521. Dumitru Augustin Doman: Moartea noastră cea de toate zilele (2)

        Periplu prin moartea chinuită de moarte (II)

                      Motto: „Moartea nu te va găsi niciodată nepregătit” (D.A.D)

   „Nu există nimic pe lumea asta pentru care merită să-ţi faci griji. Nu sta să aştepţi să te găsească boala sau moartea”, scrie la un moment dat Dumitru Augustin Doman în cartea sa. Dar nu mă dumiresc cum e să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo e moartea. Pesemne, doar să fii în locul lui Zaharia Stancu din relatarea Sânzianei Pop (p.52), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa: „Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi dintr-o dată ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi, la miezul nopţii, prin pădurea de la Iasnaia Poliana: „Nu există moarte, nu există moarte!” - ca un ţipăt disperat ţâşnit peste un continent pustiu. Şi, pesemne, ecoul încă mai răsună în pădurea de mesteceni. Laşi cartea de o parte şi rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu moartea pe urmele sale. Apoi reiei lectura ca să-ţi tulbure spiritul cu alte câteva pagini, citite sau recitite. Acum înţeleg de ce Horia Bădescu o aşeza până la viitoarea lectură, la căpătâiul patului, unde sta cuminte şi nevinovată, ca şi cum ar sta moartea la căpătâiul patului. Incursiunile autorului, prin aceste microtexte (aşa zise „sfâşieri cioraniene”), seamănă cu acele cântece orfice, rostite în duet (poet şi evocator, că tot spune undeva: „poetul e Dumnezeu”) din piesele antice; un dans ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiească din om. Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, când în odaie avea să-i intre pasărea de catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Dinaintea oglinzilor imaginare ale trecutului, în „amurgul gândurilor” („moartea este oglinda care ne reflectă”), autorul se află pe tărâmul „unde plutirea tăcută şi perpetuă se desfată neruşinată” şi, prin fumul iluzoriu care se ridica la tavan, în rotocoale, şi-ţi rupe fluxul gândurilor „moartea este câmpul de luptă spre oamenii care pleacă mereu spre a nu se întoarce eroi, spre a nu se întoarce învinşi, spre a nu se întoarce”. Altfel spus, poet şi evocator, par ca doi inşi la capul unui mort (ce) se acuză reciproc, fără patimă, că celălalt l-a omorât. Şi, „ce pace plictisitoare a fost până la moartea lui Abel!” În aceste intertexte eseist-poematice, cititorul poate intui că autorul stă de vorbă cu cineva. Iar acel cineva e mereu acelaşi, reflectat într-o mulţime de oglinzi semănate într-un „pustiu iluzionist”, ca numai de aici, să se poate porni afară, pe alt „drum de întoarcere”. Dar să-l urmărim, mai curând, pe autor: „Această carte nu-şi propune să sintetizeze moartea într-un cuvânt, nici într-o expresie, nici măcar într-o pagină. Ea propune un mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morţii. De altfel, în acelaşi fel ar putea fi prezentată însăşi Viaţa”. Şi, nu întâmplător, prin imnice texte ne întoarcem odată cu autorul cărţii la imaginea rămasă fixată, undeva, în copilărie, şi la un trecut din viaţa noastră, din care tot mai mulţi, din păcate, reţinem tot mai puţin. În basmul lui Vladimir Colin „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (notează autorul) „răsfăţatul prinţ Agim porneşte în lume în căutarea a ceea ce spune titlul”. Tu, cititor interesat de descoperirea autorului, porneşti pe urmele lui Agim şi în locul aurului din cufărul îngropat nu zăreşti decât Bătrâneţea şi Moartea care îl aşteaptă pe prinţ la capătul drumului. De ce interesat? Pentru că  la un moment dat chiar tu ai putea fi prinţul Agim. „Moartea noastră cea de toate zilele”, nu-i, în fond,  decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări, poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când  Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi ţi-l va arăta şi-ţi va spune că e al tău. Şi nu va putea face nimic să-i stopeze stingerea, chiar dacă te-ai numi finul Morţii. Fiindcă nici Moartea chinuită de moarte de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Ajuns aici, am revelaţia nedumeririi mele: „Din albastrul cerului spre maroniul pământului a început să ningă. E semn că Domnul ne acceptă? E semn că Domnul ne aşteaptă?” Şi Viaţa se face munte-n urma ta. Un munte care te apără. Nu e nevoie să mai arunci gresia ori peria, ca în basmul acela, şi să fugi la infinit de moarte ca Zaharia Stancu, cel de care amintea autorul acestei minunate cărţi… 

   Dacă nu v-am convins, nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul - aşa cum ne îndeamnă să facem la cutare sau la cutare pildă pe care o supune atenţiei noastre.

                                                                                                  Tudor Cicu