Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe
clasici (5)
(impresii dintr-un caiet liceean,
rătăcit...)
.„Istoria universală e memoria generaţiilor
viitoare...”, spunea J.L. Borges. La prima vedere, ori în amintire, aventurile,
fie că ascund aventuri ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a
scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna
prestidigitatorului (scriitorul ori poetul), acolo pe arena tărâmului imaginat
în scris, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu
aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. Vorbeam de
basm mai deunăzi. Că și el este o expresie a unei cerințe aristocratice și în
acest fel se apropie de saga, numai că basmul se detașează de tărâmul mitic
care a creat saga și legenda și, îl răspândește în popor de îndată ce existența
pe diferite planuri ale societății devine o tragedie, și astfel i se dă o
deschidere optimistă perspectivei imaginate de pătura de jos a societății.
Așadar, prin basm, era singura modalitate a poporului „de jos” (țărani și meșteșugari
nevoiași) de a mai spera și visa frumos. De aceea cred, că nașterea basmului a
coincis cu apariția primelor „cântece” epice orale. De aceea spuneam, că basmul
repetă scenariul de inițiere al miturilor, al sagăi, cu alte mijloace și
câmpuri de imaginație, dar tot la nivelul imaginarului. Scriitorii care au
reușit să decripteze această urzeală a reinventării basmului în creațiile lor
proprii, au rămas prin operele lor scrise să ne încânte sufletele și în ziua de
azi.
1. Hans CH. Andersen s-a născut la 2 aprilie în orăşelul Odense din Danemarca
ca fiu al unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul
singur la Copenhaga pentru “a-şi cuceri
celebritatea”, cum notează mai târziu în “Povestea vieţii mele”, o carte
frumoasă care mi-a arătat mie, pe vremea când am citit-o (17 sau 18 ani?), că
există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi
credinţă în puterea ta. Am înţeles şi eu
că pot deveni, în timp, un Andersen al poeziei dacă mă voi folosi de viclenia
timpului trăit pentru a-i da cititorului meu scrieri gătite cu hainele cele mai
bune pentru a ieşi în lume. Pe undeva, nici eu nu am sărit mai departe de stigmatul
pus pe fruntea copilului cu capul în nori, sau cum zicea H.C. Andersen că i se
spunea lui la şcoală: „Ăsta iar e cu gândurile aiurea!” Printre cele mai
cunoscute poveşti ale sale se numără: Mica sirenă; Crăiasa zăpezilor; Hainele
cele noi ale împăratului; Răţuşca cea urâtă; Amnarul; Lebedele… Însă, „Fetiţa
cu chibriturile” rămâne pentru mine povestea dureroasă a unei fetiţe despre
care, mai toţi care au trecut a doua zi pe sub ferestrele unde au găsit-o
moartă în ger, nu aveau cum bănui ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca
din această lume. Dureroasă, am zis, pentru că atunci când am citit-o prima
oară o gheară nevăzută mi-a strâns inima. „Era un ger grozav afară. Ningea
mocnit şi începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi
întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi picioarele
goale…” – aşa începe povestea. Astrele au făcut ca însuşi regele danez să
manifeste un interes pentru tânărul hoinar prin Copenhaga (încercând a se
angaja la vreun teatru pentru a-şi câştiga bucata de pâine) şi a plătit pentru
educaţia lui. Ceva mai înainte de asta era cunoscut în Odense , pentru că
memora integral piesele lui Shakespeare şi le recita folosind „teatrul” de
păpuşi de acasă. În „Povestea vieţii mele” am găsit pagini fascinante cu
privire la întâlnirile sale cu sculptorul Thorvaldsen, cu romancierii Balzac,
Hugo Dickens şi Al. Dumas, cu autorii celebrii Fraţii Grim, muzicianul Liszt, poeţii
H. Heine, Hook… S-a socotit pe drept cuvânt un copil al fericirii.
2. Selma Lagerlöf de origine suedeză, a
fost prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură (1909). În
scrierile sale cultivă trecutul legendar al ţinuturilor scandinave, respirând
aerul de saga şi libertate în povestiri pline de fantezie şi lirism. Se pare că
darul ei de a povesti cu atâta candoare l-a moştenit de la bunica sa după tată.
În copilărie datorită unei paralizii la un picior, e nevoită să stea
„întemniţată” acasă, unde va începe să citească şi să scrie, având drept cărţi
de căpătâi „O mie şi una de nopţi”, romanele de aventuri ale lui W. Scott şi
poveştile lui H.C.Andersen. Mult mai târziu urmează şi liceul în capitala
Suediei. „A fost odată un
ştrengar”...., aşa începe povestea celui mai ciudat „năpârstoc” din lume, care
a zburat pe spinarea gâscanului din ogradă, de-a lungul şi de-a latul Suediei.
Povestea mă fermecase încă din copilărie, de pe vremea când o citisem prima
oară. Ca toate zămislirile, povestea asta a rămas misterioasă în mintea
copilului care eram pe atunci şi citeam cu uimire „Minunata călătorie a lui
Nils Holgersson prin Suedia”, a scriitoarei Selma Lagerlöf, născută la 20
Noiembrie 1858, la Morbacka , în Suedia. În viaţa
copilului de atunci apăruse pentru prima oară, spiriduşul. Povestea e simplă,
dar fermecătoare. Nils Holgersson, un
băieţel leneş şi neastâmpărat, a fost pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită –
un pitic l-a transformat într-un prichindel de-o şchioapă. Nils a crezut la început
că spiriduşul este un hoţ. S-a convins că spiriduşul nu este un hoţ dar l-a văzut
umblând în sipetul mamei sale. Băiatul îl atrage în cursă pe spiriduş cu plasa
tatălui său. Spiriduşul i-a propus să-i dea drumul în schimbul unui fluier
vechi, a unei linguri de argint
şi a unui ban mare de aur. Văzând că băiatul
nu vrea să-i mai dea drumul spiriduşul i-a dat o palmă lăsându-l în
nesimţire pe duşumea şi la transformat într-un prichindel de mărimea unui
degeţel. Agăţat de
grumazul gâscanului Martin, micul Nils porneşte
într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâşte sălbatice. Martin,
gâscanul bun şi devotat, Akka, gâsca cea înţeleaptă, Bataki, corbul cel isteţ,
Gorgo, vulturul îndrăzneţ şi iubitor de libertate şi blânda şi frumoasa gâscă
Dunfin îi vor fi aproape, iar Nils va învăţa
alături de ei care sunt adevăratele valori ale acestei lumi. În final a fost foarte bucuros când s-a întors
acasă la părinţii săi. Vă puteţi închipui, un prichindel cu
nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată pe cap,
navigând în spatele gâscanului Martin, din ograda părintească, înspre Marea
Baltică? Dacă nu, ori aţi uitat, pesemne, astfel de întâmplări, recitiţi
cartea. Poveşti şi iarăşi poveşti, care
îmi încântaseră, cândva, copilăria. Ţinuturi necunoscute, geografii minunate
ale locurilor prin care treceau eroii (gâscanul Martin, gâsca şefă, Akka şi
năpârstocul de Nils), aveau să mă poarte din Dobrogea natală până în depărtata,
şi doar imaginata, Suedie. Tare aş mai vrea să mă trezesc, reîntors acasă şi,
să le strig (ca şi Nils Holgersson), alor mei: „Mamă şi tată, sunt mare, sunt iarăşi
om!” Privind, acum, toate astea, cred că mă mai urmăreşte, încă, un dor
nespus după acele vremuri şi mai că aş vrea să fiu şi eu un Năpârstoc ca să pot
călători peste mări şi ţări, împreună cu un cârd de gâşte sălbatice, ca eroul
nostru din poveste.
Tudor Cicu
(va urma: ca postare de luni)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu