epistola de pe munte
plecasem să-ntâlnesc pădurea
cu toți copacii strânși sub cer
nu mi s-a plâns că-i drog securea
ci, că poeții n-o prefer.
eu i-am deschis în vers o poartă
să-și ducă freamătul, sperând
atât cât i-a fost scris de soartă
și cât topoarele n-o vând.
că ieri o pasăre rănită
găsindu-și cuibul răvășit
a dat ocol într-o aripă
c-un stins adio gângurit.
o, bun poet ce lași cuvinte
să ne apropie de cer...
atât te rog, mai ține minte,
să lași pădurii-al ei mister.
și să nu uiți, scriind la carte
că ea privește
dintre foi
cum dinadins a vă desparte
toți trag pădurea între voi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu