Pe vremea zăpezilor, până și câinele
Molda...
După
aceste ninsori căzute, înseamnă ceva dacă-mi aduc aminte de spaima anilor ’54,
când ai mei părinți m-au găsit doar într-o cămășuță, căzut la marginea șanțului
de zăpadă făcut de tata, în apropierea casei bunicilor. Marin Ifrim, scria în
„Lamentații de mucava”, 2004, următoarea frază: ”Când vrei să legi ceva din
trecut, ceva care s-a rupt, se cheamă că vrei să dai timpul peste cap”. De la o
vreme încoace (îmi sugerează preietenul M. Ifrim), planeta e tristă. Trist
pentru noi, cei peste care zăpezi interminabile, se tot cern. Și, nu am cui să-i
reproșez că mi-a închis drumurile către casa socrilor mei, în satul Negoșina, unde
am cutiile mele cu albine. Cu acest gând, pesimist, parcă aș fi prezent la
discuția lui Karenin (din “Anna Karenina“ a lui Tolstoi), cu Lidia Ivanovna:
“ - Dragă prietene, dumneata nu vezi răul
la nimeni.
-
Dimpotrivă, văd că totul e rău. Dar ar fi drept?
......................................................................................
- Nu, - îl
întrerupse ea. Toate au o margine”.
Gândurile îmi zboară la momentul în care, o
vecină îmi povestea, o întâmplare, imediat după viscolul recent: “Ne-am trezit, dimineața,
cu nămeții peste noi. Abia am reușit să deschidem ușa și, ajutați de două
lopeți și o cazma, am ajuns, eu și soțul, până aproape de țarcul unde o
închisesem, cu o zi înainte, pe Molda, cățelușa noastră. Ne-a simțit cum
încercam să tăiem cu lopețile și cazmaua, troianul de zăpadă până la ea. O
auzeam cum scâncea: auu!... Ne cerea ajutorul. Am reușit să-i eliberăm țarcul și,
odată văzându-se liberă, a țâșnit în troianul de zăpadă de s-a dat de câteva
ori de-a dura. Parcă asta își dorise de o viață întreagă. Într-un timp și-a zburlit
mustățile pline de zăpadă spre noi, ca și cum voia să ne întrebe: nu-i așa că e
bine? Am lăsat-o în pace, să se zbenguie pe mai departe. Ne-am pus pe treabă,
fiindcă trebuia să tăiem o cărăruie spre stradă. Obosisem de atâta efort. Ne-am
trezit, la un moment dat, cu Molda lângă noi. Arunca niște priviri, mai mult
decât înțelegătoare, spre noi: “Daaa… (părea a ne spune) și mie mi se pare inumană
toată această dărnicie a naturii”. Cu alte cuvinte (și ei), i se părea că iarna
asta prea exagerase în zăpezi. Adică: ce-i mult, e mult prea mult.
„De dragul tău” de Arcadie Suceveanu
RăspundețiȘtergereDe dragul tău m-am înnorat și-am nins,
M-am recompus din nori și fulgi, iubito,
Și m-am surpat din ceruri dinadins.
Păcat de-atâta iarnă ce-ai mințit-o.
Eram un hohot infernal de fulgi,
Lavă de alb, jăratic de candoare,
Căzând pe zare în vâltori prelungi,
Blând condamnat la moarte prin ninsoare.
Ningeam curat, ningeam conspirativ,
Ningeam în febra rece și-n neștire,
Ca un dogmatic trist și emotiv
Cu-o ultimă credință în iubire.
O, și-aprindeam mari ruguri în colind
și îmi chemam în taina făclierii
Să te păstreze pură, îmblânzind
În carnea mea, toți lupii și toți jderii.
Dar tu ți-ai râs de-această iarnă-a mea
Cu fulgi naivi. Și te-ai lăsat furată
De-o iarnă de carton și mucava
Cu fulgi vopsiți, de cretă colorată.
Zăpada mea a nins în spațiu gol.
Tu surâdeai într-o ninsoare roză;
Instincte-n blugi, un dor de staniol
Îți înfloreau în piept, ca-ntr-o hipnoză.
Ce-a fost: un vis? iluzii fără sens?
O dramă-a fost! O luptă nefirească
În care albul a pierdut imens,
Strivit de-o lege mult prea pământească.
Acum, nici nu mai sufăr. Trist și-nvins,
Atât mai pot și-aș vrea să-ți spun, iubito:
De dragul tău m-am înnorat și-am nins,
Păcat de-atâta iarnă ce-ai minții
Multumesc de acest poem celui care mi-l trimite mie si cititorilor mei. Nu mai stiu dacă A. Suceveanu este, încă, președintele US din Basarabia, dar, în Moldova sunt, chiar după plecarea lui Vieru, mari poeți ca N. Dabija, V. Tărățeanu, A. Suceveanu. și doamne... câți alții! E o plăcere să-i citești la gura focului, să le asculți orchestra glasurilor, în timp ce la noi, poezia alunecă spre altceva, ce numai poezie nu este. În special mă îngrijorează poezia tinerilor... care a alunecat spre mecanicism și excentricități.
RăspundețiȘtergereStimate domnule Cicu, citesc întâmplător într-o fiţuică ori blog de mahala intitulat "Gazeta lu' Buzoianu", probabil ca efect al poziţiei luate de subsemnatul la atacurile ignobile îndreptate împotriva dumneavoastră , un comentariu semnat incorect "Ion Viştea" care nu doar că nu-mi aparţine şi, deci, nu mi-l asum, dar pe care îl consider chiar un abuz grosolan, o ieftină încercare de-a mă atrage, probabil, într-un război local care nu-mi aparţine şi în care nu doresc să intru. Bineînţeles, până la limita la care un confrate cu care empatizez este atacat nedemn şi calomniat. Cu cele mai bune urări!
RăspundețiȘtergereDomnule Ioan Viștea: Credeți că eu, unul, nu realizez, ce este firesc, ori ce este otravă pe blogul celui care 'hăhăie" împotriva lui Marin Ifrim - implicit a mea, prietenul său cel mai apropiat - (a se vedea revista Plumb, cronica lui Calistrat Costin, la care fac rostire undeva pe blog). Orice crede el, că gura îi este acolo unde-i haznaua celor care-i țin isonul, nu ne mai interesează de fel! Marin a înțeles că, limbricului, nu trebuie să-i faci tu scriitor consacrat (cu operă și statut U.S., pe care el nu-l va dobândi vreodată), reclamă, nici ridicare la fileu printr-un comentariu, fie el și de necombătut. El nu există în urbea buzoiană, oricât va face spume în gazeta lui. Am observat că vă publicați comentariile cu nume și prenume, așa cum o face bărbătește Marin Ifrim, ori subsemnatul. Nu vedeți că postează, în numele altora? Numai că, poza postării, în cazul nostru e implicit pusă deasupra comentariului, fiindcă suntem recunoscuți de google. Există Dumnezeu, asta nu înțeleg ei, dar, când le va spune: până aici!, s-ar putea să fie prea târziu. Vor veni ca și în alte dăți să ne ceară POMANA de care au mai beneficiat. Răspunsul nostru va fi ferm: Până aici!
RăspundețiȘtergere