, în limba engleză. Îl aud:

- Bună ziua! Avem rezervată o cameră la dumneavoastră pe numele Cicu Cornelia. Suntem din România.

- Două persoane, da?...

- Nu, pentru trei persoane, explică fiul meu Adrian. Eu, tata şi mama...

Recepţionera nu înţelege. Se mai uită odată în calculatorul de pe măsuţa aflată dinaintea ei. Pesemne, acelaşi lucru îl făcuse înainte de sosirea noastră şi văzuse că erau programate doar două persoane, în ziua aceea.

- Cum trei? Două... Pentru că fiul meu îi mai explică, încă odată, că suntem trei persoane, recepţionera apelează iar la calculator şi deodată chipul ei se întunecă. Ochii ei de un verde-murat, mai înainte, se înnorează. Aflat de-o parte, privesc la recepţionera aceea derutată şi nu înţeleg nimic. Chipul abătut al recepţionerei grecoaice schiţează un simulacru de zâmbet, corpul ei durduliu se răsuceşte din faţa computerului şi până la urmă se ridică anevoie, afişând o privire neajutorată:

- Please! A problem... o aud că-i zice fiului meu. Apucă, imediat, cu mâinile mobilul de pe birou şi formează cu un calm englezesc, care mă enervează pe mine, un număr necunoscut. Acum, vorbeşte cu cineva, în greacă şi, nu mai înţelegem nimic. De fapt, fiul meu înţelege câte ceva (stăpâneşte în greacă, câteva zeci de cuvinte, chiar poate încropi o frază, cât de cât). În timp ce recepţionera ascultă ce i se spune, de la capătul firului, mă întorc spre fiul meu, şi-i cer să-mi explice câte ceva, din tot ceea se întâmplă. Acesta, mă lămureşte, în câteva fraze, că recepţionera a încurcat programarea, că ar fi cazat cu două zile înainte, pe altcineva, în locul nostru, că azi are doar o cameră de două persoane pentru nişte greci şi acum aşteaptă de la patronii hotelului soluţia, în cazul nostru. Cred că sunt de prisos, şi eu, aici, în holul recepţiei (îmi zic), aşa că, ies pe veranda de la etajul I, adică la intrare, unde zărisem odată cu urcarea noastră pe trepte, un scaun pliant. Mă aşez comod pe scaun, oftând: „De-ar da Dumnezeu să nu mai fie pe lume buclucuri dintr-astea”. De-acolo de pe veranda hotelului, de unde începeau scările ce coborau de la recepţie, zăream umbra recepţionerei care îşi continua dialogul cu patronii şi, în îngrijorarea ălor mei, chipul scrutător al soţiei privind în tăcere la recepţionera care-mi devenise, dintr-o dată, atât de nesuferită. Încercam să-mi păstrez, la rându-mi, şi eu, tot un fel de calm englezesc. Aşa că, în următoarele clipe, la sosirea celor doi greci programaţi pentru acea zi, întrebat „ceva” am dat firesc din cap, arătând-o pe recepţionera dinăuntru. Îmi mulţumesc, tot în limba aia a lor (aha! – ăştia cred că-s de-al lor), dau din mână, adică, vreau să le zic că nu e nici un deranj şi, continui să privesc strada. Imediat, trec înapoi pe lângă mine, cu recepţionera după ei. În timp ce aceasta coborâse cu turiştii să le arate camera, mă gândeam că Shakespeare a avut nevoie, pentru iluminările lui Hamlet, de „ceaţa daneză”, dar soarele acesta, de aici, de la Sartri, era mult prea strălucitor ca să ne bage pe noi, în beznă, taman recepţionera asta durdulie cu şolduri ca de bivoliţă. Şi, priveam în linişte, totul, ca şi ciobanul nostru mioritic, ce primise cu seninătate, faptul că i se pregătise de ai săi, moartea. Şi, dintrodată, eu care-i iubisem pe greci şi-l citasem, în scrierile mele, pe Ghiorgos Seferis, îmi amintii de-un vers al acestuia care spunea aşa: „Oare cine va goni tristeţea din sufletele noastre?” Şi, de la iubire am trecut la neîncredere. Dinspre mare răsuna plescăitul valurilor şi bătea niţel briza.

                            (va urma: mâine, continuarea părţii a V-a)