În depărtare, amintirea „ei” a rămas aprinsă ca farul unui țărm
Motto:
„fiecare
cuvânt/ un glonte | el mă traversează | și apoi mă scrie”
(din poezia sa: cuvântul).
Prin anii 2006-2007 Marin Ifrim
mi-a arătat (cred că ne aflam în biblioteca de la Casa Sindicatelor /Buzău), o
Antologie scoasă unui prieten poet care trecuse la Ceruri. Se numea „Anotimpul plecării” și fusese scoasă în
memoria poetului Constantin Petcu, profesor-poet din Pogoanele, amic și coleg
de cenaclu (la Alexandru Sahia) cu cel care îi scosese antologia. Plecat în urmă
cu 26 de ani, Constantin Petcu ar fi împlinit acum (în 2024) 75 de ani. În
timpul vieții a publicat patru volume de poezii. Primul volum „În așteptare” îl scosese în 1987.
Manuscrisul asupra căruia ne aplecăm cu lectura a fost rămas în păstrarea
poetului Mihai Macovei și acesta i l-a încredințat poetului Teo Cabel pentru tehnoredactare spre a fi trimis unei edituri spre publicare. Încă de pe vremea când Marin Ifrim îmi arătase antologia aceea s-a consolidat în mine
convingerea că cel mai mare avantaj al cititorului, de a-l „cunoaște” pe poet,
îl constituie acea lectură de texte culese, de către prietenii săi (M. Ifrim și
L. Mănăilescu), într-o antologie. Mă gândeam că prin culegerea acelor texte, i
se acorda și cititorului accesul la acest mod de cunoaștere a unui poet
înzestrat, și a cărui ascensiune în viața literară vine doar odată cu
experiența. Am ales să fac această lectură pentru a-i face și un comentariu, deoarece simțeam nevoia de
claritate a ceea ce scrisese până la acest manuscris. Manuscris încredințat de poet (pesemne presimțise el ceva?) lui Mihai M. Macovei. „Rugă de iubire” - (volumul are trei
cicluri: Bucurii de ceară; Rug(ă);
Zece poeme albe) – e volumul care se
constituie într-o lacrimă, singura lacrimă cu care poetul îi închina „ei”
(iubitei necunoscute) aceste poeme ale uitării și cu care o mai poate plânge
cineva, dar, cum spunea un alt mare poet care scrisese „Ieudul fără ieșire”,
aceste poeme erau (pe vremea când fuseseră scrise) precum „o lacrimă mare, care
să ducă odată cu sine/și ochii celui ce te plângea”. Ca și poetul „Ieudul(ui) fără ieșire” (Ioan Es. Pop), fiecare
purtăm, în grade diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că poetul nu
poate fugi în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale. Prin poezie
își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit. Sau poate are obsesia
că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi, în dragoste.
Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de acele
porți ale irealității pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial
al ridicării unor lespezi de pe suflet. Însă tristețea poetului din cuvinte, la
Constantin Petcu, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe
trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu: „Nu
puteam realiza cu privirea/ nimic | acum/ aceasta/ar
trebui să te învăluie | să
te descompună/ să te distribuie egal |
apoi să te îmbrace/ pe aripile ei
| de curcubeu | și să te poarte înapoi/ spre sursă | aici
| în/ ochiul meu | pentru | a/te/zdrobi/ de lespedea
| acestei lacrimi...” (Privire magică).
Însă Constantin Petcu aduce în
prim plan o spaimă concretă, spaimă care țâșnește din teama unei neîmpliniri a
unei dorite revederi: „vezi tu iubito
cuvintele sunt | doar pielea ta catifelată
de căprioară...” (poem 8). În poemul acesta face prima adresare directă la ființa iubită,
important însă că el nu se revoltă, ci rămâne în spiritul poeticii lui: cu
teama înstrăinării în lume și nesiguranța viitorului (vezi: poem 5). În aceste poeme/rămase în manuscris
Constantin Petcu chiar își trăia la intensitate maximă biografia lui tumultoasă
la tinerețe, cu zdruncinările și deziluziile înstrăinării de ținuturile
iubitei, zbuciumul fundamental al existenței marcate de neoexpresionism în poezie,
dar și unde retorica funcționează la obsesia împăcării cu soarta. Iar despărțirea
de cea căreia îi sunt închinate aceste poeme ale uitării este acceptată de poet
ca pe una dintre emoțiile ce trebuiesc îmbrățișate și transformate în energie
pozitivă. Spune el: „undeva în depărtare
stai aprinsă ca farul | unui țărm” (poem 9).
Ultimul din cele zece poeme din ciclul al treilea, care descrie tragicul
pulsatoriu al lumii, amintește de tristețea acestei pierderi ireversibile, pe
care doar visul în care se refugiază (cu ajutorul cuvintelor în pagina albă a
unei coli de scris), îi mai poate aduce acel alean, acea mângâiere ca urmare a
unei pierderi nerostite concret, adică („himera
dorită sub aripi căutându-și un cuib | hârtia aceasta”. Cităm: „....de
la tine aici tot aici mă întorc | mă lipesc de
această pagină/ albă/ cade sufletul tău | de sânul / pe care/ nu l-am mai putut mângâia” (poem 10).
Viziunea sa despre lumea în care se simte înstrăinat este profund romantică,
exprimată însă în forme lirice de un evident modernism. Se observă o părelnică
angoasă, ușor otrăvitoare, a unor trăiri din gama celor devenite momente
apocaliptice cu trecerea timpului: „...timpul/
nu este decât viermele/ ce trebuie |călcat în picioare/
strigătul lui/ o sabie otrăvită | aici/ între coaste unde |ecoul/ a devenit/
întreaga mea | ființă” (poem 2).
Depresia, ca urmare a pierderii copilăriei, devine o nouă tară la
realism-biografismul unui peisaj mereu actual: „copilăria ta uitată/ rămasă | în urmă în tine
pierdută/ îți e rușine cu ea și | totuși/ o cauți o invoci o înviezi în tine cât poți (poem 1).
Temele recurente din ciclul
„Rug(ă)”: tristețea toamnei („ne-ai
dat efemeri”); pierderea ființei
dragi („îmi simt ființa goală”); strigătul
temător al iubirii („Adică/să fi declanșat în mine/numai lupul?/numai prada?”);
părăsirea locurilor unde a copilărit
cu părinții („ca o gărgăriță/zburasem cu fiul de împărat spre alte locuri”); dorința („Fata din bar | are părul negru sânii mari | și rotunzi | picioarele bronzate și robuste | Fata
are ochii albaștri | ca o apă adâncă |în ochii ei aș dori | să mă arunc/ să mă înec |așa/ doar | ca o plecare spre cer.” (din Așa, așa); acea bucurie a cuvintelor devenite poeme („sunt
oglinda lacului | din care sorb vulturii | viața eu eu eu | ce sunt eu în această clipă | o
pulbere de diamant? | ce se împrăștie în fiecare suflet | pentru
a se naște încă odată | din poezie.”); căutările zilnice și setea de cunoaștere a unui sine
fracturat de angoase („Și dacă îți caut avid privirea de rouă | de aur | este | pentru că privirea
mea aburită de ploi acide |descoperă în | privirea ta | cuibul și pasărea lui” (din pentru că) etc... poate fi, aici, un nou început de discurs poetic
despre rostul existenței, sau stări ale unui suflet asaltat de o mulțime de
lucruri stranii cu rezonanțe pe care le întâlnim ca un ecou în poezia
universală. Ruga poetului atinge tensiuni lirice când ființa concretă e singura
care îi poate transcende acea ipostază a poetului împlinit de o dragoste care a
dat buzna în viața lui: „de ce te caut eu
aici, înăuntru, | unde mă închid | ca să nu te pierd | ca să nu te simt/
așa | ca un foc ce mă
arde | și pe care nu vreau
să-l las | să ardă afară | unde nu mai găsesc | pe nimeni pe nimeni | și nimic” (***) Pesemne (se explică undeva): „Mai presus de toate acestea este sufletul
tău | nicio cale a luminii
nu se poate deschide | pentru a-l înțelege.” (tu). Sau, redăm din alt
poem: „Tu încerci să găsesti | o altă lumină. | Atunci/ eu | ce poem | ți-aș mai putea
scrie” (***).
Când și când acest poet, în
singurătatea sa, trimitea către cititorii săi acel straniu avertisment pentru cei osândiți la un veac de singurătate și de a
nu le fi fost dată o a doua șansă pe pământ. Acum nu contează, în viaţă (părea
a spune), decât un singur amănunt: „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran.
Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu și (într-un fel) sufletele noastre
au fost create dinainte de a ne naşte, așa cum și lumea în care am fost trimiși
se va sfârși încetul cu încetul, iar
lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată și nicicum, după cum
profețise G G Marquez. Dar să redăm și strigătul poetului: „Cineva | îmi leagă mâinile
picioarele/ ochii | și stau/ nemișcat | ca la stâlpul de
execuție | în această
hărmălaie | a sirenelor | nu poți răsări | ești departe | ca steaua aceea | la care nu vei ajunge | niciodată” (și nu de aceea).
După ce ai dat glas poemului abia
lecturat, te frământă (totuşi) un gând: „Tu nu explici nimic, poete! Dar toate
lucrurile prin tine devin explicabile” – cum spunea Paul Claudel. Iar când ecoul versurilor sale s-au stins, în
urma acestor comentarii, rămâne să-i descifrăm poetului cuvintele „urmărindu-se
pe dinăuntru” (cum ar fi spus Nichita), ori dacă nu cumva ne-am dat noi seama
că poetul ne vorbise în vis şi noi simţim în glasul acestui poet prezenţa unei
a doua fiinţe: „atât de ușor/ aproape aer | ca și cum mi-a sustras | cineva/ corpul | pot să apar în orice
loc | ai coborî pe orice
planetă pustie/ unde | în caz că te văd | revin corp/ apoi om | și toate vor începe să
curgă | prin mine | și veninul prin artere | cel care s-ar pune din
nou | în mișcare” (plecarea IV). Să fi stins în acest „vis” resemnarea din faţa Destinului? Ori asta e încercarea
poetului de a zări pe sub poarta închisă umbrele celor ce trec încolo și
încoace, fericiți că nu rămân în scena ridicată de poet și a visat să rămână
singur la masa de scris? Iată o întrebare care merită a fi lansată și
cititorului.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu