Un car cu boi prin nămeți

 

Un car cu boi prin nămeți *                           

      Dacă și ferestrele, ușile, pereții caselor unde am copilărit n-ar fi avut buzele încleştate, pesemne, mi-ar fi pus ele întrebări, când m-am aflat, după mulți ani, dinaintea căsuței noastre din satul meu natal. Şi le-aş fi răspuns că istoria are, de la o vreme, sandale ruginite şi abandonate în straturi de argilă. Că oamenii care au trăit în acele locuri au sfredelit pământul, o vreme, apoi, şi cele câteva urme norocoase le-au abandonat. Că azi, doar trecătorii (ca mine) se mai întreabă ce istorii s-au petrecut pe vremea lor. Şi, dacă nu primesc răspuns, dau şi aceştia din umeri, şi pleacă mai departe. Pleacă în istoria lor. După treizeci de ani, când m-am întors în satul natal și m-am aflat în capătul uliței pe care am copilărit, cred că am avut senzația aceea ciudată pe care o avusese și K. (din Castelul lui Kafka), când se oprise pe podul de lemn care ducea de pe șosea spre sat și rămăsese o bucată de vreme „cu ochii ridicați spre spațiul în aparență gol”. Dar când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam, cândva, că se afla transformatorul electric ce alimenta partea noastră de sat şi l-am zărit tot acolo, în capătul uliţei pe care stătea unchiul Nicolae, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam cărţi care să îmi aducă gloria, cândva; iar nucul din grădină era şi copacul în care plesneau visele peste noapte; și eu nu aveam decât să dau fuga, dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi”. De câte ori eram trist și fugeam de acasă, la unchiul, tristețea fugea și ea în cele patru zări. Parcă-l auzeam: „Ce-i nepoate? Ce ți s-au mai înecat?... Ei, lasă, ducă-se!” Și găsea el ceva să ne țină cu gurile căscate în jurul lui, de uitam de toate. Cum termina ce avusese de povestit, unchiul știa să tragă cortina în mijlocul râsetelor și al mormăielilor nemulțumite. Iar ochii lui păreau a zâmbi unei taine numai de el știută. Când povestea ceva, noi, copii, nu vedeam decât umbre chicotind în jurul nostru și ni se păreau reale. Astfel, unchiul Nicolae ne povestea odată că, pe când era mai tânăr, împreună cu moşu’-său Neagu, pornise într-o iarnă, cu carul cu boi, la iarmaroc la oraş. Şi-au terminat ei treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi aldămaşul pentru o vânzare de grâu şi porumb cu străinii aceia şi, după aceea, s-au întors către casă. Au mers ei ce au mers, drumul lung, boii mergeau încet, hăis şi cea, hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului, moşu’-său zice:

– „Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi (începuse să şi ningă), vezi bine de ţine drumul drept, că eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu dulmanul şi o să aţipesc o ţâră pe fundul carului. Când n-o să mai poţi tu, mă trezeşti şi trec eu la boi.”

      …Zis şi făcut, continua unchiul Nicolae istorisirea. Numai că zăpada continua să crească şi să astupe drumul, iar ninsoarea fulgilor de nea albise totul în jur până la orbire.

     Nu ştiu câte ceasuri să fi trecut, numai ce se pomeneşte unchiul Nicolae cu moşu’-său, că-l zgâlţâia cât putea de tare:

– „Mă nepoate, ce dracu făcuşi, mă? îl certa moşu’-său. Scoală, scoală mă, odată! Tu nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s mă, boii?”

– „Ce boi, care boi, ce tot îndrugi acolo, de boi, tataie?” bâiguia Nicolae, încercând să se dezmeticească din somnul ce se vedea cât de colo, îl cam luase şi pe el, pe negândite.

– „Boii, mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt?” îi striga în ureche moşu’, zgâlţâindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă în care căzuse.

– „Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt!” - făcu acesta ochii mari, când se trezi luat la rost.

– „Păi asta văd şi eu, zice moşu’-său. Au fost până să aţipesc eu, şi, acum gata, nu mai sunt. Bravo nouă, mă, nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi că am rămas acuma fără boi la car? Pe cine să găseşti acuma, în pustia asta, să ne tragă nouă carul? Şi unde Doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să fiu, cu cine m-o fi pus… Să plec cu nepotu’ la drum, taman de Bobotează!”, se frămînta el, din coşul căruţei.

     …Asta vedea şi unchiu’ Nicolae. Că, de acum înainte, nu se mai putea pune mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar să se scarpine după ureche a pagubă, ca mucalitul Dănilă, cel din povestea spusă de mă-sa mare. Asta le mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu pustia de ninsoare, hăt, cât ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap, de ciudă, se dădu moşu’ jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era ceva de cercetat; când, deodată, se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul jugului de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească, acolo, în mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul drumului. Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada, ce nu contenea să se aştearnă, îi acoperise cu totul.

      Când și-a sfârșit istorisirea, noi, nepoții unchiului, câți ne găseam strânși roată pe prispa casei, ne-am ridicat ochii spre cer, acolo pe unde, credeam noi, încă mai rătăcea carul acela tras de boi, ori poate îi ceream Domnului să ni-l arate. Văzându-şi de lucrarea lui, undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul nu prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care, poate şi acum rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva s-a aşternut, peste toate acestea, uitarea. Mătușa Talina, soția unchiului Nicolae, care pesemne trăsese și ea cu urechea, din fața sârmei pe care tocmai întindea rufele, se vede treaba că nu părea a fi, cu toate cele spuse, de acord și flutură  o pânză în vânt, menită a ne atrage atenția:

          – Ce-ți mai place, când îți stau nepoții ca șoarecii cu ochii sticliți și urechile ciulite, bre! Păi, nu să te tragă de urechi, bietul taica, s-ar fi cuvenit. Dacă ți-ar fi rupt bățul în nădragi, poate n-ai fi povestit pătărania cu atâta haz.

    Noi am înțeles că prin asta voia mătușa să îmbune pe Dumnezeu și să facă pace între cei doi, ori să-l împace pe unchiul cu sufletul celui dispărut, știind ea că nu tocmai o sfadă oarecare avusese loc între cei doi, bunic și nepot. Pesemne, multă vreme după acea întâmplare, cele două părți s-au chinuit mult ca să-și dea mâinile, spunând pe ici-colo, că nu pot ști cine-i mai „breaz” în ceea ce susțineau fiecare dintre cei doi. Apoi, cei ai familiilor i-au lăsat, cu timpul, în pace. Că adică, la amurgul zilei, ce-i pasă boului pentru cine și-a rupt grumazii în jug?

* repovestită după o mai veche scriere din tinerețe. (apărută recent în revista „Caietele de la Țintești”)

Peștișorul de aur (schiță)

 

Peştişorul de aur

(schiță) 

       

       Ce fericire! Mâine, ba nu, astăzi, mă voi duce să mă scald la iaz. Știu că bunica mă va certa fiindcă eu n-am venit aici, la țară, să îmi fac de cap. Bunica nu era o femeie rea. Va da ceva cu gura, de ochii bunicului, și bla-bla, câte alea, dar îi va trece. Majoritatea oamenilor au atât de mult noroc, dar eu cred, am noroc cu carul că am o așa bunică. „Dacă nu te ascultă și o ia razna ca sălbaticii, să mi-l trimiți acasă. O să-l rog pe tata să-l pună la tren și gata!” îi zisese mama, bunicii. Cum era să fii copil „sălbatic” în judecata bunicii? Ehei!... Ceva nostim! Chiar m-a dat pe spate când am auzit-o: „Cu cineva cu judecată, un pic mai mult ca motanul nostru care se sperie și de un șoarece, adică!” Asta m-a întristat, foarte. Dar m-a sărutat pe frunte și m-a asigurat că nu există mamă pe lume care să nu spună ce grozav copil are și să-l alinte cu fel și fel de cuvinte d-astea „intelectuale”. 

      Dar să știți că-mi plăcea și înainte să merg să mă scald în iaz și să privesc norii pe cer, ce par de o vreme a-mi spune o poveste de dragoste, petrecută acolo, de demult. Adică, să stau pe malul apei și să visez cu ochii pe cer. Acolo unde norii îmi desenau la început chipul tătăruștii de pe strada noastră, din oraș. Priveam la nori și parcă o vedeam de la balcon cum ieșea cu cățelușul, la plimbare, în parc. Eram îndrăgostit lulea de fata cu ochi ca ai Urumei din Pădurea nebună a lui Zaharia Stancu. Dar ea nu cred că știa una ca asta. Dar cine mai știe? Nici o taină nu se ascunde în loc, fără ca, în cele din urmă, să facă valuri!

