Ce le pasă damelor -
de Peter Cheyney
Pe vremea când citeam
romane poliţiste (şi nu pot spune că au fost puţine), aveam privirile aţintite
pe fiecare pagină şi eram atent la detalii sperând că voi fi cel dintâi care va
descoperi criminalul şi, asta, chiar înaintea autorului. Aşa credeam pe atunci.
Cu timpul m-am convins că nu era chiar aşa, fiindcă, pe măsură ce citeam şi
înaintam în lectura romanelor poliţiste,
iţele se încurcau într-aşa hal, încât, îmi spuneam, n-o să treacă mult şi o să
cred că io-s autorul crimei. La unii autori observam un stil tot mai grav şi
mai încrâncenat, iar poliţiştii şi detectivii particulari prezenţi în paginile
lor anchetau prea solemni şi încruntaţi cazuri din ce în ce mai încâlcite şi
mai pline de mister. Rareori descopeream şi autori ce foloseau ironia subţire,
a lui Conan Doyle sau a Agathei Christie ori voioşia de buna calitate a lui
Chandler, Chase, care au lăsat pagini demne să figureze în orice antologie a
umorului. Acum, să nu credeţi că mă dădeam în vânt după romanele poliţiste, dar
acţiunea romanelor cu detectivi, mă captiva. Azi, cred că principala deosebire
dintre lucrurile de felul celor prezentate în aceste romane şi lucrurile care
se petrec cu adevărat în viaţă constă în faptul că ceea ce se întâmplă în viaţa
de toate zilele e întotdeauna incomparabil mai neobişnuit decât ceea ce se
întâmplă în cărţi. Autorii care narau (în accepțiunea mea) firesc, cu ironia
subţire a unui parodist sau surâsul lui Philip Marlowe (detectivul din cărţile
lui Raymond Chandler: vezi „Somnul de
veci”; „Doamna din lac” ori „Sora cea mică”) atunci când încasează o
bumbăceală pe cinste, scoţându-şi astfel din minţi adversarii, mă atrăgeau în
adolescenţă şi le căutam cărţile, prin toate bibliotecile. O astfel de carte,
dragă mie şi azi, este şi „Ce le pasă damelor” de Peter
Cheyney. Peter Cheyney ( febr.1896 – iunie 1951) este un autor britanic care
utilizează în scrieri suspansul până la ultima pagină. Stilul direct al narării
din scrierile sale, „autenticitatea” întâmplărilor, elocvenţa desăvârşită a
narării, necăutată, firească, te face să nu laşi cartea din mână. Peter Cheyney
îl are ca protagonist pe detectivul Lemmy Caution, un anchetator cam de teapa
unui „dandy-şmecher” la prima vedere, amator doar de dame şi de whisky, ambele
în cantităţi mari. Însă neseriozitatea lui e doar o mască pentru un
investigator dur şi perspicace. Cine-i cu adevărat, Lemmy? Să-i dăm cuvântul şi
autorului. „…sunt un om care nu face niciodată ceea ce alţii aşteaptă”. Sau:
„Vreau ca toţi ăştia să creadă că, orice-ar face, vor scăpa basma curată, că eu
nu-s decât un mare prost şi-o gură spartă, lipsit de minte, pentru ca-n felul
acesta socot că, mai de multă vreme sau mai târziu, cineva o să facă vreo
chestie care să-mi dea o idee de exploatat”. Modul în care Lemmy i se adresează
cititorului e unul tare cuceritor: „E cineva care-ncearcă să mă ducă cu
zăhărelu’ şi nu-mi prea vine bine pe chelie”. Alteori ne reproşează că l-am
desconsiderat şi ne pune la punct: ”Da’ nu-s chiar aşa de fraier. Tocmai când o
damă crede c-am picat – ei bine, ca de obicei, se-nşeală!” Şi-n fine, îşi
rezervă dreptul de a ne da şi nouă un bobârnac peste nas, aşa cum o face şi
celor pe care îi anchetează: „Păi, multe cazuri împuţite am realizat la viaţa
mea şi am văzut multe combinaţii ticăloase. Mi-am scos sufletu’ cu
tâlharii de când mă ştiu şi nu mi-a
rămas multe de învăţat”. Ghicim, din asta, că Lemmy descâlceşte iţele unei
afaceri tenebroase folosindu-se de umorul său irezistibil, care ii dezarmează
pe escroci ori inamici. Dar hazul său debordant nu primejduieşte nici o clipă
tensiunea relatării, n-o transformă într-o poveste din care să reţii doar
poante și situaţii care stârnesc râsul. Dar e momentul să vi-i prezint pe cei
împotriva cărora acţionează detectivul Lemmy. Henrietta (prima damă-eroină din
roman) e soţia unui afacerist dubios, pe nume Granworth Aymes, găsit mort
(sinucidere? ucidere?) în apele unui lac, strivit în maşina sa. Apoi,
apropiaţii în afacere a lui Aymes: Burdell, Fernandez, Periera. O altă damă
bine (ca cea xde a doua apariţie în acţiunea romanului), este Paulette – soţia
patronului escrocat de G. Aymes şi amanta lui Granworth - dovedită în cele din
urmă, ca partenera în afaceri dubioase a
lui Aymes. Să nu-l uităm pe soţul acesteia din urmă: Rudy Benito… etc. În linii
mari, acţiunea se poate creiona şi aşa: După moartea (reală ori înscenată?) a
lui Granworth Aymes, soţia acestuia, dama bine Henrietta e surprinsă schimbând
o acţiune de mii de dolari la o bancă, acţiune ce se dovedeşte a fi falsă.
Detectivul Lemmy porneşte să facă lumină şi în acest caz. Printr-o suită de
întâmplări, se lămureşte că Burdell, Fernandez şi Periera lucrează mână în
mână. Toate iţele încurcate cu dibăcie de cei trei, conduc la arestarea
Henriettei ca autoare a asasinatului premeditat asupra soţului. Sau (încolţeşte
întrebarea) cineva doreşte înadins, înlăturarea Henriettei, pentru a le
acoperi, altora, matrapazlâcurile? Şi, dacă e aşa, îşi vor atinge ei
scopurile? Doar că, flerul de detectiv,
întâmplările îl conduc pe Lemmy, către Paulette şi, constrânsă cu dibăcie, ea
face unele greşeli. Retrasă în Mexic cu soţul ei Rudy Benito, această aventură
a detectivului în cuibuşorul ei pare doar o poveste sentimentală folosită ca
umplutură în roman. Faptul de a fi căutată şi interogată pe pământ străin şi în
cuibuşorul ei, o pune în gardă, iar toate înscenările ei de a-l opri pe
detectiv (cu orice preţ: chiar cu asasini plătiţi să-i închidă gura pe veci)
sunt sortite eşecului şi se vor dezlănţui împotriva ei. Lemmy îl vizitează pe
soţul Paulettei (Rudy Benito) la spital. Şi, inspirat, îi ia o semnătură pe o
declaraţie bătută la maşină. Cum „semnătura nu semăna şi asta mi-a spus tot
ce-am vrut să ştiu”, ceva-ceva începe să se întrezărească în mintea
detectivului nostru care joacă o carte mare. „Dovedeau cu toţii atâta zel
s-aducă dovezi că ea (Henrietta -n.n) purta vina, după ce-ncercaseră mai întâi
să împiedice implicarea ei în afacere, încât mi-am dat seama că se întâmplă
ceva suspect”. Scenele se succed ca la cinematograf. Întrucât scena jucată, ireproşabil,
cu dublura trimisă (înaintea lui) e deconspirată, ceea ce dovedeşte că escrocii
jucau tare, detectivului Lemmy nu-i rămâne decât să ia totul pe cont propriu şi
să acţioneze, uneori, la risc, dar şi în acest caz, nelipsindu-i intuiţia şi
raţionamentul: „Toată deducţia asta e foarte interesantă, numai că nu mă duce
nicăieri, ci doar îmi trezeşte dorinţa să-l pocnesc cu sete pe ucigaş într-o
zi, ca să-şi scuipe măselele ş-apoi să-l ajut să se urce pe scaunul electric”.
Lemmy nu-şi subevaluează adversarii. „Să nu vă închipuiţi că tipu’ nu-i deştept
– e deştept foc!”, zice el. Dar fiindcă e vorba de dame, aici, nici nu bănuim
de ce sunt ele în stare. Iată cum gândeşte şi Lemmy: „…îmi vin în gând damele
şi ce sunt în stare să facă atunci când ajung la ananghie”. Iar cu altă ocazie.
„Socot că la distribuirea tupeului s-a repartizat acestei maimuţe o cantitate
suficientă ca să ducă de nas o ramată-ntreagă”. Cititorului nu-i rămâne decât
să afle dacă Henrietta, pe care perechea de complici Burdell-Fernandez-Periera
încearcă s-o înfunde sub acuzaţia de omor cu premeditare, e autoarea crimei ori,
altcineva, nu stă cu deştu-n gură şi poate că tocmai se străduiește să-i pună o
barbă lui Lemmy? Fiecare pagină a acestui roman remarcabil este un dozaj
perfect între umor şi gravitate astfel încât acţiunea să nu cadă nici o clipă
în derizoriu. Finalul e unul dramatic şi se citeşte cu respiraţia tăiată şi, îi
dă dreptul detectivului să concluzioneze: „Eşti dama ce-a fost lucrată de un
copoi federal pe care l-ai luat de fraier”. Merită să citiţi cartea.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu