519. Dintre cărțile mele preferate: AZI - Graham Greene

Sfârşitul unei iubiri  - de Graham Greene

Cu fraza: „O poveste nu are nici început nici sfârşit”…așa îşi începe romanul „Sfârşitul unei iubiri”, autorul lui, scriitorul Graham Greene. Romanul a fost  apreciat chiar şi de marii autori (Faulkner, de exemplu) iar romanul a fost ecranizat de două ori pe parcursul a 50 de ani.  Ultima ecranizare i-a avut ca protagonişti pe Ralph Fienes şi Juliane Moore. Greene îmi era ceva mai cunoscut, mai ales din direcţia romanelor cu încărcătură politică şi spionaj, şi nu m-aş fi aşteptat să dau peste un roman de dragoste. Sfârşitul unei iubiri  urmăreşte o poveste de dragoste adulterină petrecută în Anglia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea se desfăşoară în jurul a două personaje: scriitorul Maurice Bendrix şi Sarah, soţia unui important subsecretar de la Ministerul Pensiilor cu ascensiune, mai târziu, la Ministerul Securităţii Interne. Chiar dacă are în centru o intrigă amoroasă, romanul lui Greene conservă în poveste suficient suspans şi este „mai degrabă o mărturie a urii decât a iubirii”. Acţiunea începe pin anii 40,  în Anglia, acolo unde Maurice Bendrix, un scriitor popular, se îndrăgosteşte de Sarah Miles, o femeie care, departe de a fi excepţională sau incredibil de frumoasă  mai este şi căsătorită. Sarah trăieşte o căsnicie plictisitoare alături de Henry Miles (de altfel, prieten cu Maurice), funcţionar de minister, un om slab, şters, absent chiar şi din propriul mariaj. De partea cealaltă, Maurice este un impulsiv, un amant focos pentru care iubirea se măsoară prin intensitatea geloziei manifestate. „O uram (spune el) pentru că doream să cred că nu mă iubeşte: voiam s-o scot din gândurile şi inima mea”. Când totul părea dat uitării, cei doi (Maurice şi Miles) se întâlnesc şi plănuiesc punerea unui detectiv pe urmele lui Sarah, pentru a dezlega enigma ieşirilor nocturne ale acesteia. Deşi aventura dintre Maurice şi Sarah se desfăşoară fulgerător, în versiunea Maurice, rememorată mintal şi scrisă la persoana I-a, cel puţin în ceea ce priveşte implicarea emoţională a protagoniştilor, spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Sarah îl părăseşte pe Maurice fără explicaţie. Sau cel puţin aşa crede Bendrix, deşi ziua în care cei doi se despart, după o zi de dragoste în intimitatea apartamentului său şi are loc un bombardament ce-l va trimite în lumea „umbrelor” (a se vedea versiunea Sarah din partea a doua), Jurnalul intim a lui Sarah, sustras de detectiv, ar putea explica totul. „Când nu mai ai nici o speranţă, a spus ea, poţi să te rogi pentru miracole. Ele se întâmplă celor necăjiţi, nu-i aşa, şi eu eram necăjită” – spune Sarah, destănuindu-i-se lui Maurice despre ceea ce se întâmplase în clipa bombardamentului şi când îl crezuse mort. Maurice rămâne intrigat şi neconsolat (după propriile mărturisiri) abia după doi ani de la despărţirea de Sarah, în urma unei întâlniri cu Henry cel care doar atunci îşi suspecta soţia de adulter. „Ura este foarte asemănătoare cu iubirea fizică: are momente de criză şi apoi perioade de acalmie”  - scrie autorul. Angajarea detectivului e făcută de iubitul femeii, nu de soţul ei, convins fiind că Sarah şi-a găsit un alt amant. Cei doi „amici” încep să se întâlnească la Miles acasă, unde Maurice o reîntâlneşte pe Sarah, tocmai venită de pe afară, pe o vreme mizerabilă şi ar face totul să reînnoade idila lor veche. Fraza rostită, atunci, de Miles, soţul acesteia, va conduce şi la un deznodământ nedorit, de cititor. „Eşti udă leoarcă, Sarah. Într-o zi ai să răceşti de moarte”. Aparent, rapoartele detectivului par să îi confirme teoria lui Maurice: Sarah vizitează periodic domiciliul unui străin. Când scriitorul va intra însă în posesia jurnalului fostei amante, lumea îi va fi dată peste cap: Sarah a continuat să îl iubească pe Maurice, chiar dacă l-a părăsit. Şi atunci cum de l-a părăsit? Cartea răspunde şi la o altă întrebare pe care cititorul şi-o pune încă de la început: Când şi cum se sfârşeşte o iubire care a început promiţător? Sau poate întrebarea mai corectă ar fi: se sfârşeşte vreodată o iubire? Răspunsul pare să îl dea Graham Greene în una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, Sfârșitul unei iubiri. Autorul englez urmăreşte potecile unui tărâm al amorului în interiorul căruia iubirea, şi ura, devotamentul şi trădarea, sacrificiul şi egoismul, disperarea şi speranţa se succed aproape firesc, cresc şi descresc, îmbrăcând forme dintre cele mai diverse. Motivul pentru care Sarah l-a părăsit însă pe Maurice pare să nu poată fi însă depăşit, atâta timp cât nu pare să aibă o explicaţie umană. Căci povestea lui Sarah este una din cele mai curioase posibile: o femeie care se luptă cu credinţa în Dumnezeu, dar nu pentru că ar pune-o la îndoială, deşi nu îşi doreşte asta, ci pentru că, exact pe dos, deşi nu vrea să creadă (şi face eforturi concrete în acest sens) nu poate rezista tentaţiei credinţei (cât de bizar, s-ar putea remarca). Dar cum oamenii tânjesc după un mesaj de speranţă, cititorul va dori un final fericit. O primă şansă la ruga intensă a femeii Sarah (fără o credinţă anume în divinitate), îi este acordată de mesagerul divin: Maurice este scos din ghearele morţii aparente de după bombardamentul ce a avut loc la subsolul clădirii unde au făcut dragoste, dar o a doua şansă? Mai cu seamă că prima i-a fost tocmai satisfăcută respectând dorinţa femeii: „o să renunţ la el pentru totdeauna, dacă Tu îl readuci la viaţă. Am să fac orice, numai lasă-i şansa să trăiască”. Să vedem ce mai cere femeia Dumnezeului în care nu crede: „Am să-l fac fericit, acesta e este cel de-al doilea jurământ al meu, Doamne, opreşte-mă dacă poţi, opreşte-mă, dacă poţi”. O a doua şansă, nu i se mai dă celui cu furia îndreptată către cer. Romanul lui Greene este o incursiune fascinantă în teritoriul dintre iubirea divină şi iubirea umană. El  este însă şi o poveste  despre egoismul adânc al unor personaje  pentru care sacrificiul de sine e străin, care pun mai presus amorul propriu. Greene nu ne reţine doar în mrejele unei poveşti convenţionale despre o iubire obişnuită, ci construieşte un templu cauzal în care intriga nu e complicată doar de numărul protagoniştilor ci şi de natura iubirilor implicate. După lectura romanului nici cititorul nu va desluşi dacă cel de-al treilea jurământ al lui Sarah (cerşind divinităţii pacea pentru iubitul ei), a fost îndeplinit de Dumnezeul în care n-a crezut, dar căruia i s-a rugat pentru alţii, jertfindu-se pe ea. Pentru că, romanul ascunde în spatele unei banale poveşti de iubire adulterină concepţiile asupra literaturii, asupra Creatorului și a universului uman. Iar iubirea şi ura, loialitatea şi trădarea, speranţa şi disperarea, amintirile chinuitoare ori clipele fericite, sunt praguri din viaţa şi destinul fiecăruia, moartea fiind ultima staţie. Un roman tulburător şi pasionant  pe care vă îndemn să-l citiţi.

                                                                                 Tudor Cicu