      La vremea când scriu toate astea castanii trebuie să fie deja înfloriți în oraș! Iar eu sunt, acum, departe de ei, pregătit să merg pe malul iazului din satul bunicilor. Ce bine că sunt și nori pe cer! Asta mă mai înveselește un pic, fiindcă formele astea pe cer îmi dau prilejul să-mi continui jocul și să descopăr printre ei și chipul tătăruștii. Credeți-mă, ce mai îmi umbla imaginația! Mai întâi i-aș fi zărit ochii, apoi alt nor trebuia să vină și să-i acopere. Era ca și cum cineva se juca cu imaginația mea. Dar cine ar fi putut acoperi, fie și pe o pânză de nori, ochii ei de tătăroaică?! De câte ori merg la iaz îmi place să fac asta. În urmă cu câțiva ani însă a fost ceva deosebit. Să vă spun secretul meu? Parcă n-ar fi frumos să râdeți de mine, sau poate aveți să-mi spuneți o vorbă de încurajare. Ei, bine! Așadar, acum câțiva ani stăteam sub cerul gol și mă uitam fix, în ochii ei. Și cred că atunci mi-au atras atenția cerceii aceia căzuți în iarbă. Jur că nu mai văzusem ceva atât de frumos! Îi țineam în palmă și mi se părea că visul care abia începuse n-o să se mai termine niciodată. „De ce nu m-aș însura cu ea, acum am și cerceii ăștia, poate că ar accepta?”- gândeam. Însă subconștientul nu se lăsa nici el. L-auzeam: „Fiindcă n-ai decât zece ani și ea e atât de slabă!” – exact așa cum îmi spusese odată sora mea cea mare. Sărmana! Trebuie să se fi simțit foarte rău dacă nu vedea nimic în mintea mea…

– Ia, uite! Ce gânduri îmi mai trec și mie prin cap? mi-am auzit vocea destul de clar. Ale naibii gânduri, pot să te distrugă. Cred că exact asta mi-am spus atunci. Nu glumesc.

      M-am răcorit aruncându-mă în apele iazului. Asta era partea care mi-a mers mie la inimă. Îmi plăcea să mă scald, dar, sigur, nici n-aș fi făcut asta ca să-mi pierd mințile, cum mi se părea că o făceam ca atunci când mă scaldam cu ochii printre nori.

     Ieșind din nou pe mal am început să țopăi într-un picior ca o mierlă. Cineva, asta sigur mi-a atras atenția, cobora poteca spre iaz venind dinspre casa de pe deal. De la bunica știam că acolo locuia știma cea rea. Așa spunea ea. M-am uitat mai atent. Așa și era. O făptură în alb cobora țopăind când și când pe un picior și nu mai era nimeni altcineva pe poteca albită de soare în afară de ea. Ea... era o fată. Tare nostim mai țopăia! Am zărit-o când tocmai țopăiam ca să-mi scot apa din urechi. Nu cred că mă văzuse cum mă scăldasem în iaz. Şi ca să nu mă zărească m-am ascuns după o tufă de bozie. M-am trezit boţit pe picioare de nămol şi cercetat de furnici mici şi ciudate. Așa de bine îmi țineam respirația, cred că încremenise şi cerul deasupra. Norii, în mare parte și ei. Până şi păsările rămăseseră nemişcate în aer. Exagerez, știu ce spuneți, dar mie așa mi s-au părut. Cu aripile tăioase ca nişte seceri, de care altădată aş fi făcut poate mult haz, o libelulă mi se așezase pe un braț și încremenise cu ochii sticloși la fălcile bulbucate ale unei broaște tare urâte. Și fata cobora plutind ireală prin pelinul şi mărarul sălbatic. Oare mă zărise? Că deodată a rămas și ea nemișcată în drum. Sau poate mi s-a părut mie! Cert e că mă zărise. Coborâse până aici pe tăpşanul cu iarba ruginită şi pală, podbalul roşcat şi rochiţa rândunicii pătată ca sângele uscat al iepurilor vânaţi în câmpie, unde s-a și oprit cu mîna dusă la gură. Privirea ei tristă, îndepărtată, îmi amintea de Uruma ... Când Darie tocmai îi spusese pe dealul Deliormanului: „Poate că marea m-a adus pentru tine, Uruma”. Și ea îi răspunsese: „Nu, Lenk, marea nu te-a adus pentru mine”. Atunci însă, fiți convinși, nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Ţipătul unei păsări negre i-a atras atenţia şi ei. Pe partea aceea nu erau ulii. Poate doar turturele şi porumbei. Când s-a săturat de privit zborul păsării și i-a coborât în jos, m-au zărit și ochii ei scrutători. Credeam că mi-au ars faţa. Am întrebat-o:

– Ce vrei?

      Vântul îi mişca o şuviţă rebelă peste ureche. Părea mută, ori chiar era o prinţesă rece ca gheaţa, cum citisem într-o poveste a lui Andersen. S-a uitat la cerceii din palma mea și a dus mâna la ureche de și-a pipăit locul gol. Atunci i-am pus cerceii în palmă. Cerceii pierduţi și găsiţi de mine pe tăpşan şi cercetaţi cu luare-aminte. Acum poate credeți că peştişorul de aur mi-o scosese-nainte. Sau drăcuşorul cu ochi bulbucaţi de la casa bântuită de pe deal, cum zicea bunica, adeseori, că doar astfel se zvonea prin sat. I-a luat c-un surâs. Cred că mă privea, cu ochişorii, ca pe un diavol micuţ. Sau poate atât mai ţin şi eu minte fiindcă, cu cerceii strânși în pumnișori, a fugit înapoi spre casa de pe deal, de unde venise. Ca un spiriduş, hohotind, în timp ce urca poteca.

       Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Chiar îmi era mult peste putinţă. Poate că ea fusese peştişorul meu de aur de care avusesem eu parte. Şi ar fi trebuit să-mi pun măcar o dorinţă. Pentru prima oară mi-aş fi dorit să plec şi eu în urma ei. Cum plecase Călin File de Poveste, cu noaptea în cap, în lumea cea largă, după doi tăciuni să-ntreţină un foc. Nopțile care au urmat, bunica mă urmărea cum săream la fereastră și priveam spre casa de pe deal unde se oprea, atunci, Luna de pe cer. Că până la Luna ce bătea peste casa unde dormea fata aş fi ajuns şi eu de mi s-ar fi urat un pic de noroc. Tot în vara aceea am plecat de la bunici și credeam că am uitat-o. Doi ani nu am mai văzut-o, nici nu am cerut să mai merg la bunici (că nu voiam să atrag atenția soră-mii asupra mea și să trâmbițeze la toți povestea, să mă întrebe careva ce am pe suflet), dar, în sinea mea, tare îmi doream.

      În vara asta, când m-am întors la casa bunicilor, n-am mai găsit la casa de pe deal, acum în ruine, peştişorul de aur. Voiam să-i spun cum visasem, cândva, Luna înghesuită în carul lui Călin File de Poveste. Printre bulamacii sprijinind un zid de chirpici am zărit doar o bătrână, în scrânciob, ghemuită. Nimic altceva. Şi-n grămezile de gunoi din jur scormoneau, nestingherite, la râme, nişte găini porumbace. Bătrâna a ridicat o singură dată capul. Nu părea să mă fi văzut. M-am strecurat după niște tufe de mătură care creșteau din abundență pe acolo. Am plecat pe o cărăruie în jos, până am ajuns în drum. De acolo capătul acela de sat părea cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte...

– Cum te cheamă, copile? m-a întrebat omul în fața căruia m-am trezit pe neașteptate, mai-mai să intru în el.

      L-am privit de jos în sus. Trăgea, de lanțul dat după coarne, un bou tot îndemnându-l să intre pe o portiță. Părea vesel în felul lui.

– Aici (i-am arătat cu o mînă casa) a stat, cândva, o vrăjitoare, am spus eu, ocolind întrebarea. Mi-a spus bunica!

– A stat... și toată veselia lui pieri îndată de pe chip. Cu o mișcare aspră, atinse crupa din spate a boului, lăsându-l să înțeleagă că poate să dispară undeva într-o curte, apoi se încruntă și roși atât de tare, încât îi apărură, pe frunte, câțiva negi negri.

– Nu ești de pe-acilea! s-a mai luminat el la față. Și, fiindcă am încuviințat din cap, a continuat: înțeleg, iar dacă ți s-a spus că era vrăjitoare nu bag mâna în foc, dar se zvoneau multe pe seama ei. Fata era doar mută. Poate că semnele alea pe care le tot făcea când da să vorbească, să le fi dat de înțeles, unora, că era și vrăjitoare. Pe mama ei au găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi, acolo, în dreapta? N-a mai rămas decât un perete și plita de la bucătărie. A murit de moarte bună, sărmana. Pe moment n-a avut pe nimeni s-o îngroape...

