Periplu prin moartea chinuită de moarte (I)
Motto: „În faţa morţii toţi suntem la fel
de proşti, de săraci şi de nevolnici” (D.A.D)
Că Moartea avea nevoie de un zid, de nişte pereţi, de un acoperiş şi, de
ce nu, de o casă, n-aveam a-mi imagina până la cartea lui Dumitru Augustin
Doman „Moartea noastră cea de toate zilele”, Editura Timpul, 2008. Mi-a plăcut
comentariul lui Horia Bădescu, recent postat pe blogul poetului, şi am fost
interesat să am această carte în mâini. Mi-am destăinuit gândul, autorului şi,
ce gest minunat, cartea mi-a fost trimisă prin poştă. D.A.D trece Moartea prin
metafora morţii, prin hiperbola morţii, prin parabola morţii, moartea însă se
opune şi cere să joace pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga,
fiind ultima care va rămâne la masa de joc. Şi, atunci, D.A.D. îl invocă pe
Dumnezeu ca martor la acest straniu joc propus de Moarte. Dumnezeu, însă, nu
avea Timp pentru autor. Tocmai scria în cartea Vieţii, despre această moarte a
noastră cea de toate zilele şi moartea fiecăruia de pe pământ. Iar dacă tu
cititorule ai ochi bătuţi de ploi de privighetori, e ca şi cum nu înţelegi că
poetul Horia Bădescu i-a dedicat prozatorului, tocmai un cântec. Un cântec
sadovenian despre o tristeţe lirică a sufletului. Dacă stau bine şi mă gândesc
(la ce spunea cronicarul H.B.), Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de
tăcere la un capăt de pod, dar, clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa
alfabetul scriitorului de geniu. După ce citeşti o carte – spunea cândva un amic – musai să ai şi îndoieli.
Adică, e ceva de cartea asta, sau nu? Fiindcă (se trăgea şi o concluzie în
discuţia aia), omul lipsit de îndoieli e tot atât de departe de lumină ca
întunericul şi desprinderea lui de pământ, iar zborul pe care ar trebui să i-l
dea povestea tocmai încheiată, nu s-ar mai produce. Nimic nu se mai leagă în
capul tău şi rămâi pentru totdeauna pulverizat în univers. Adică, fără o
posibilă întoarcere la realitatea de dinaintea lecturii. Cartea intitulată de
Dumitru Augustin Doman „Moartea noastră cea de toate zilele”
este o carte de proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii,
evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde. Fraza la care recurge
autorul acesteia, e uneori scurtă, concisă, alteori muşcătoare, ori ironică am
putea spune. Pot afirma că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenţia, ca
firul întins de Emil Cioran, amăgirii. Unii caută ironia –„cineva spunea că
ironia e zâmbetul cu care creatorul cercetează o buburuză” (Ion Druţă) – alţii
neprevăzutul întâmplării, iar cei care vor mai mult, vor găsi mai mult decât o
aventură literară. Întrebarea e, dacă pot fi considerate „firimiturile” astea
însăilate în carte, literatură? Dacă da, atunci întrebarea e: câţi cititori
poţi hrăni cu astfel de firimituri? Autorul ei ştie, însă, că cel care scrie
deţine el o „rotiţă” ca de ceasornic, care învârtită pe coala de scris îi spune
în ce fel mesajul scrisului său trebuie să ajungă întreg şi rotund la cititor.
Rostul acestor bucăţi de proză e să pună rotiţa în mişcare şi să atragă atenţia
şi altora. Cum i-a atras Ivan Turbincă atenţia lui Dumnezeu. O astfel de carte
nu are un personaj ca atare, ci doar un personaj imaginar, născut (cum spune
H.B.), „din năstruşnica viziune a unui neam care la supărare ameninţă cerul cu
săgeţi, bagă moartea în lada de zestre a fiului de împărat ori în turbinca lui
Ivan şi-o lasă să se scovârgească, gata, gata să moară de foame, altoieşte
dracii cu parul”… etc. Noi ni-l închipuim pe Ivan Turbincă al nostru cum se
aşeza el la capăt de pod (c-aşa stă scris şi-n povestea aia faimoasă), iar pe
sub pod curge Akeronul. Trece luntraşul la serviciu şi autorul ne redă
scena. „Luntraşul mă întreabă: Ai
monedă? Să zic da? Mă va trece râul. Să zic nu? Mă va lăsa?” Dacă cititorul nu
va citi cartea până la capăt, nu va afla niciodată răspunsul. Dar există un
singur răspuns? Dacă am explica dinainte, totul, e ca şi cum am rămâne în mână
cu cele două carboave nedate lui Dumnezeu. Dacă n-ar avea humorul
humuleşteanului (cu „păstura vorbei” ironice a olteanului), mai că am zice că
eleganţa şi sobrietatea autorului, modul în care îşi migăleşte fraza, ne-ar
trimite la „eseistica” lui Cioran dar şi
pagini care îi vor oferi în continuare cititorului câteva schiţe cu iz urmuzian.
Eseistica lui D.A.D., e o fulguială de revelaţii literare, teama că mai
întotdeauna „ceva esenţial” ar putea rămâne nespus şi care ar putea să
alcătuiască „misterul literaturii”, acel ceva
ce e acum înghesuit, şi strâns, în aceste pilde-evocări. Cu apariţia acestei
cărţi, (117 p.), D.A.D. îşi singularizează vocea lirică, cartea situându-se la
graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp,
îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare
cu trăirile ei şi moartea, ca „teritorii” de trecere pe „malul celălalt”. Poate
fi, tot atât de bine, percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri
existenţialiste în care autorul ei e pus faţă în faţă cu eul său. Aflat într-un
dialog continuu cu celelalte trăiri, răsfrânte în oglinzile timpului, astfel de
introspecţii nu-i aduc doar strălucirea unui spectacol al scrisului, unul care
să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi unde imaginaţia sa se va
cristaliza într-o nouă realitate, ci şi o evadare într-o lume paralelă, din
care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea
implacabilă. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se
nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte
continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji, comunicarea
neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. Câştigul cititorului? Aşa cum ne
spune, într-unul dintre texte (Moartea
mea e un roman), e mai mare decât al scriitorului, pentru că „poezia
textului”, care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum autorul şi-a propus),
are un număr al sensurilor prin care cititorul poate aluneca şi pe care le
poate scoate în faţa minţii, fără ca întregul să sufere. În timpul acesta,
autorul în biblioteca lui caută să afle ce este moartea şi ţese şi toarce la
cartea lui, tot „toarce şi ţese”. Şi noi credem, citindu-l, că autorul se află
în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, „meditând la
moarte ca fenomen universal” şi scriind la acest Jurnal „al unui trăitor de
rând”.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu