516. Nu am, moarte, cu tine nimic...

Aș fi rostit toate acestea la mormântul surorii mele Dumitra Ion, dar… nu mai aveam glas

                                                         Motto:

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

                           (Grigore Vieru: Nu am, moarte, cu tine nimic)    
                                                          

1. …„Uite, cum au mai trecut anii! Ajunşi la Mangalia, la sora mea mijlocie, Nita, încerc să-i depăn impresiile. Sora mea, născută tot de 5 aprilie, dar cu şase ani mai mare ca mine, mi se vaită de toate durerile şi belelele vârstei. Noi doi suntem lunatici. Aşa ne spunea mama. Adică, născuţi în aceeaşi zi, dar la distanţă de câţiva ani. Ca să nu ni se unească destinele, ai mei ne frânsese deasupra capetelor, o spată de război de ţesut, de la un război ţărănesc, cum văzusem, la noi în casă, când eram mic. Stăm de vorbă, povestind cam ce a fost de „Ziua şcolii” din Tătaru. Deodată, o văd râzând, cu telefonul mobil la ureche. Râde zgomotos şi spune cu voce tare, înseninată la faţă:

- Ştiu, Marioară, fratele meu e aici lângă mine. Mi-a povestit tot. Apoi, către mine: Auzi, frate-meu… ai dus buhul, în sat. Marioara lu’ Costea a lu’ naşu, zice că te-a văzut, la serbarea de la Căminul Cultural din Tătaru, că ai luat cuvântul, şi i-ai lăsat cu gura căscată pe toţi. Râd şi eu: ei, nici chiar aşa!

- …Auzi? După 30 de ani, cică, ai spus că te-ai reîntors în sat, dar, că-i iubeşti pe toţi, aşa cum ai zis, că ai scris într-o carte, şi că ai să mai scrii despre ei. Acum, zice Marioara, se vor grăbi cu toţii să îţi ceară cartea de la biblioteca şcolii, unde le-ai spus că ai donat cărţile…

Nu mai sunt atent… la ce zice. Ce-i drept, vorbele acelei femei, spuse la telefon, m-au lăsat fără cuvinte”.

                                               (Din: „Balaurul mărilor” - fragment p. 146)

2. ... „Doamne, cum te mai păcăleşte viaţa! Mi-aduc aminte, cum spunea tata, că o păcălea bunicul, pe soră-mea Nita, atunci când plângea. O lua pe picioare şi o juca pe picioare cu mâinile, cântându-i acelaşi, interminabil şi nefiresc cântecel: „carne… carne… carne… carne!”, până ce soră-mea, făcea ochii mari, ori că-i plăcea sunetul cuvântului, ori că aştepta să-i pice şi carnea aia, dar, cert e, că tăcea ca prin farmec. O trecuse bunicul în lumea tinereţilor fără bătrâneţe, de uitase să mai plângă? Un astfel de plâns-cântat, ziceau ai mei, că îi şi înduioşa, în cazul meu, atât de tare, că, imediat îmi făceau toate poftele, iar eu obţineam tot ce-mi propuneam. De fapt, împieliţatele de surori mai mari, mă puneau să stau sub fereastra unde ţesea mama, la războiul din casă şi, să urlu cât mă ţineau bojocii. Ori, eu nu prea ştiam să urlu cu adevăratelea, ci, doar scoteam un: „buhăăă… ăă.. buhăăă… vreau pepeneee…” şi o ţineam aşa, până când mama, se îndura de mine, ieşea afară, mă lua de mână şi mă ducea în şopronul închis cu lacăt, unde mă punea să aleg pepenele care-mi plăcea. Luam unul, la nimereală, aşa credea ea, da’ ocheam şi eu unul mai acătării şi fuga cu el la surorile mele, care, ascunse după tufele cu liliac din grădină, urmăreau scena cu lacrimi în ochi, şi mâinile pe burtă, de râs. Nu trecea mult timp şi iar „buhăăă… buhăăă!...”, până ce, din nou ieşea mama şi mă lua la rost: „Da’, ăla de adineauri? Ce-ai făcut cu el, măi, copile?” Cu mâna la ochi, ştergându-mi lacrimile prefăcute, îi arătam mamei, că îl scăpasem jos, de se spărsese şi dădeam vina pe gâşte, că, săriseră pe mine să mă înfulece cu coaja pepenelui, cu tot. Se pot uita astfel de amintiri nevinovate? Păi, nu prea se pot”.

                                                       (Din: „Balaurul mărilor” - fragment p. 172)

3. „Balaurul mărilor” a fost cea de a 11-a mea carte scrisă. Am citat două fragmente din carte, de acolo, de pe unde amintirile mele se împletesc cu imaginea surorii mele lunatece (suntem născuți în aceași zi de 5 aprilie, la ani diferiți), ea fiind cu 6 ani mai mare. În cea de a 10/a mea carte, (Cu traista de basme prin lume), am o povestire, acolo, intitulată „Caprele din pădure„ (p.119) – povestire pe care am scris-o, inițial sub forma unei povești, încă din 1974, pe când făceam armata la marină, în Mangalia – trimisă, mai apoi, într-o scrisoare, ca aducere aminte că la ea, sora mea Nita,  trăgeam când mai căpătam o zi de învoire. Povestirea de toată isprava, intitulată „La serbare” (p. 93) mi-a fost povestită de sora mea Nita, fiindcă eu n-aveam de unde a ști de copilăria lui Ionel Prodan, cel cu care sora mea lucrase în CAP, pe vremea când eu plecasem deja de la țară spre oraș, spre a-mi urma cursurile liceale. Acum, când privesc în urmă, nu mai am glas pentru alte evocări, ci doar să dau rostire versurilor scrise, magnific, de poetul basarabean Grigore Vieru, cel în fața căruia am lăcrimat când recita acest poem, la Mizil, în 2008 toamna, cu trei luni înainte de a se prăpădi. Am început cu ele (versurile), voi termina cu ele… cu durerea celui care nu se poate da drept Ivan Turbincă și moartea să mai lase pe oameni în pace și să se apuce de ros la nuiele, smicele și rădăcini  uscate din pădure:         

„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii”.

Tudor Cicu (fratele celei plecate pe 15 aprilie la Ceruri)