– Dar e cineva, acum, acolo, am îngăimat repede. O bătrână într-un scrânciob.

– Deci a venit iar?... Cred că se întreba pe sine, că nu mi se adresa mie, direct. Păi, cum așa, eram uluit: murise, dar a înviat iar? Atunci mă lămuri: e o cerșetoare care vine prin sat și mai toarnă cositor pentru dureri de urechi și de burtă la copiii mici. Și are leac, se zice. A găsit locul ăsta și stă și ea, o vreme, pe aici. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?

– Și cea de dinainte, fata acelei femei moarte? Nu avea și o fată? Am zărit-o odată, dinspre iaz, cum urca poteca spre aceste locuri. O fată cu ochi mari și cercei în urechi...

– Bună glumă! Păi, cică aceasta e acum prin America, ce să mai caute una ca ea pe la noi. Se auzise că ar fi avut un frate prin America. Și ăla ar fi luat-o cu el. Asta am auzit și eu. Și pe mamă-sa, n-ai cum s-o mai întrebi. E moartă de mult timp și zace în cimitir.

        Am înțeles că nici el nu știa prea multe. Am plecat de acolo grăbit. Când am ajuns la capătul potecii, spre iaz, am mai privit o dată, în urmă, spre locurile unde dispăruse cândva, fata cu ochii ca ai Urumei. Mi-am făcut streașină palma, deasupra ochilor, doar-doar voi mai zări-o, ca atunci câțiva ani. În imagine nu-mi apărea decât bătrâna din scrânciob. Acolo, dacă aș mai fi făcut un pas-doi și aș fi întins brațul, poate i-aș fi atins mâna. Oare mă zărise și ea? Nu-mi da pace gândul ăsta. Multe nopți la rând, în vis, știam că i-am atins mâna netedă cu vine subţiri... Am visat până și casa. Și ce de gânduri, nu-mi treceau prin cap, dumnezeule! Casa era ca o fantomă prin care puteai să vâri mâna. Nu vă mint! Că mama spunea că vorbeam, uneori, și prin somn. Mama aude prin somn ca un iepure. Auzea și cum strigam, ca-n vis, la peștișorul de aur. Eu cred că auzea și bătaia orologiului din turnul primăriei. Dar cum vă spuneam, nici o taină nu se ascunde în loc, fără să facă unele valuri. Ca acel gând, de demult, altfel, nici eu n-aș fi aflat niciodată de fata de la iaz. Dar pe unde o fi ea, ce credeți, norii ăștia pe care-i urmăresc, ori de câte ori vin aici, mi-ar spune?  

 

Cântec pentru calul meu

 

Cântec pentru calul meu

 

Slăvite cal am să-ți arunc iar frâul

Să spargem într-un tropot vămi deja întinse

Zări peste zări cu umbra în târziul

Acelor gânduri vechi ce visele-mi cuprinse.

 

N-am să-ți arunc din goană mari îndemne

Ție îți las azi poezia la picioare

Acum când spaima pare să însemne

Un corn al tânguirii pentru fiecare.

Că ne-a costat trimisu-n abatoare

Și-‘ntr-un galop năvalnic a vuit și țara

Bătrânii mei în case, fiecare

Și-ar fi înfipt ca pițigoii, în gât, gheara

 

Cu tine însă un nou vis mă paște

Și țineți minte numai, peste tot în lume

Uitați, huliți, ei, mânjii ce s-or naște

Potcoavele drept lauri, peste piept ne-or pune.

 

 

Nod gordian

 

Nod gordian

 

Știu bine-n orice luptă că cineva e-nfrânt

Dar nu oricum, în glorii, pe câmpul de bătaie

După a ta iubire, ca cerul fără ploaie

Știi? gura-i însetată și pot sfârși oricând.

 

Chiar de-aș privi la ceruri, cum o și fac intens

Pretinse jocuri ție cum îți dorești în cale

Eu frigurile zilei le-oi strânge sub mantale

Privind cum curge viața spre-ai desluși un sens.

 

Acum vezi universul e un pretins palan

Smulgându-ne din leagăn prea cruzi pentru a-nvinge

Dar anii grei ne-apasă și-‘ntr-un târziu a plânge

Că-mbătrânim cu fruntea sub nordul gordian.

