Cartea de poezie a unei eleve de liceu

 

Șoaptele Alexandrei Gheorghe...

 

       Când deschizi cartea unei tinere, care abia a pășit în prima treaptă de liceu, curiozitatea lectorului se duce către modul în care îi sunt absorbite (în texte) gândurile și imaginile... dar și cum ochiul copilului are să se întoarcă spre sine pentru a-și arăta zborul aflat la granița între permis și nepermis; poate unde să ne întărească convingerea pe care o avea și Brâncuși când spunea: „Eu nu creez Păsări, ci Zboruri”. Dar cine este Alexandra Gheorghe? Să-i privim tabloul creionat cu sufletul ei: „Sunt un copil care nu se satură de frumusețea pe care o simte și o trăiește, care se roagă timpului să stea pe loc… pentru că ar vrea să fie copil o viață întreagă. Sunt un copil care a avut norocul de a gusta din magia copilăriei, cu tot ce are ea mai bun și mai frumos și vrea să fie un ecou al acestei vârste magice”, cum spunea într-un text eseistic. Alexandra Gheorghe, în cartea ei „Șoapte din lumină” (ed. Alchimia Cuvântului/2024), își scrie poezia ca de pe „un tărâm de poveste” pentru a surprinde, în povețe și gânduri despre viață, o lume (aparent basmică) a spațiului numit copilărie. Alexandra Gheorghe e poeta-copilă care i-a mărturisit „dorului că nu poate fi uitat”, nici atunci când fredonează o melodie, scrie un eseu sau o poezie. Timpul, cel mai bun judecător, ne va da dreptate, căci este o luptătoare care crede în menirea și visul ei. Acum drumurile ei ȋn poezie se ȋntretaie cu noi căutări, oscilaţii și uimiri.

      Chiar de la început desferecă lacătul de la cufărul ȋn care ȋși ţine poezia: „Aș vrea să văd dincolo de norii jucăuși/Și să fiu o pată pe cerul imaculat,/Care aruncă mulți stropi mici, să capete culoare/Pământul… că doar iubirea îi este alinare.” (Întruchipare). Acum se află la vârsta când fiecare cuvânt are vibraţie și poartă un mesaj, unul care îi denunţă cu disperare exuberanţa adolescentină. Iată o mostră din acest turbion epic care se zăreşte la orizontul poemului: „I-am spus dorului că nu poate fi uitat…/Pe chipul bunicilor el s-a imprimat/Și lui i-am găsit asemănarea dragă/În cuvântu-n care-încape lumea-ntreagă” (Între dor și infinit). Copila-poetă e ȋn pragul unei vârste când cuvintele au o matrice energetică, un nou început de căutări și uimiri care promit să aştearnă câteva note grave pe portativul unei fiinţe ce îşi trăieşte cu intensitate propriul destin creator. Cartea (mărturisea ea, cândva) este: „cea care mi-ai dat curajul de a crede în visurile mele”, pe care acum le risipește într-o carte de mici narațiuni epice versificate. Lectura poeziilor ei e ca o călătorie despre care nu știm încă nimic, dar la final cititorul va afla tainele acestei întâlniri cu lumea autoarei de față: lumea copilăriei.

      Dar să facem și noi „lumină” (cum ne sugerează) asupra căutărilor adolescentei poete: 1) ȋn primenirea cuvintelor, atunci când își exprimă gândurile despre Eminescu în „Tunelul de dor...”; 2) atunci când se revoltă împotriva celor care pornesc și întrețin războaiele (vezi: „Umbra unei zile”); 3) ȋn clipele trăite, cândva, ȋn copilărie, la bunici (din poezia „Bunicul”; 4) când ne vorbește de frumusețea și zborul fluturilor și declară că „am ales să fim fluturi doar pentru o zi”, în „Povestea fluturilor”; 5) scrie despre speranță și frumusețea copilăriei, despre școală și carte (care „ridică barierile visării”); 6) despre căsuța visurilor („căsuța din poveste” e ceea ce mulți copii și-au imaginat cum să arate căsuța visurilor lor) – vezi poezia „Căsuța mea”; 7) iubirea către Domnul care ne veghează visele și ne creionează o ființă credincioasă care îi cere Domnului să „schimbe lumea în bine”; 8) Trădarea unora, a celor care încearcă să întoarcă pe dos lumea asta, e înfierată în poezia „Trădarea”. Și, da! Viitorul sună rău când li se pun copiilor, în manualele școlare, texte menite să le sucească tuturor copiilor mintea cu tot felul de idei bolnave (așa zise despre noua direcție de educație), în fapt, niște nonvalori evidente.

      Copilăria din poezia Alexandrei Gheorghe e povestea care îi oferă cititorului întâlniri succesive cu lumi posibile, lumi labirintice cu trăiri, povețe înțelepte și necesare, dar și încercări ale acestei vieți tumultoase și zbuciumate. Pe timpul lecturii acestor evocări lirico-epice nu ai cum să realizezi când trece din real către lumea pe care doar lumina înțelepciunii noastre o protejează de răutatea unora. Toamna își aduce și ea paleta culorilor în poezia Alexandrei, încât sufletul ei de copilă să se deschidă, către cititor, cu remarca: „Ce toamnă frumoasă este la noi!” Câteva file din această carte au avut și norocul acestui mic pictor (autoarea în speță - n.n.), dăruită cu vraja transformării unor momente (din aceste evocări lirico-epice), în imagini plastice reflectate ca într-o oglindă fermecată, oglindă ce surprinde întregul tablou al acestui ținut fabulos al copilăriei. Îi citești poezia și înțelegi că autoarea se află mereu în căutarea unui interlocutor căruia să-i vestească bucuria celor transmise, dar conștientă că există ziduri ridicate la întâlnirea cu celălalt, cititorul: „Nu știe nimeni ce este în inima mea,/Ce bucurii sau tristeț io-învăluie pe ea./Nici drumul nu-i la fel pentru orice muritor…/La unu-i pasul apăsat, la altul ușor” (Inima mea). Poetul e un evocator (spunea Anatol France), dacă îl înțelegi ești la fel de poet ca el. Alexandra Gheorghe este o copilă-poetă emoțională, dar fără o poezie emoțională, care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către poet și poezia lui. Avem însă certitudinea că micuța autoare nu a căutat cu orice preț să-și transforme poezia într-un spațiu comod al răspunsurilor certe, al soluțiilor sau vindecărilor de acele uimiri în fața frumuseții unor trăiri concrete, cât să ne țeasă în poezie o viziune personală a câtorva tărâmuri unde poți străbate numai cu gândul orice ghem tematic din existența sa. Să încercăm a ne teleporta (alături de micuța autoare) în plin miracolul acestui hotar dintre lumi, când o alergare a unei alte Alice în țara minunilor, vine dinaintea cititorului să-i stârnească curiozitatea: „Luna își taie chipul/și jumătate nu mai coboară,/că vrea să fie leagăn nevăzut/celor care pot aprinde stelele.” (Șapte minute și o minune). Și ca orice copil care luptă pentru visul său, Alexandra Gheorghe e convinsă că suntem o specie grefată pe poveste și răspunsul poate fi diferit de la copil la copil: poate că unde ne plac poveștile, iar dacă are un tâlc, un sens, sau un mesaj, atunci ea ne ajută să înțelegem ceva din lumea asta. Și visele ne pot vindeca răni deschise în suflete, ne eliberează de spaime și frici: „Îmi doresc să ating nemurirea…/Am început să mă hrănesc cu timpul,/citind cărți sacre,/ în care caut Din ele vreau să construiesc, în tihnă, palatul meu!înțelepciunea./Am descoperit adevărate „pietre”,/care nu pot fi strivite/și nici măcinate./” (Nemurire). Percepţia poetei adolescente despre lume este cea pe care lumina o dă prin reflex din lentila îndreptată asupra întâmplărilor trăite, iar cuvintele îi transmit doar imaginea gândurilor optimiste: „Parfum din bucurii mărunte/Adun ca să croiesc o punte/Între zile, dragoste și dor…/Doar așa învăț mereu să zbor” (Parfum de dor). Nu lipsește din poezia ei nici unda de umor din „năzdrăvăniile” copilului aflat la țară, în casa bunicilor: „Tiptil, tiptil m-am strecurat/la cuibarul din ogradă,/cu gândul la oușoare/pentru o plăcintă/pe care o făcea bunica” (Pedeapsa).

      În concluzie: pentru Alexandra Gheorghe scrisul este tărâmul ei de vis unde toți (omul care scrie, omul care citește) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare pentru izbânda binelui. „Tu poți să lupți pentru visul tău?” – era o întrebare din altă carte, adresată către cititor. Mesajul e același, dar poezia ei o spune într-o notă lirică de data aceasta: „Să nu uitați niciodată,/Că am crescut… și pot vedea atât de multe,/Încât, înțelegându-le, să sufăr!/ Să nu uitați niciodată,/Că merg pe o coardă întinsă… și echilibrul meu/Mă duce mai departe, în necunoscut!/....../Să nu uitați niciodată,/Că am aripi și că m-ați învățat să zbor,/Dar ținându-mă legată de voi, nu pot să mă înalț!/Să nu uitați niciodată,/Că viața aceasta este o poveste,/Iar voi sunteți parte din ea…” (Să nu uitați niciodată...). Da, cititorule! Viața e o poveste și noi spunem povești și altora ca să putem trăi, fiindcă doar acolo ne aflăm la granița dintre cine suntem și ce dăm mai departe. Așadar: „nu rata ocazia de a fi călător într-o lume minunată!” alături de Alexandra Gheorghe.

 

                                                                          Tudor Cicu