vineri, 11 iulie 2014

549. S-a frânt tinerețea poeziei buzoiene odată cu Sorin Șaguna


Nu credea să-nvețe, a muri vreodată...

Aflat în Grecia, în concediu de odihnă, vestea morții, incredibile, a tânărului buzoian Sorin Șaguna, la numai 25 de ani, m-a lăsat mut. Mi-l amintesc, cum apăruse prin 2009-2010, în Casa de Cultură a Sindicatelor, la o lansare de carte. Cu o aroganță de tânăr, cuceritoare, cu avânt și încredere în poezia sa. Versul i se născuse sub tâmpla de adolescent și se topise în mâna cu care ne arătase, tuturor, prima sa carte tipărită. Când îl ascultam recitând din poezia sa de liceean (căci mai mult recita, nu citea de pe foaie), îmi închipuiam cum acestui tânăr ielele îi făcuse vrăji cu flori de castan de pe bulevardul Crângului buzoian. Pe lângă cei de seama lui îmi părea un vifor ospătând zeii care-l ascultau. Avea, indiscutabil, mult talent actoricesc în fiecare geană a privirii. Simțeam că deținea în fiecare deget o armă din piese de Cehov, din piese de Ibsen, din piese de Caragiale, pe care, ca un prestidigitator norocos, urma să le joace în fața noastră. Poezia sa era un amestec foarte ciudat de tărâmuri și ținuturi de Nenoroc, de răspântii labișiene prin care curg mâluri de stele unde vin căprioarele să se adape. Nu credeam că peste puțini ani, Destinul avea să-i toarne conturul Morții, o moarte parcă inventată, nu autentică, cum nu poți crede că la 25 de ani, acest actor-poet, în plină ascensiune și confruntare cu Viața, s-a stins. Poet cu îndemnuri melancolice, sortit să rostească doar în Ceruri, roluri săpate în marmura tristeții, lui Sorin Șaguna, medicii i-au prescris Moartea ca înalt Judecător al plăcerilor, de nu i-au putut descifra boala și prescrie leacul salvator. „Au orfană mi-i mâhnirea!” – e țipătul unui alt poet, căutându-l pe scena unde Sorin Șaguna nu-și putea dormi somnul de prea multe gânduri. Se spune că orice mare artist plutește într-o uriașă lacrimă a tristeții. Mă urmărește, din cărțile lui (despre care am scris pe blogul personal la postarea nr. 171, din iunie 2012) acea extraordinară înviere a durerii, a iubirii, a Judecății de Apoi și dovada unui talent care n-a cunoscut niciodată șovăiala. Doamne, îți reproșez că n-ai ales bine, că nu ni l-ai lăsat nouă, muritorilor de rând, să ne bucurăm, mai întâi, de talentul lui ieșit din comun. Și, te întreb: cine pierde?cine învinge? Și cu ce lacrimă trebuie să plătim, acum, toate întâmplările din scenele nejucate ori din litera lui nescrisă? Aud, Doamne?


                                                                                  Tudor Cicu

5 comentarii:

  1. Adevarat.Pacat ca s-a dus prea devreme.Era un talent inascut, cu nume predestinat. Dumnezeu s-al aiba in paza sa.

    RăspundețiȘtergere
  2. Trecere

    În drum spre soare ard
    ca o făclie
    şi-n raza lunii mă găsesc
    arzând,
    îngemănând zborul
    cu neodihna
    din căutările-mi pe-acest
    pământ.

    RăspundețiȘtergere
  3. Notă: Două versuri ale sale, nu-mi ies din minte, abia, ACUM: „trupul meu lipit de cer...plânge uşor, aproape stins”. (și) „Dumnezeu cântă la pian, cu fericirea-mi”
    Restul, e tăcere!

    RăspundețiȘtergere
  4. Imi permiteti sa-l public si pe site-ul meu http://arspoetica.hol.es, indicand, normal sursa si autorul?

    RăspundețiȘtergere
  5. Și pe www.marinifrim.wordpres.com e un articol al celui care l-a cunoscut mai bine, un articol mult mai pământean, d-le Petre Ioan. Pentru mine, era speranța tinerei poezii buzoiene. Simt că ceva s-a frânt definitiv... o vreme!

    RăspundețiȘtergere