Gânduri răzlețe
Cei care au citit „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski nu au cum să nu fi
tresărit auzindu-l pe Raskolnikov,
spunându-i Soniei, că nu crezuse vreodată
că Dumnezeu era o soluţie; doar Sonia întrezărise, în aceasta,
singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar, şi a explica lumii, că, nevoia de
a te ruga e singurul mod de a
intra în contact cu Adevărul. Și, mai ales, se ferea să-l judece pe Raskolnikov
pentru crima comisă, înțelegând că doar Dumnezeu are dreptul să judece o minte
rătăcită pe calea arătată de El. Și... vai de acei care se erijează în
Dumnezei judecători!
Adevărul va dăinui, chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat
spinarea celui care a crezut în cuvântul pus pe
coala de hârtie. Nu
arunc cuvinte mari! Dar uneori cuvintele au acea bucurie lăuntrică de a
revitaliza, în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului. Da,
cuvintele au o putere magică atunci când cel care le aşterne pe hârtie, ori le
rosteşte publicului larg, ori le caută doar pentru el să le înţeleagă rostul. Și mă gândesc la vagabondul rătăcitor
prin lume, Panait Istrati, cel căruia Romain Roland i-a luat cuțitul de la gât
și l-a îndemnat să scrie. Când se aduce vorba despre Panait Istrati
mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la
tot ce au însemnat ei pentru mine, dar, mai ales, ca şi voi, sufăr pentru
soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc, şi în somn, rândurile
autorului la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se
avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!” Cum, de altfel, nu-mi iese
din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui, Anastasia, cu o
lumânare de cinci parale în mână, „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui
Codin mă trezeşte, înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate
Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama,
cât pierde literatura noastră, când, astăzi ne prefacem cum că, cei doi brăileni
nici măcar nu au existat. E trist. Un amic mi se confesa, pe blogul dumnealui,
despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul cu nume necunoscut.
Vorbea Saharei, fără nicio speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-aș fi spus spus: „Te
înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De
la un om spre altul, mereu spre altul, cei care au ceva de transmis cititorului vor trebui să le dea glas prin
cele scrise din interiorul durerii. Doar
acela e
lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că
„ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Sapă-ţi în inimă aceste
cuvinte (îi sugera Ion Lazu, cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea
trăirilor din scrisul vreunui autor şi, abia în al doilea rând, către precizia
exprimării sale. Cu gândul acesta am plecat prin lume,
asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea
argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se
lămurească, ca în noaptea destăinuirilor, din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină”
Zinovie. Tot mai grea, ţărâna unui ogor pârjolit, au
vrut-o ei celui-care-scrie; poetului însă, nu-i poţi
strânge beregata, ca acelui piţigoi, captiv într-o colivie. Cu atât mai mult,
celui care vede şi scrie despre
toate acestea. Când
iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de Sisif) nu ne-ar părea zadarnică,
oricât ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub
acoperişul său. Trei momente, ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a
deschis aici. Iisus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia
Marmeladova, din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima
comisă, şi Don Quijote, care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt
trei momente asupra cărora, încă, se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea
acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii
continue din somnul materiei. La masa de scris,unde nimeni nu te învaţă să
scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te
condamna la singurătate. Dar
pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre
noi, spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de
a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi
la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din „Moara cu noroc” a lui Slavici. Adevărul are multe pajişti.
Vietăţile, care îi pasc iarba, sunt, însă, agitate peste măsură şi aşezate
peste un muşuroi de furnici, încă, paşnice. De sub acoperişul sub care suntem
sortiţi a ne măsura destinul, în inci, yarzi, mile etc, aşteptăm, de prea multe
ori, minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne! Că din toate cele ce i se întâmplă, într-o viață, omul surprinde
evenimentul în sine ca pe-o mirare, apoi îi dă semnificație și îl integrează în
propria sa existență, preluându-i greutatea. Adică: „ori suferi mai departe și
te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe” – cum sună o zicală.
Tudor
Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu