luni, 3 februarie 2014

475. Prisaca de la țară, găsită sub nămeți (1)



Îngrijorările unei călătorii prin stihiile iernii

              Motto:
      “… nu mă jeliți, mă, că nu vă cred, așa cum nu crede cufuritu ăluia încuiat la stomac“
                                  (Fănuș Neagu: “Scaunul singurătății”)

   După ce a căzut această ninsoare apocaliptică peste țară, mai ales în Buzău, (să ne amintim că până la ea n-am avut iarnă, ci toamnă prelungă) - se pare -, cu Dumnezeu, în felul meu, m-am împăcat. De ce l-aș învinovăți pentru urgia cu care s-a abătut asupra noastră? Cel mult, i-aș reproșa că nu m-a avertizat, măcar în vis. Ba la un moment dat, am avut un vis, în care albinele mele atacau un salcâm înflorit (alb ca zăpada cu flori), salcâm, dintr-o dată ivit pe ulița casei mele din Negoșina. Diavolul, însă, atunci când se așterne liniștea, râde, amintindu-mi că el e cel mai tare. După un asemenea vis, i-am zis soției că, luntre și punte mă voi face, dar, în prima zi de week-end, voi porni cu mașina spre casa socrilor mei, unde am prisaca mea formată din cei douăzeci de stupi cu albine.
“- Ești nebun?! Pe o astfel de vreme? Tu nu știi cum sunt drumurile în părțile unde m-am născut, dar ții cu dinadinsul să te aventurezi?!”- mi-a zis soția.
Eram însă hotărât. Pe 1 februarie, m-am trezit dis de dimineață și am glăsuit:
“- Cu Dumnezeu înainte!” (Așa rostise prințul Bogration când hotărâse să dea lupta decisivă cu Napoleon, în pădurea din satul Guntesdorf, în Austria).
Nu-l am imagine, acum (când îmi amintesc toate astea, scrise de Lev Tolstoi în “Război și pace“, vol 1, partea II-a), decât pe prințul Andrei Rostov, care, rănit, deschise ochii și privea în sus, unde pe pânza neagră a nopții zărea scânteile jărațiului aprin din focul de tabără făcut de soldați. Tolstoi descrie admirabil scena: “Privea fulgii de zăpadă care jucau cu lumina focului și-și aminti de iarna rusească cu casa caldă și plină de lumină, de șubele moi și săniile care zboară, de oamenii sănătoși și de toată iubirea și îngrijorarea de acasă”. Cu aceste gânduri am plecat, cu soția și fratele meu Niculae, spre Negoșina. Ce a urmat, rămâne să citiți, abia mâine!


                                                               (va urma)  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu