Cartea de poezie a unei eleve de liceu

 

Șoaptele Alexandrei Gheorghe...

 

       Când deschizi cartea unei tinere, care abia a pășit în prima treaptă de liceu, curiozitatea lectorului se duce către modul în care îi sunt absorbite (în texte) gândurile și imaginile... dar și cum ochiul copilului are să se întoarcă spre sine pentru a-și arăta zborul aflat la granița între permis și nepermis; poate unde să ne întărească convingerea pe care o avea și Brâncuși când spunea: „Eu nu creez Păsări, ci Zboruri”. Dar cine este Alexandra Gheorghe? Să-i privim tabloul creionat cu sufletul ei: „Sunt un copil care nu se satură de frumusețea pe care o simte și o trăiește, care se roagă timpului să stea pe loc… pentru că ar vrea să fie copil o viață întreagă. Sunt un copil care a avut norocul de a gusta din magia copilăriei, cu tot ce are ea mai bun și mai frumos și vrea să fie un ecou al acestei vârste magice”, cum spunea într-un text eseistic. Alexandra Gheorghe, în cartea ei „Șoapte din lumină” (ed. Alchimia Cuvântului/2024), își scrie poezia ca de pe „un tărâm de poveste” pentru a surprinde, în povețe și gânduri despre viață, o lume (aparent basmică) a spațiului numit copilărie. Alexandra Gheorghe e poeta-copilă care i-a mărturisit „dorului că nu poate fi uitat”, nici atunci când fredonează o melodie, scrie un eseu sau o poezie. Timpul, cel mai bun judecător, ne va da dreptate, căci este o luptătoare care crede în menirea și visul ei. Acum drumurile ei ȋn poezie se ȋntretaie cu noi căutări, oscilaţii și uimiri.

      Chiar de la început desferecă lacătul de la cufărul ȋn care ȋși ţine poezia: „Aș vrea să văd dincolo de norii jucăuși/Și să fiu o pată pe cerul imaculat,/Care aruncă mulți stropi mici, să capete culoare/Pământul… că doar iubirea îi este alinare.” (Întruchipare). Acum se află la vârsta când fiecare cuvânt are vibraţie și poartă un mesaj, unul care îi denunţă cu disperare exuberanţa adolescentină. Iată o mostră din acest turbion epic care se zăreşte la orizontul poemului: „I-am spus dorului că nu poate fi uitat…/Pe chipul bunicilor el s-a imprimat/Și lui i-am găsit asemănarea dragă/În cuvântu-n care-încape lumea-ntreagă” (Între dor și infinit). Copila-poetă e ȋn pragul unei vârste când cuvintele au o matrice energetică, un nou început de căutări și uimiri care promit să aştearnă câteva note grave pe portativul unei fiinţe ce îşi trăieşte cu intensitate propriul destin creator. Cartea (mărturisea ea, cândva) este: „cea care mi-ai dat curajul de a crede în visurile mele”, pe care acum le risipește într-o carte de mici narațiuni epice versificate. Lectura poeziilor ei e ca o călătorie despre care nu știm încă nimic, dar la final cititorul va afla tainele acestei întâlniri cu lumea autoarei de față: lumea copilăriei.

      Dar să facem și noi „lumină” (cum ne sugerează) asupra căutărilor adolescentei poete: 1) ȋn primenirea cuvintelor, atunci când își exprimă gândurile despre Eminescu în „Tunelul de dor...”; 2) atunci când se revoltă împotriva celor care pornesc și întrețin războaiele (vezi: „Umbra unei zile”); 3) ȋn clipele trăite, cândva, ȋn copilărie, la bunici (din poezia „Bunicul”; 4) când ne vorbește de frumusețea și zborul fluturilor și declară că „am ales să fim fluturi doar pentru o zi”, în „Povestea fluturilor”; 5) scrie despre speranță și frumusețea copilăriei, despre școală și carte (care „ridică barierile visării”); 6) despre căsuța visurilor („căsuța din poveste” e ceea ce mulți copii și-au imaginat cum să arate căsuța visurilor lor) – vezi poezia „Căsuța mea”; 7) iubirea către Domnul care ne veghează visele și ne creionează o ființă credincioasă care îi cere Domnului să „schimbe lumea în bine”; 8) Trădarea unora, a celor care încearcă să întoarcă pe dos lumea asta, e înfierată în poezia „Trădarea”. Și, da! Viitorul sună rău când li se pun copiilor, în manualele școlare, texte menite să le sucească tuturor copiilor mintea cu tot felul de idei bolnave (așa zise despre noua direcție de educație), în fapt, niște nonvalori evidente.

      Copilăria din poezia Alexandrei Gheorghe e povestea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri, povețe înțelepte și necesare, dar și încercări ale acestei vieți tumultoase și zbuciumate. Pe timpul lecturii acestor evocări lirico-epice nu ai cum să realizezi când trece din real către lumea pe care doar lumina înțelepciunii noastre o protejează de răutatea unora. Toamna își aduce și ea paleta culorilor în poezia Alexandrei, încât sufletul ei de copilă să se deschidă, către cititor, cu remarca: „Ce toamnă frumoasă este la noi!” Câteva file din această carte au avut și norocul acestui mic pictor (autoarea în speță - n.n.), dăruită cu vraja transformării unor momente (din aceste evocări lirico-epice), în imagini plastice reflectate ca într-o oglindă fermecată, oglindă ce surprinde întregul tablou al acestui ținut fabulos al copilăriei. Îi citești poezia și înțelegi că autoarea se află mereu în căutarea unui interlocutor căruia să-i vestească bucuria celor transmise, dar conștientă că există ziduri ridicate la întâlnirea cu celălalt, cititorul: „Nu știe nimeni ce este în inima mea,/Ce bucurii sau tristeț io-învăluie pe ea./Nici drumul nu-i la fel pentru orice muritor…/La unu-i pasul apăsat, la altul ușor” (Inima mea). Poetul e un evocator (spunea Anatol France), dacă îl înțelegi ești la fel de poet ca el. Alexandra Gheorghe este o copilă-poetă emoțională, dar fără o poezie emoțională, care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către poet și poezia lui. Avem însă certitudinea că micuța autoare nu a căutat cu orice preț să-și transforme poezia într-un spațiu comod al răspunsurilor certe, al soluțiilor sau vindecărilor de acele uimiri în fața frumuseții unor trăiri concrete, cât să ne țeasă în poezie o viziune personală a câtorva tărâmuri unde poți străbate numai cu gândul orice ghem tematic din existența sa. Să încercăm a ne teleporta (alături de micuța autoare) în plin miracolul acestui hotar dintre lumi, când o alergare a unei alte Alice în țara minunilor, vine dinaintea cititorului să-i stârnească curiozitatea: „Luna își taie chipul/și jumătate nu mai coboară,/că vrea să fie leagăn nevăzut/celor care pot aprinde stelele.” (Șapte minute și o minune). Și ca orice copil care luptă pentru visul său, Alexandra Gheorghe e convinsă că suntem o specie grefată pe poveste și răspunsul poate fi diferit de la copil la copil: poate că unde ne plac poveștile, iar dacă are un tâlc, un sens, sau un mesaj, atunci ea ne ajută să înțelegem ceva din lumea asta. Și visele ne pot vindeca răni deschise în suflete, ne eliberează de spaime și frici: „Îmi doresc să ating nemurirea…/Am început să mă hrănesc cu timpul,/citind cărți sacre,/ în care caut Din ele vreau să construiesc, în tihnă, palatul meu!înțelepciunea./Am descoperit adevărate „pietre”,/care nu pot fi strivite/și nici măcinate./” (Nemurire). Percepţia poetei adolescente despre lume este cea pe care lumina o dă prin reflex din lentila îndreptată asupra întâmplărilor trăite, iar cuvintele îi transmit doar imaginea gândurilor optimiste: „Parfum din bucurii mărunte/Adun ca să croiesc o punte/Între zile, dragoste și dor…/Doar așa învăț mereu să zbor” (Parfum de dor). Nu lipsește din poezia ei nici unda de umor din „năzdrăvăniile” copilului aflat la țară, în casa bunicilor: „Tiptil, tiptil m-am strecurat/la cuibarul din ogradă,/cu gândul la oușoare/pentru o plăcintă/pe care o făcea bunica” (Pedeapsa).

      În concluzie: pentru Alexandra Gheorghe scrisul este tărâmul ei de vis unde toți (omul care scrie, omul care citește) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare pentru izbânda binelui. „Tu poți să lupți pentru visul tău?” – era o întrebare din altă carte, adresată către cititor. Mesajul e același, dar poezia ei o spune într-o notă lirică de data aceasta: „Să nu uitați niciodată,/Că am crescut… și pot vedea atât de multe,/Încât, înțelegându-le, să sufăr!/ Să nu uitați niciodată,/Că merg pe o coardă întinsă… și echilibrul meu/Mă duce mai departe, în necunoscut!/....../Să nu uitați niciodată,/Că am aripi și că m-ați învățat să zbor,/Dar ținându-mă legată de voi, nu pot să mă înalț!/Să nu uitați niciodată,/Că viața aceasta este o poveste,/Iar voi sunteți parte din ea…” (Să nu uitați niciodată...). Da, cititorule! Viața e o poveste și noi spunem povești și altora ca să putem trăi, fiindcă doar acolo ne aflăm la granița dintre cine suntem și ce dăm mai departe. Așadar: „nu rata ocazia de a fi călător într-o lume minunată!” alături de Alexandra Gheorghe.

 

                                                                          Tudor Cicu

Povestea unui manuscris

 

În depărtare, amintirea „ei” a rămas aprinsă ca farul unui țărm

 

                                                Motto:

                                     „fiecare cuvânt/ un glonte | el mă traversează | și apoi mă scrie”

                                                                                                    (din poezia sa: cuvântul).

 

 

     Prin anii 2006-2007 Marin Ifrim mi-a arătat (cred că ne aflam în biblioteca de la Casa Sindicatelor /Buzău), o Antologie scoasă unui prieten poet care trecuse la Ceruri. Se numea „Anotimpul plecării” și fusese scoasă în memoria poetului Constantin Petcu, profesor-poet din Pogoanele, amic și coleg de cenaclu (la Alexandru Sahia) cu cel care îi scosese antologia. Plecat în urmă cu 26 de ani, Constantin Petcu ar fi împlinit acum (în 2024) 75 de ani. În timpul vieții a publicat patru volume de poezii. Primul volum „În așteptare” îl scosese în 1987. Manuscrisul asupra căruia ne aplecăm cu lectura a fost rămas în păstrarea poetului Mihai Macovei și acesta i l-a încredințat poetului Teo Cabel pentru tehnoredactare spre a fi trimis unei edituri spre publicare. Încă de pe vremea când Marin Ifrim îmi arătase antologia aceea s-a consolidat în mine convingerea că cel mai mare avantaj al cititorului, de a-l „cunoaște” pe poet, îl constituie acea lectură de texte culese, de către prietenii săi (M. Ifrim și L. Mănăilescu), într-o antologie. Mă gândeam că prin culegerea acelor texte, i se acorda și cititorului accesul la acest mod de cunoaștere a unui poet înzestrat, și a cărui ascensiune în viața literară vine doar odată cu experiența. Am ales să fac această lectură pentru a-i face și un  comentariu, deoarece simțeam nevoia de claritate a ceea ce scrisese până la acest manuscris. Manuscris încredințat de poet (pesemne presimțise el ceva?) lui Mihai M. Macovei. „Rugă de iubire” - (volumul are trei cicluri: Bucurii de ceară; Rug(ă); Zece poeme albe) – e volumul care se constituie într-o lacrimă, singura lacrimă cu care poetul îi închina „ei” (iubitei necunoscute) aceste poeme ale uitării și cu care o mai poate plânge cineva, dar, cum spunea un alt mare poet care scrisese „Ieudul fără ieșire”, aceste poeme erau (pe vremea când fuseseră scrise) precum „o lacrimă mare, care să ducă odată cu sine/și ochii celui ce te plângea”. Ca și poetul „Ieudul(ui) fără ieșire” (Ioan Es. Pop), fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că poetul nu poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi, în dragoste. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial al ridicării unor lespezi de pe suflet. Însă tristețea poetului din cuvinte, la Constantin Petcu, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu: „Nu puteam realiza cu privirea/ nimic | acum/ aceasta/ar trebui să te învăluie | să te descompună/ să te distribuie egal | apoi să te îmbrace/ pe aripile ei | de curcubeu | și să te poarte înapoi/ spre sursă | aici | în/ ochiul meu | pentru | a/te/zdrobi/ de lespedea | acestei lacrimi...” (Privire magică).

      Însă Constantin Petcu aduce în prim plan o spaimă concretă, spaimă care țâșnește din teama unei neîmpliniri a unei dorite revederi: „vezi tu iubito cuvintele sunt | doar pielea ta catifelată de căprioară...” (poem 8). În poemul acesta face prima adresare directă la ființa iubită, important însă că el nu se revoltă, ci rămâne în spiritul poeticii lui: cu teama înstrăinării în lume și nesiguranța viitorului (vezi: poem 5). În aceste poeme/rămase în manuscris Constantin Petcu chiar își trăia la intensitate maximă biografia lui tumultoasă la tinerețe, cu zdruncinările și deziluziile înstrăinării de ținuturile iubitei, zbuciumul fundamental al existenței marcate de neoexpresionism în poezie, dar și unde retorica funcționează la obsesia împăcării cu soarta. Iar despărțirea de cea căreia îi sunt închinate aceste poeme ale uitării este acceptată de poet ca pe una dintre emoțiile ce trebuiesc îmbrățișate și transformate în energie pozitivă. Spune el: „undeva în depărtare stai aprinsă ca farul | unui țărm” (poem 9). Ultimul din cele zece poeme din ciclul al treilea, care descrie tragicul pulsatoriu al lumii, amintește de tristețea acestei pierderi ireversibile, pe care doar visul în care se refugiază (cu ajutorul cuvintelor în pagina albă a unei coli de scris), îi mai poate aduce acel alean, acea mângâiere ca urmare a unei pierderi nerostite concret, adică („himera dorită sub aripi căutându-și un cuib | hârtia aceasta”. Cităm: „....de la tine aici tot aici mă întorc | mă lipesc de această pagină/ albă/ cade sufletul tău | de sânul / pe care/ nu l-am mai putut mângâia” (poem 10). Viziunea sa despre lumea în care se simte înstrăinat este profund romantică, exprimată însă în forme lirice de un evident modernism. Se observă o părelnică angoasă, ușor otrăvitoare, a unor trăiri din gama celor devenite momente apocaliptice cu trecerea timpului: „...timpul/ nu este decât viermele/ ce trebuie |călcat în picioare/ strigătul lui/ o sabie otrăvită | aici/ între coaste unde |ecoul/ a devenit/ întreaga mea | ființă” (poem 2). Depresia, ca urmare a pierderii copilăriei, devine o nouă tară la realism-biografismul unui peisaj mereu actual: „copilăria ta uitată/ rămasă | în urmă în tine pierdută/ îți e rușine cu ea și | totuși/ o cauți o invoci o înviezi în tine cât poți (poem 1).

      Temele recurente din ciclul „Rug(ă)”: tristețea toamnei („ne-ai dat efemeri”); pierderea ființei dragi („îmi simt ființa goală”); strigătul temător al iubirii („Adică/să fi declanșat în mine/numai lupul?/numai prada?”); părăsirea locurilor unde a copilărit cu părinții („ca o gărgăriță/zburasem cu fiul de împărat spre alte locuri”); dorința („Fata din bar | are părul negru sânii mari | și rotunzi | picioarele bronzate și robuste | Fata are ochii albaștri | ca o apă adâncă |în ochii ei aș dori | să mă arunc/ să mă înec |așa/ doar | ca o plecare spre cer.” (din Așa, așa); acea bucurie a cuvintelor devenite poeme („sunt oglinda lacului | din care sorb vulturii | viața eu eu eu | ce sunt eu în această clipă | o pulbere de diamant? | ce se împrăștie în fiecare suflet | pentru a se naște încă odată | din poezie.”);  căutările zilnice și setea de cunoaștere a unui sine fracturat de angoase („Și dacă îți caut avid privirea de rouă | de aur | este | pentru că privirea mea aburită de ploi acide |descoperă în | privirea ta | cuibul și pasărea lui” (din pentru că) etc... poate fi, aici, un nou început de discurs poetic despre rostul existenței, sau stări ale unui suflet asaltat de o mulțime de lucruri stranii cu rezonanțe pe care le întâlnim ca un ecou în poezia universală. Ruga poetului atinge tensiuni lirice când ființa concretă e singura care îi poate transcende acea ipostază a poetului împlinit de o dragoste care a dat buzna în viața lui: „de ce te caut eu aici, înăuntru, | unde mă închid | ca să nu te pierd | ca să nu te simt/ așa | ca un foc ce mă arde | și pe care nu vreau să-l las | să ardă afară | unde nu mai găsesc | pe nimeni pe nimeni | și nimic” (***) Pesemne (se explică undeva): „Mai presus de toate acestea este sufletul tău | nicio cale a luminii nu se poate deschide | pentru a-l înțelege.” (tu). Sau, redăm din alt poem: „Tu încerci să găsesti | o altă lumină. | Atunci/ eu | ce poem | ți-aș mai putea scrie” (***).

      Când și când acest poet, în singurătatea sa, trimitea către cititorii săi acel straniu avertisment pentru cei osândiți la un veac de singurătate și de a nu le fi fost dată o a doua șansă pe pământ. Acum nu contează, în viaţă (părea a spune), decât un singur amănunt: „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu și (într-un fel) sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte, așa cum și lumea în care am fost trimiși se va sfârși încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată și nicicum, după cum profețise G G Marquez. Dar să redăm și strigătul poetului: „Cineva | îmi leagă mâinile picioarele/ ochii | și stau/ nemișcat | ca la stâlpul de execuție | în această hărmălaie | a sirenelor | nu poți răsări | ești departe | ca steaua aceea | la care nu vei ajunge | niciodată” (și nu de aceea).

      După ce ai dat glas poemului abia lecturat, te frământă (totuşi) un gând: „Tu nu explici nimic, poete! Dar toate lucrurile prin tine devin explicabile” – cum spunea Paul Claudel.  Iar când ecoul versurilor sale s-au stins, în urma acestor comentarii, rămâne să-i descifrăm poetului cuvintele „urmărindu-se pe dinăuntru” (cum ar fi spus Nichita), ori dacă nu cumva ne-am dat noi seama că poetul ne vorbise în vis şi noi simţim în glasul acestui poet prezenţa unei a doua fiinţe: „atât de ușor/ aproape aer | ca și cum mi-a sustras | cineva/ corpul | pot să apar în orice loc | ai coborî pe orice planetă pustie/ unde | în caz că te văd | revin corp/ apoi om | și toate vor începe să curgă | prin mine | și veninul prin artere | cel care s-ar pune din nou | în mișcare” (plecarea IV). Să fi stins în acest „vis” resemnarea din faţa Destinului? Ori asta e încercarea poetului de a zări pe sub poarta închisă umbrele celor ce trec încolo și încoace, fericiți că nu rămân în scena ridicată de poet și a visat să rămână singur la masa de scris? Iată o întrebare care merită a fi lansată și cititorului.

 

                                                                   Tudor Cicu

                                                    (membru USR Filiala Dobrogea)

epistola de pe munte

 

epistola de pe munte

 

plecasem să-ntâlnesc pădurea

cu toți copacii strânși sub cer

nu mi s-a plâns că-i drog securea

ci, că poeții n-o prefer.

 

eu i-am deschis în vers o poartă

să-și ducă freamătul, sperând

atât cât i-a fost scris de soartă

și cât topoarele n-o vând.

 

că ieri o pasăre rănită

găsindu-și cuibul răvășit

a dat ocol într-o aripă

c-un stins adio gângurit.

 

o, bun poet ce lași cuvinte

să ne apropie de cer...

atât te rog, mai ține minte,

să lași pădurii-al ei mister.

 

și să nu uiți, scriind la carte

că ea privește dintre foi

cum dinadins a vă desparte

toți trag pădurea între voi.

 

glonțul final

 

glonțul final

 

era un han, mai știi?

pe undeva-n Lactee

și chiar un țărm de mare

unde-am sperat să vii...

„am auzit că scrii!”

 ai spus doar ca idee

dar ai uitat bag seama,

că toate-s fantezii.

 

dar poate știi un iaz

ceva mult mai aproape

și-o lebădă ce-ntreabă

de ce nu am noroc.

în gândurile cui,

pe lună plină-n noapte

așa să-mi fi scris soarta,

cu litere de foc?

 

eu nu găsesc răspuns

și-i pusă întrebarea

când nu mai sunt speranțe,

sau poate doar mă mint?

pe scurt, i-aș cere morții

ce-a câștigat prinsoarea,

ca glonțul tras pe lună

să fie de argint.

 

Maica stareță de la Câmpeni/Buzău... cu „Sic Cogito”

 

Ceea „ce credem”... (sau) despre marile treceri ale omului prin viață

      Când o astfel de carte (cum este și Sic Cogito a Lucillei Iona) îmi este pusă spre lectură, nu am cum să nu mă gândesc la cele spuse de Milan Kundera, cel care ne avertiza despre soarta literaturii, spunând că aceasta riscă să fie absorbită de logica pieței și a divertismentului, și atunci ne-am întreba și noi: „unde s-ar fi pierdut capacitatea autorilor de a reflecta asupra existenței umane, în general, dar să o mai și facă într-un mod credibil și provocator”? Rețin doar (de pe unde?) că J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că ființa care își notează impresiile (viață-gânduri), într-un jurnal, este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de cenzură a propriilor gânduri răscolite de secvențiale amintiri (ce par a se derula cinematografic în memorie), și căreia îi cade pradă. Vorbind despre memorie, cred că Freud spunea că memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” (o adunătură de amintiri), dar din aceste amintiri îşi croiesc scriitorii, subiectele cărţilor lor. Cartea Lucillei Iona e cartea poem, scrisă sub forma unui jurnal biografic ce cuprinde sub forma unor povestiri-dialog, secvențe derulate cinematografic în memoria autoarei: momente stranii petrecute în trecut, menite să rețină și captivitatea cititorului în acest hățiș al gândurilor și trimiterilor pe la diverși autori și operele lor, gânduri menite să confirme arhitectura barocă a unei lumi aflată în metamorfoză, a căderii rațiunii în metafizică și un sens dat vieții născute din vise profetice. Astfel de povestiri-dialog, deși par ieşite de sub ,,pana” monologului continuu, asemănător unui procedeu jurnalistic, reuşesc să-ţi transmită acel sentiment de ,,largă deschidere interioară”, sentiment pe care-l ai şi când priveşti și comentezi acele fotografii de familie executate cu mult timp în urmă. De aceea scrierea Lucillei Iona se citeşte ca pe nişte mărturisiri spontane, ori un dialog colocvial purtat în atmosfera de postşezătoare literară, la o cafea, cu prietenele de suflet. Asemenea predecesorilor (autori universali), pe care îi amintește cu scrierile lor, autoarea mărturisește sincer: „Scrisul mi-a înrobit sufletul; un tremur al degetelor, nerăbdarea de-a ști dacă omul își cunoaște menirea, misiunea cu care l-a trimis Tatăl în Lume.” Iar îndemnul de a continua să citim spre a ne lumina viața, e firesc: „Și... mai ales –citiți! Notați-vă impresiile zilei – spre amurgul ei, păstrându-le numai pe cele frumoase.” Și, mai concret: „Voi scrie numai ce-I este plăcut lui Dumnezeu. Numai de n-aș scrie minciunile guvernanților! Dar... cum să-I ascunzi ceva Creatorului?! Doar...El vede tot, aude tot, știe tot!”.

      După prezentarea unui „CUVÂNT din partea autoarei” (explicativ pentru povestirile-dialog ce vor urma), autoarea adresează, în scris, o Rugă în iarnă către Creator. Pentru că, uitat în această pustiitoare singurătate, la masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. La sugestia autoarei din această carte, reținem că omul e o lumânare aprinsă care luminează atâta vreme cât gândește. „Ceea ce cred eu...” (sic cogito), pare a ne spune autoarea, e cam tot ce se întreabă oamenii despre viață, moarte, destinul omului, cât o încercare alegorică experimentată și de pictorul Paul Gauguin în celebrul tablou „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?”; întrebări fără de care omul, acea lumânare aprinsă care luminează atâta timp cât gândește, s-ar stinge. Populat de himere, de regrete, de porniri superstițioase, care să-i aducă acel liman de speranță, B.P. Hașdeu, în lungi ședințe de spiritism avute în castelul ridicat memoriei fiicei sale Iulia, scrisese cartea Sic Cogito, tot sub imperiul atâtor întrebări și gânduri despre viață, moarte și soarta omului, înțelegând că datoria celor care trăiesc este de a merge până la capăt cu investigația unei minți obsedate de această privire dincolo spre tot ce înseamnă trecut, prezent și viitor. E ca și cum ai întinde hârtia de muște ca viața să-i prindă pe toți cei petrecuți deja în marginea acelor momente etern-amânate, etern-evocate, dintr-un labirint al memoriei. Dialogurile de taină, avute în prezența Raisei, în confesiunile Lidiei, din primele povestiri-dialog (Graiul frunzelor; Puntea; Casa....), au ca trimiteri trecutul: anii de școală (cu gânduri amăgitoare ale tatălui natural despre o așa zisă unire a familiei); apoi acei ani grei cu trimiteri la „puntea vieții” (și sunt derulate, cinematografic, momentele stranii despre o admitere la universitate și o vizită făcută cu mama undeva la țară, acolo unde gândurile par a cântări altfel); culminând cu anii de studenție la Filologie, amintiri de vacanță la munte, la mare etc. Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei și adolescenței se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări „în car tras de lebede” (sugestie venită de la Andersen), care se petrec pe tărâmul situat între posibil și imposibil, cea-care-scrie, împletind doar ghemul care ne/îl scoate pe cititor din labirintul memoriei în care tot lunecă... alunecă printre ființe dragi, întâmplări și lecturi din autori cunoscuți. Cap.4 „Raftul cu cărți” îl scrie, stabilind corespondențe inedite și interpretări multiple despre cele trăite, cu gândul la ființele dragi de pe vremea bunicii, despre vremurile grele ca au urmat războiului, despre dureri trecute etc. Spune autoarea: „Voi scrie – și voi reține numai lucruri ce se petrec, lucruri, fapte, idei, gânduri îndeosebi – cele ce se petrec în lume, așa-zis reale. Altfel – ce rost ar avea?!” Nevoia afectivă de a împleti lumea cărților cu lumea traită de autoare, este împlinită de trăirea directă a unui dialog aluziv cu amica confesională. Dialoguri necesare, dacă avem în vedere că orele petrecute în lăcașul de cult (Citadela) ar fi putut fi împovărătoare în lipsa unei ființe căreia să te confesezi și, prin care, să comunici cu cititorul tău, indirect, pentru că omul n-are posibilitatea să-l cunoască întru totul pe Dumnezeu. Conținutul acestor povestiri-dialog au fost gândite să aibă un substrat teoretic pronunțat și o circulație a ideilor dinspre proză, prin tratarea lor eseistică, înspre variile forme ale gândirii (filosofie, religie), înapoi la viață.

     Pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, autoarea acestor pagini de carte știe că tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Cam așa ceva va întâmpina cititorul lecturând următoarele capitole din carte (Mezaninul de la Liceu; Bob de rouă; Cu sens giratoriu; Crepuscul și ploi pe Anotimpuri etc), adică ceva asemănător dialogurilor platoniene cu prietenele și amicii de la lăcașul de cult: făcând un slalom printre amintirile anilor de liceu și colegele acelor ani, despre familiiile aflate în straturi diferite ale societății, despre coșmarul cutremurului din ’77, despre anii de studenție și marea văzută pentru prima oară la Costinești, timpul petrecut cu bunica Ana și bunicul Jurka etc. Însemnările făcute în aceste pagini de jurnal au acum rostul lor, fiindcă nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina, iar memoria va trebui să surprindă cam totul. Că viața, nu-i așa, e o călătorie care ne privește pe toți!

     Mergând cu lectura mai departe (cap. 9; 10), pe autoare, aflată într-o continuă stare de veghe (în clipele de meditație, în lăcașul Domnului), citindu-i confesiunile dintr-un „altfel de jurnal”, o caracterizează o dorință insațiabilă de comunicare. În dialogurile avute de Lidia cu suratele ei din lăcașul-azilant, acum, prin sfaturile date și încurajările permanente, se dovedește acel om generos și suflet deschis, de bun creștin. Spune autoarea: „credința e-aceea care susține sufletul, prin ea dispare orice frică – de moarte, calamități și-atâtea alte Frici...” Scrierea jurnalului confesional are, acum, acea aură pe care o simți citind din Biblie psalmii, ori ascultându-i integrați în laudele bisericești mult cântate la vecernie, pavecerniță, utrenie, ori liturghie... iar nevoia afectivă de a împărtăși celor din jur bucuria credinței, împlinită de trăirea directă, vine să compenseze alte goluri biografice. Așa cum o face în cap.11 „O floare și doi grădinari”, când revine la acei ani de studenție și le dedică amintirii mult tânărului actor constănțean Mircea Psatta. Povestirea e „un Imn – Timpului, timpului meu de-atunci, cel plin de visuri – idealuri ai anilor tineri...”. Acum, „prin această povestire rememorez idealuri, visuri de fericire la marginea mării; m-am întors din timp pentru a comemora amintirea unui Prieten, din nefericire – necunoscut.” În „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Autoarea acestor rânduri, de „un altfel de jurnal”, o spune ceva mai optimist: „când scriu, mă aflu-ntr-o altă, miraculoasă Dimensiune: voi scrie-n fiece clipă a vieții! Pentru a surprinde CLIPA”... Clipa! Mă opresc la o frază: „scrisul meu, spre folosul celor ce-l vor citi.” Se intersectează fraza aceasta cu alt gând: ...Pornit și el pe urmele lui Oedip, la lumina unei lumânări (se spune), Diogene a întrebat Oracolul din Delphy ce trebuie să facă pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene, că OMUL pe care-l căuta Diogene nu stă într-o iluminare a unei lumânari care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris cu care, cel care îl caută, va simți în ea, acel gen de devotament pe care trebuie că-l are naufragiatul pentru pluta lui. E cam ceea ce căutăm cu toții. Dialogurile Lidiei cu Sarra, Raisa, Adela etc. (în capitolele din finalul cărții), sunt precum acele  „nisipuri mișcătoare de învins timpul”... și, o da!, „omul are nevoie de... povești”, asta trebuie să reținem. Iar această călătorie (prin labirintul memoriei unei autoare prozo-poematice), pe care acum cititorul o face, lecturând această carte, seamănă cu cea din tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu lui Eliade (din La țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului”, pentru a-i ghici, țigăncile, destinul. Stațiile la care ne oprim uneori, unde se face și schimbul de cai, cu care poştalionul acela a lui Gavrilescu era condus spre capătul drumului, sunt momente din viața noastră. Momente care vor dăinui într-o carte menită să ascundă o lume în ea. O lume în care, s-o cităm pe autoare: „Gândul omului ar trebui să fie mai des la Creatorul său.”

      Încheiem aici comentariul făcut în urma lecturii, spunând că scriitura acestei cărți confesionale este încărcată de multă căldură sufletească, eleganță narativă și sinceră  de la un capăt la altul, că ajungi să fii și tu curios să parcurgi aceste povești-dialog, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste povestiri confesive, întregind acest jurnal sentimental, autoarea se fixează pe meditații cu încărcătură lirică pe marginea vieții și a destinului orânduit de Dumnezeu, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de angoase și tulburat de iluzii ne arată cât de efemer este destinul omului, dar întotdeauna în mâinile Domnului.

 

                                                                      Tudor Cicu

                                                      (membru USR Filiala Dobrogea)