Albă pânză în larg

 

Albă pânză în larg *

 

S-au închis porțile lumii iar corăbiei din larg

Val potrivnic chiar în față drept povară îi aduce

Tocmai când visam că țărmuri, mă vor aștepta cumva

Ridicând în poezie rugăciunea mea pe cruce.

 

Cum pribeag aș fi prin lume, șirul unor corbi flămânzi

M-or pândi de sus din ceruri, când voi cade din picioare

Și precum un clopot tainic am să strig și să vă chem

Sub mantaua unde strâns-am... stele, lună, puțin soare.

 

Iar pe cai când eu goni-voi, doar încins la brâu cu grâu

Și prin zarea de cuvinte, alba pânză-n larg mă cheamă

Tu să știi că-n poezie, niciodată cerșetor

N-am cum să te trag de guler dintre-atâți poeți de seamă.

* prin foile de pe vremea când cochetam cu poezia în liceu... am găsit și aceste versuri.

De ziua Eminescului

 

Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său.

      (după o investigație prin memoriile lui Slavici): câteva idei desprinse din eseul în 10 părți din cartea mea  „Alergând după o himeră” /2014 .

 

1.        1.  Cele trei repere din viața mea, cu Eminescu: a) cartea de poezie a lui Eminescu găsită în locuința unor moldoveni abia veniți în sat, pe post de Biblie, îmi arăta (asta era prin 1964 în clasa VI-a) că poetul era înțeles de poporul căruia i se adresa direct și pe înțelesul durerii lui. b) Cartea a III-a din „Alergând după o himeră” (Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său: având ca Motto „“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea; sunt un om urât şi temut, fără niciun folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România. Naturi ca a noastră sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”  (Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle: 1882) c) Antologia IZVOR și RÂU/Ed. Betta 2024 care începe cu poezia mea: „scrisoare Domnului Eminescu” – ce a luat premiul 1 la un concurs.

·       Despre poet, în poezia altor poeți: A. Păunescu spunea într-o poezie ”Scrisoare Domnului Eminescu”, despre faptul că Doina nu e în cartea de citire și nici înaintașii nu se întrec s-o amintească în discursurile lor „patriotice”. În altă poezie spunea: „A plecat mereu o piatră către dânsul furioasă/Astfel mediocritatea a produs mereu otravă/Și a fost torent de pietre... aruncate-n a lui slavă” / N. Stănescu spune: „Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă/De cântec, m-auzi?/De cântec, m-auzi?”/ „Dacă poporul român dispare și rămâne o singură carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii” (M.Eliade). Arghezi spunea, copil fiind, că l-ar fi întâlnit pe stradă în București și l-a privit în ochi. Grigore Vieru, urcat pe umerii lui N. Stănescu a privit prin geamuri la locuința unde ar fi stat Eminescu și i s-a părut că Eminescu se uită în ochii lui de dincolo de geamuri. Nicolae Dabija plecase pe traseul Ungheni, Chișinău, Tighina, Tiraspol Odesa... până la Kuialnic, unde în 1885 Eminescu fusese o lună la băi de sare și nămol (la Strășeni, gara pe unde a trecut cu trenul, Eminescu, are pusă o placă comemorativă în amintirea poetului călător aici.

2.       2.  În „Fântâna Blanduziei nr. din decembrie 1889 o catană (un cunoscut al poetului) Ion Popescu scria următoarele despre vizita ce i-o făcuse la spitalul dr. Șuțu cu ceva timp înainte de nenorocirea provocată de nebunul Petre Poenaru care îi spărsese capul cu o piatră: „Era în toată firea meșterul, așa cum îl cunoscusem. N-am putut să observ nici cea mai mică incoerență în vorba lui. Rămân încredințat că „catastrofa” n-a fost înainte de ducerea lui în str. Plantelor, ci s-a produs în vremea când se afla acolo.”

3.       3. Regina României Carmen Silva îl întâlnește la castelul Peleș prin 1882 (!) și-l servește cu ceai. Spunea ea: poetul avea unghiile îngalbenite de tutun, gulerul ros la cămașă și murdar de colb, fața un pic nerasă, dar în ochi i se citea măreția celui care are dininte niște muritori. Întrebat despre poezia ei, Eminescu spune: „Vei putea fi oricând regină, dar poetă niciodată”. Theodor Codreanu puncta f. bine la poet „extraordinara consecvență cu care pronunța adevărul în public”. De aici sugestia lui Maiorescu către Slavici (când îi era chiriaș) de a-l potoli pe Eminescu. (Vezi amintirile lui Slavici când îi bătea în perete să se liniștească și să se culce în serile târzii, iar Eminescu îi răspundea țâfnos: că-l teroriza, ceea ce îl face pe Slavici să spună că începuse semnele nevrozei (dar poetul era în sărăcie, avea doi frați răpuși de boală acasă, altul venit de la Sibiu bolnav și tatăl îi scria să facă rost de bani să-l interneze. Iar el era în culmea disperării cu viața sa). Atunci pesemne scrisese Doina pe care o va citi la adunarea studenților de la Putna, care îi va înfricoșa pe toți.

4.        4. Slavici în Memoriile scrise după 20 de ani: amintea de percepția sa a „omului fără noroc, fără destin și fără stea” Boală a singurătății care-l va trimite în mormânt pe poet: 1874 la Iași locuiesc împreună și ne descrie un Eminescu chibzuit, ordonat, ca în 1877 să-l găsească pe str. Speranței cu chirie în București la o babă: în mizerie. Poezia Singurătate/ în Convorbiri literare 1878: „Ah! De câte ori voit-am/Ca să spânzur lira-n cui/Și un capăt poeziei/Și pustiului să pui”.

5.           5. Fatidica zi de 28 iunie 1883: când Eminescu a fost arestat și trimis la ospiciu. O arestare mascată, pentru a-l alunga de la redacția TIMPUL. Cauze: 1).aversiunea poetului în Timpul la regimul lui Carol 1. 2).Tratatul încheiat de România și aservirea țării imperiului austro-ungar. 3).Avertismentul lui PP Carp ”Mai potoliți-l pe Eminescu”. Apoi plecarea precipitată a lui Slavici la Viena, părăsindu-l pe poet și scrisoarea Catincăi Slavici de predare a lui Eminescu, lui Maiorescu. 4).Telegrama-avertisment a lui Otto von Bismark de a ataca România. Plus ungurii și ardelenii care erau împotriva acțiunilor lui duse în societatea Carpați, în care milita poetul pentru revendicarea Transilvaniei. Iar DOINA scrisă le stătea la toți în gât.

6.         6. Mărturia lui M. Eliade: Slavici îl înțelegea anevoie, Caragiale se amuza să-l întărâte la discuții ca să-i încerce nervii. Regina Carmen Silva ne dă o înțelegere corectă asupra poetului: elita culturală a momentului nu-i suporta aerele de geniu pe care le afișa poetul. De aceea îl părăsiseră mai toți și îl ura de moarte.

7.       7, CONCLUZIA mea după investigația (făcută la modul dedectivist) memoriilor lui Slavici: Două genii împart o sărăcie în singurătatea lor, niciodată o lume cu de toate în ea.

 

       Poezia  din Antologia „IZVOR și RÂU”                                                                       

scrisoare Domnului Eminescu

 

ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor

și-aud cum vîntu-afară tot urlă prin zăbrele

văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele

și gânguresc la câinii, ce latră-așa de zor.

 

și da, plămân al țării, prinși suntem într-un vers

n-ai crede că sub haină noi chiar purtăm o țară

ce-a plâns peste mormântul celor plecați să moară

ca plugul să nu are, pământ cu lacrimi șters.

 

vezi, sub al tău luceafăr ne strângem lângă tei,

când România plânge, când râde ea cu ochii

precum Cenușăreasa în nevisate rochii

strângând la piept condurii acelui prinț holtei.

 

și preț de-o nemurire să te purtăm în gând

că te-ai născut cu iarna mult încercată vieții

și-n slova ta de aur s-or tot izbi poeții...

dar toți precum colinda, cum vin, se trec pe rând.

 

                                                                              Tudor Cicu

Poezie găsită în caietul meu de licean

 

 

Singuri cu nisipul mării... 

 

Printre nori aleargă luna, dar ademenit de-o stea

Herghelii de cai la troică mă vor rătăci prin lume

Doamnă! lasă vâsla-n luntre, nu porni pe marea-n spume

Că-n curând, la primul fulger, în brațe îmi vei cădea.

 

Singuri cu nisipul mării iarna rece val ne poartă

Pescăruși, catarge-n spațiu, vor mai da din aripi greu

Doamnă... și vei fi mireasă sub al nopții corifeu

Când vom trece-n luntrea ninsă ca un glob de foc prin soartă.